Theodor codreanu în oglinzile lui victor teleucă

Introducere în ecuaţia imaginarului

Capitolele de până aici ale acestei cărţi ne avertizează deja asupra complexităţii gândirii poetice a lui Victor Teleucă. Am văzut cum scrierile sale despre alţi confraţi sunt, în aceeaşi măsură, despre sine, confirmând titlul pentru care a optat, la un moment dat, N. Steihardt, într-o carte de eseuri: Prin alţii spre sine (1988). Act clar de narcisism, ca să invoc norma fundamentală a esteticii lui Ion Barbu, de care, altminteri, Victor Teleucă se apropie, în unele privinţe. De altfel, paginile sale critice sunt deopotrivă opere poetice, mulţimea citatelor la care am apelat intenţionând să reliefeze tocmai această situare în plin imaginar poetic, înainte de a fi filosofie şi critică, încât textele de asemenea factură trebuie considerate parte din plasma poeziei autorului Piramidei singurătăţii.

Scriitorii adevăraţi cunosc o nouă vitalitate după plecarea dintre noi. Este şi cazul poetului Victor Teleucă, stins din viaţă la vârsta de 70 ani şi şapte luni, pe 12 august 2002. Iar semnele vitalităţii le datorăm deopotrivă contestatarilor, apreciatorilor, dar şi operelor lăsate în sertar.

Spre deosebire de alţii care s-au considerat „persecutaţi” de regimul sovietic, pe când Victor Teleucă ar fi fost un „nomenclaturist”, el a lăsat o bogată „literatură de sertar”. Totodată, ca semn al vitalităţii personalităţii sale, Teleucă are parte de toate, inclusiv de cârcotaşi postumi. Cu siguranţă, ca şi în cazul altor scriitori, regimul sovietic nu i-a îngăduit lui Victor Teleucă să se manifeste în plinătatea potenţelor sale creatoare, poetul dovedind şi slăbiciune în faţa perfidiei istoriei, cum însuşi a recunoscut-o, în interviul cu Ludmila Sobieţchi (1995): „Am scris ce nu trebuia şi chiar am publicat ce nu trebuia.” Sigur e că scriitorul a devenit conştient de acestea, intrând, după 1983, într-o tăcere wittgensteiniană, care a coincis cu o criză existenţială şi estetică de proporţii, care, în cele din urmă, s-a dovedit benefică, deşi fiinţa biologică a creatorului abia a mai apucat să-şi pledeze cauza cu opera ultimă, în 2000, când i-a apărut Piramida singurătăţii. În schimb, îi pledează cauza scrierile postume: Ninge la o margine de existenţă (2002), la care s-au adăugat alte comori: Decebal. Poem dramatic (2003) Improvizaţia nisipului (Editura „Universul”, Chişinău, 2006), Răsărit de Luceafăr (2010), Mollis Davia (2011), aproape toate cărţi de excepţie, care dau adevărata măsură a talentului lui Victor Teleucă.

Mai mult de atât: criza de care vorbeam, l-a adâncit în studiul aprofundat al filosofiei (ceea ce, altminteri, a fost o constantă a întregii sale vieţi). Totodată, poetul a cunoscut şi s-a confruntat şi cu experienţa postmodernistă, dându-le unora impresia, că a încercat s-o adopte, măcar formal, în realitate el „eşuând” însă (spre binele lui şi al poeziei româneşti), în genere, într-o nouă paradigmă culturală, ceea ce s-a dovedit a fi marea izbândă a personalităţii sale. Am constatat deja, în paginile anterioare, cum s-a delimitat poetul, de fiecare dată, de postmodernism. Una dintre cele mai ferme opţiuni a fost exprimată în prefaţa la volumul lui Traianus, Poeme de pe timpul tăcerii de aur (1999). Aşa se face că în studiul pe care i l-am închinat în Basarabia sau drama sfâşierii (reluat, cu mici retuşuri în Transmodernismul, Editura Junimea, Iaşi, 2005, dar şi în cartea de faţă), l-am descoperit pe Victor Teleucă în ipostaza de premergător al transmodernităţii.

Încercarea de a înţelege şi de a urma postmodernismul, cu voinţa de sincronizare faţă de optzecismul la modă în România, nu s-a produs, în cazul lui Victor Teleucă, în contra generaţiei sale şi, deopotrivă, fără radicalismul zgomotos al generaţiei lui Emilian Galaicu-Păun. Aşa se explică de ce el nu a devenit un partizan al noii ideologii literare, iar sinteza trăită şi asimilată profund i-a deschis calea spre o nouă paradigmă culturală. În propensiunea către nou, el nu a aruncat la coşul de gunoi nici tradiţia, nici spiritualitatea creştină, nici ceea ce numim specific naţional şi asta, în virtutea bunului simţ şi a unui „instinct” naţional pe care l-a raţionalizat de timpuriu. Să amintesc numai că, pentru dânsul, filosofia spaţiului mioritic, de sorginte blagiană, constituie axă a operei şi concepţiei ontologice, ceea ce nu se întâmplă la postmodernişti, care s-au depărtat de categoria culturală a naţionalului.

Modernitatea poeziei lui Victor Teleucă se vădeşte încă din 1971, cu Îmblânzirea focului (unde se dovedeşte un heraclitean temperat), spre a se maturiza deplin cu Momentul inimii (1974), când focul lui Heraclit se interiorizează erotic, eminescianizându-se, dar în sensul „neomodernităţii” lui Nichita Stănescu din primele volume de versuri, „neomodernitate” care, de facto, se vor dovedi că erau pasul către transmodernitate¹. Poezia acelor ani are toate meritele, dar şi slăbiciunile în faţa istoriei, acestea din urmă împingându-l, cum am văzut, în tăcerea de după 1983. În 1985, îi apăreau două volume de Scrieri alese, care au şi constituit apogeul ascensiunii lui Victor Teleucă. Preferă, după aceea, să studieze, să traducă din poeţii baltici, fiind, la rându-i, tradus, iar după deschiderea gorbaciovistă, reia vechea temă a limbii materne căreia îi închinase cândva una dintre primele ode postbelice. O face acum şi în spiritul scrisorii lui Noica adresate lui Cioran în 1957. În 1990 publică eseul Car frumos cu patru boi, cu ecouri şi-n Improvizaţia nisipului. În 1990, pare să se producă schimbarea de paradigmă a literaturii lui Victor Teleucă, prin Întoarcerea dramaticului Eu, accentuată teoretic de eseurile din Amplitudinea (mea) de nisip (1997), pentru ca adevărata rupere de zăgaz să se producă în 2000, cu Piramida singurătăţii, „o carte din viitor”, cum bine a intuit Nicolae Dabija, el însuşi un spirit transmodern. Se observă încă un amestec de modernitate şi de postmodernitate, ilustrând ambiguitatea paradigmei modern-postmodern, care, în definitiv, e una singură, cum a concluzionat Alexandru Muşina în Eseu asupra poeziei moderne (1997). Cu Ninge la o margine de existenţă (2002), pe care poetul n-a mai apucat s-o vadă tipărită, apreciată de critică drept cea mai bună carte a lui Victor Teleucă, luminişurile transmodernităţii sunt tot mai evidente, după cum am relevat în eseul dedicat. Dar surprizele „ultimului Teleucă” nu se opresc aici. Mariana şi Dumitru Gabura ne-au dăruit cartea cu insolitul titlu Improvizaţia nisipului având ca subtitlu Aventura imaginarului. E o continuitate organică între Piramida singurătăţii, Ninge la o margine de existenţă şi Improvizaţia nisipului. Surprinzător, însă, cu un surplus de voinţă arhitectonică pentru acest ultim volum, deşi lasă impresia contrarie.

Se poate afirma că fulgii de nea şi firele de nisip ale imaginarului sunt „fractalii” din care se constituie haosmosul care încearcă să devină cosmos la Victor Teleucă. Improvizaţia nisipului este o carte greu de categorisit, între poezie şi fragment eseistic, ca, de altminteri, şi Ninge la o margine de existenţă, predominând, totuşi, în cartea de faţă proza lirico-filosofică nonficţională. Formula e în spiritul fragmentarismului postmodern care tinde însă către un holism transmodern. Întregul este sugerat chiar de caligrama care deschide programatic volumul, dar inspirat plasată (nu ştiu dacă doar de editori) pe coperta întâi: un cerc-sferă încadrat într-un pătrat (cub?) ciobit sferic la colţuri, poate în conformitate-nonconformitate cu celebra Lecţie despre cub a lui Nichita Stănescu.

Faptul dovedeşte o remarcabilă asimilare, personală, a poeticii lui Nichita Stănescu, a ultimului Nichita Stănescu, cel ce se găsea în postura de a elabora o poetică a rupturii, anunţată de Operele imperfecte şi conturată în convorbirile din Antimetafizica. Instinctul artistic l-a îndrumat bine, fiindcă Nichita Stănescu intrase deja într-o nouă paradigmă culturală, pe urmele lui Ion Barbu, cel al poeziei transfinitului. Doar că partea de noutate consta în dinamismul viziunii, conturată încă din Elegia oului, a noua, descinsă din oul dogmatic barbian, dar dinamizată infinit, în contrast cu increatul, metaforă mitopo(i)etică (în sensul terminologiei lui Mihai Cimpoi), mai apropiată de Parmenide şi de Platon. Din „esoterică” nunta nichitastănesciană devine „esoteric-exoterică” şi heracliteană, în Elegia oului, a noua:
Ouă concentrice, negre, sparte

fiecare pe rând şi în parte.

Pui de pasăre respins de zbor,

străbătând ou după ou,

din miezul pământului pân’la Alcor,

într-un ritmic, dilatat ecou.

„Sinele” încearcă din „sine” să iasă,

ochiul din ochi, şi mereu

însuşi pe însuşi se lasă

Ca o neagră ninsoare de greu.

Dintr-un ou într-altul mai mare

la nesfârşit te naşti, nezburată

aripă. Numai din somn

se poate trezi fiecare, –

din coaja vieţii nici unul,

niciodată.
Şi Victor Teleucă adânceşte năzuinţa perfecţiunii ca imperfecţiune, sugerând-o heraclitean într-o curgere perpetuă, haosmică, în poemul de început, cu o imagine paradoxală, într-o logică a contradictoriului, de esenţă lupascinaă, autorul dovedind o familiarizare cu gândirea filosofului basarabean emigrat în Franţa:
toate veşnice veşnic aleargă pe crug, toate veşnice veşnic aleargă

şi iarăşi luna

alungă orele, norii

le-alungă pe-o lungă dungă ademe-

nită de crug, oră cu oră se adună din fugă şi

fug s-ajungă ora iscată din oră şi, ajungându-se, ore-

le dispar, se distug, peste ele trece timpul cu-al său tă-

vălug, dar iarăşi se iscă pe crug; totu-i rotund, circular, cen-

tripet, centrifug, capul mi se deşartă de gânduri, vremea mi-l

tunde pe dinăuntru chilug, substantivele, la un moment dat,

devin verbe, desubstantivându-se, vor, nu ştiu de ce, să se con-

juge şi eu le conjug, e-o fugă nesfârşită pe crug, fuga în formă

de fugă fuge ca luna prin nori, albul, oranjul, negrul, suriul se con-

tinuă parcă dar nicăieri, până la urmă, nu se mai duc; singur doar

fondul albastru nu fuge, în rest, totul fuge şi luna rotundă parcă

arde pe rug şi eu mă cobor în pustiul acesta lunar şi mă pomenesc

singur că fug, dar nu-mi dau seama, chiar fug ? Şi tot se-n-

vârte fantastic precum CARUSELUL lui Mihnea, pe crug,

zăpadă şi ploaie, drumuri şi fumuri, neguri şi frunze, pă-

sări plecându-se spre sud să revină, ziua şi noaptea, gala-

xiile mereu, dilatându-se, toate, dar toate, toa-

te, cu toate, înnebunite, aleargă, aleargă

veşnice veşnic aleargă

pe crug

toate veşnice veşnic aleargă pe crug, toate veşnice veşnic aleargă
Acest amplu citat e din cercul-sferă al poemului de început. Pe laturile pătratului-cub stau cuvintele: „toate veşnice veşnic aleargă pe crug, toate veşnice veşnic aleargă”. „Rama”, cum se vede, este „eleată” şi „heracliteană”, în acelaşi timp, dar golul-plin dinăuntru este dominant heraclitean. Identicul este sugerat de formele geometrice perfecte şi de „fondul albastru” sprijinit de atributul veşnic. Năzuinţa secretă a lui Victor Teleucă a fost să prindă lumea într-o „ecuaţie a imaginarului”, după cum, la vremea lui, Eminescu a gândit o „ecuaţie a universului”, iar fizicienii contemporani mai caută încă ecuaţia unificării tuturor forţelor fundamentale din univers (GUT). Improvizaţia nisipului, alături de celelalte cărţi ale lui Victor Teleucă, dezvoltă şi ascunde nucleul, punctul originar din care răsar, eminescian, toate ale lumii. Să urmărim, în continuare, crâmpeie din această lume a labirintului de cuvinte.

2.