Un veac de singurătate



Yüklə 2,15 Mb.
səhifə19/33
tarix28.10.2017
ölçüsü2,15 Mb.
#19203
1   ...   15   16   17   18   19   20   21   22   ...   33


În zilele care urmară, fu văzut înarmat cu o plasă şi cu un coşuleţ vânând fluturi prin împrejurimile satului. Miercuri debarcă un grup de ingineri, agronomi, hidrologi, topografi şi arpentori, care-şi petrecu câteva săptămâni ca să exploreze aceleaşi locuri pe care le cutreierase Mr. Herbert vânând fluturi. Mai târziu sosi Mr. Jack Brown, într-un vagon suplimentar ataşat la coada trenului galben şi căptuşit tot cu argint, cu fotolii acoperite cu catifea cardinal şi cu sticlă albastră în loc de acoperiş. În acest vagon special sosiră, de asemenea, roind în jurul lui Mr. Brown, acei avocaţi plini de emfază, îmbrăcaţi în între­gime în negru, care-l urmaseră altă dată pretutindeni pe colonelul Aureliano Buendía, ceea ce le dădu de gândit oamenilor că aceşti agronomi, hidrologi, topografi şi arpen­tori, ca şi Mr. Herbert cu baloanele sale captive şi cu fluturii multicolori, şi Mr. Brown cu mausoleul său pe roţi şi cu ferocii săi buldogi, aveau anume legătură cu războiul. Cu toate acestea, nu avură timp să zăbovească prea mult asupra acestui gând, deoarece abia începuseră locuitorii din Macondo să se întrebe, neîncrezători, ce dracu avea să se mai întâmple, şi satul se şi transformase într-o tabără de barăci din lemn acoperite cu zinc, popu­late de străini care veneau de la capătul lumii cu trenul, nu numai pe bănci şi pe platforme, ci chiar şi pe acope­rişul vagoanelor. Acei gringos care-şi aduseseră apoi şi pe soţiile lor languroase, îmbrăcate în toalete din muse­lină şi cu pălării mari de voal, alcătuiră un sat separat, de cealaltă parte a căii ferate, cu străzi străjuite de pal­mieri, case cu ferestre zăbrelite, cu măsuţe albe pe terase, cu ventilatoare în formă de elice atârnate de tavan, şi cu largi pajişti albastre pline cu prepeliţe şi cu păuni. În­treg sectorul, asemenea unui coteţ gigantic, era împrej­muit de un grilaj electrificat, care în timpul lunilor celor mai răcoroase ale verii era negru complet din pricina rândunicilor arse de vii. Nimeni nu se dumirise încă ce căutau aceşti oameni, sau dacă într-adevăr nu erau altceva decât nişte filantropi, când ei şi isprăviseră de provocat o răsturnare enormă, mult mai tulburătoare ca aceea pe care o creaseră odinioară ţiganii şi totodată mai puţin trecă­toare şi mai puţin de înţeles. Înzestraţi cu mijloace care altă dată erau rezervate providenţei divine, modificară regimul ploilor, precipitară ciclul recoltelor, scoaseră râul din albia pe care curgea dintotdeauna şi-l strămutară împreună cu pietrele sale albe şi cu curenţii săi reci până la capătul celălalt al satului, în spatele cimitirului. Ca această ocazie au construit o fortăreaţă de beton deasupra mormântului decolorat al lui José Arcadio, pentru ca mirosul de praf de puşcă al cadavrului să nu contamineze apele. Pentru străinii care soseau fără iubite, ei au trans­format strada matroanelor mângâietoare din Franţa într-un sat şi mai întins decât celălalt şi, într-o miercuri glorioasă, aduseră un convoi de târfe nemaiîntâlnite, femele babilo­niene versate în procedee imemorabile şi prevăzute cu tot felul de unsori şi accesorii pentru a-i stimula pe cei de­zarmaţi, pentru a-i dezmorţi pe cei timizi, pentru a-i în­destula pe cei lacomi, pentru a-i exalta pe cei modeşti, pentru a-i îndrepta pe amatorii părţilor dosnice, precum şi pe solitari. Strada Turcilor, îmbogăţită prin magazi­nele luminoase cu mirodenii care luaseră locul vechilor bazaruri în culori ţipătoare, se umplea în cursul nopţii de sâmbătă de freamătul mulţimii de aventurieri care se îm­bulzeau la mesele cu jocuri de noroc, standurile de tras la ţintă, stradela unde se ghicea viitorul şi se tălmăceau visele şi mesele pline cu fripturi şi cu băuturi pe care le regăseai duminică dimineaţa răsturnate, claie peste grămadă printre trupurile întinse care uneori erau ale ce­lor beţi morţi şi aproape totdeauna ale curioşilor culcaţi de loviturile de armă, de loviturile de pumni, de cuţit şi de sticle în urma vreunei încăierări. Era o invazie atât de tumultoasă şi intempestivă încât la început, era imposi­bil să scoţi nasul afară din casă din pricina mobilelor şi a cuferelor care blocau strada a neîncetatului du-te vino al pieselor de tâmplărie cărate de acei care se pregăteau, fără să ceară autorizaţia cuiva, să-şi planteze baraca pe oricare teren gol, şi a spectacolului scandalos al perechi­lor care-şi atârnau hamacurile între migdali şi făceau dragoste sub umbrare din foi de cort, în plină zi şi în văzul tuturor. Singurul liman liniştit era acela pe care şi-l amenajaseră negrii paşnici din Antile, croindu-şi o stradă retrasă cu casele lor de lemn pe stâlpi, în faţa că­rora se aşezau seara pentru a cânta imnuri melancolice în graiul lor confuz şi ciripitor. Se făcură atâtea schimbări într-un timp atât de scurt, încât la opt luni după vizita lui Mr. Herbert, vechii locuitori din Macondo trebuiau să se scoale foarte devreme pentru a-şi recunoaşte propriul sat.

— Iată necazurile pe care ni le-am atras numai pen­tru că am invitat un gringo să mănânce banane, obişnuia pe atunci să spună colonelul Aureliano Buendía.



Aureliano Segundo, dimpotrivă, nu mai putea de bucurie în faţa unei astfel de avalanşe de străini. Casa se umplu în curând de oaspeţi necunoscuţi, de cheflii neîn­trecuţi de clasă mondială şi au trebuit să adauge camere în curte, să mărească sufrageria, să înlocuiască vechea masă cu alta la care să încapă şaisprezece persoane, să împrospăteze vesela şi tacâmurile şi, chiar aşa, musafirii la dejun trebuiră repartizaţi pe serii. Fernanda fu silită să-şi înăbuşe scrupulele şi să-i primească ca pe nişte regi pe invitaţii care reprezentau culmea depravării, care adu­ceau noroi pretutindeni, prin verandă, cu cizmele lor, se urinau prin grădină, îşi întindeau peste tot rogojinile lor pentru a-şi face siesta şi vorbeau fără perdea faţă de sus­ceptibilităţile doamnelor, şi fără fasoanele domnilor bine crescuţi. Amaranta era atât de scandalizată de această invazie a plebei încât se duse iar să mănânce la bucătărie ca în bunele vremuri vechi. Colonelul Aureliano Buendía, convins că majoritatea acelora care veneau să-l salute în atelierul său nu o făceau nicidecum din simpatie sau din stimă, ci împinşi de curiozitatea de a vedea o relicvă a istoriei, o fosilă de muzeu, preferă să se închidă şi să blocheze uşa cu drugul, şi nu mai fu văzut decât extrem de rar, când mai mergea să se aşeze la poarta dinspre stradă. Ursula, în schimb, chiar şi în epoca în care nu mai umbla decât târându-şi picioarele şi pipăind pereţii, în­cerca o bucurie copilărească atunci când se apropia ora sosirii trenului. "Trebuie să punem la fript carne şi peşte", le poruncea ea celor patru bucătărese care se afe­rau pentru a fi gata la timp, sub conducerea imperturba­bilă a Santei Sofia de la Piedád. "Trebuie să facem de toate, stărui ea, căci nu se ştie niciodată ce doresc străi­nii să mănânce". Trenul sosea la ora cea mai fierbinte din zi. La vremea dejunului, un tumult de bâlci făcea să se cutremure toată casa, iar comesenii asudaţi, care nici mă­car nu ştiau cine le sunt amfitrionii, năvăleau grămadă pentru a ocupa locurile cele mai bune la masă, în timp ce bucătăresele se ciocneau între ele cu enormele lor mar­mite cu supă, cu cratiţe uriaşe pline cu carne, cu tigvele pline cu legume şi cu platourile cu orez, şi împărţeau cu căni inepuizabile limonada din butoaie. Era atâta dezordi­ne încât Fernanda era exasperată la gândul că mulţi mâncau de două ori şi i se întâmpla adesea să-şi descarce fie­rea proferând insulte de zarzavagioaică la adresa come­seanului încurcat care-i cerea să vină la plată. Trecuse peste un an de la vizita lui Mr. Herbert şi singurul lucru care se ştia era că străinii aveau intenţia să planteze ba­nanieri în regiunea vrăjită pe care o traversaseră José Arcadio Buendía şi oamenii lui în epoca în care căutau calea spre marile descoperiri. Alţi doi fii ai colonelului Aureliano Buendía, cu crucea lor de cenuşă pe frunte, de­barcară şi ei, târâţi de acea erupţie vulcanică şi-şi justi­ficară hotărârea printr-o frază care poate că explica în­tr-un fel motivele tuturor.

— Am venit, spuseră ei, pentru că vine toată lumea.



Frumoasa Remedios a fost singura care a rămas imună la această epidemie bananieră. Ea se fixase într-o adolescenţă magnifică, tot mai refractară faţă de con­venţii, mai indiferentă faţă de răutăţi şi suspiciuni, fe­ricită într-o lume cu realităţi foarte simple şi pe potriva ei. Întrucât nu înţelegea pentru ce-şi complică femeile viaţa cu tot felul de corsete şi jupoane, îşi confecţionă o sutană largă din pânză groasă de cânepă pe care nu tre­buia decât să o tragă peste cap, şi rezolvă fără nici o altă formă de procedură problema îmbrăcăminţii, fără să se lipsească de impresia că este goală, care după felul ei de a vedea lucrurile era singura ţinută decentă pe care tre­buie să o ai acasă. O sâcâiră atât de mult ca să-şi taie pă­rul care-i cădea în valuri până la călcâie şi să-şi facă nişte conciuri prinse cu piepteni sau cozi cu panglici colo­rate, încât îşi rase pur şi simplu capul, iar din păr făcu peruci pentru sfinţi. Ceea ce era uimitor în instinctul ei simplificator era că, cu cât respingea mai tare moda în fa­voarea comodităţii şi convenţiile pentru a asculta numai de spontaneitate, cu atât mai tulburătoare părea frumuse­ţea ei incredibilă, şi mai provocatoare comportarea ei faţă de oameni. Când fiii colonelului Aureliano Buendía veni­seră pentru prima oară la Macondo, Ursula îşi aminti că în vinele fiecăruia curge acelaşi sânge ca şi în cele ale strănepoatei ei, şi o groază pe care o crezuse uitată o făcu din nou să freamăte: "Deschide-ţi bine ochii, o preveni. Cu oricare dintre aceştia, copiii îţi vor ieşi din pântece cu o coadă de purcel." Ea făcu atât de puţin caz de acest aver­tisment încât se îmbrăcă bărbăteşte, se tăvăli prin nisip şi se căţără pe trunchiul copacilor şi era să provoace o tra­gedie printre cei şaptesprezece veri pe care acest specta­col irezistibil i-a făcut să-şi piardă capul. Acesta era mo­tivul pentru care nici unul nu dormea în casă atunci când veneau în vizită în sat, iar cei patru care rămăseseră trăiau, după hotărârea Ursulei, în camere de închiriat. Frumoasa Remedios însă, ar fi murit de râs dacă ar fi avut cunoştinţă de astfel de precauţiuni. Până în ultima clipă a trecerii ei pe acest pământ, nu ştia că iremedia­bilul ei destin de femeie fatală constituia un dezastru de fiecare zi. De fiecare dată când apărea în sufragerie, con­travenind ordinelor Ursulei, stârnea o panică exasperată printre străini. Era prea evident că era complet goală sub cămaşa ei aspră şi nimeni nu putea înţelege că craniul ei ras, atât de perfect, nu era o sfidare, că lipsa de pu­doare cu care-şi descoperea coapsele pentru a nu-i fi prea cald nu constituiau o provocare criminală, după cum nici plăcerea de a-şi linge degetele când mânca ceva cu mâinile. Ceea ce membrii familiei nu ştiură niciodată era că străinii nu întârziară să-şi dea seama că frumoasa Re­medios exala o suflare tulburătoare, o furtună de chinuri, care rămânea perceptibilă mai multe ceasuri după ce tre­cuse. Bărbaţii experţi în disperările dragostei, ale căror cunoştinţe erau recunoscute în lumea întreagă, susţineau că n-au încercat niciodată transe asemănătoare cu cele în care îi aducea mirosul natural al frumoasei Remedios. În veranda cu begonii, în salon, în orice loc din casă, se putea preciza exact locul unde stătuse ea şi de câtă vreme plecase de acolo. Era o urmă uşor de distins, pe care nu o puteai confunda cu nici o alta, pe care nimeni din casă nu o putea percepe, deoarece făcea parte, de prea multă vreme, din mirosurile zilnice, dar pe care străinii o identificau imediat. Din această pricină, ei erau singurii care puteau înţelege că tânărul comandant al gărzii mu­rise din dragoste şi că un cavaler venit din alte ţinuturi căzuse în deznădejdea cea de pe urmă. Inconştientă de această orbită neliniştitoare în interiorul căreia se mişca, de starea insuportabilă de dezastru interior pe care o pro­voca la trecerea ei, frumoasa Remedios îi trata pe băr­baţi fără nici un pic de răutate şi sfârşea prin a-i înne­buni prin complezenţele ei ingenue. Când Ursula reuşi să-i impună să mănânce la bucătărie cu Amaranta, pentru a o sustrage vederii străinilor, ea se simţi uşurată, de­oarece, la urma urmelor scăpa în felul acesta de orice disciplină. Într-adevăr, îi era indiferent că mănâncă aici sau acolo, şi nu la ore fixe, ci după capriciile poftei ei.

I se întâmpla să se scoale, pentru a-şi lua dejunul, la orele trei dimineaţa, apoi dormea toată ziua şi-şi petrecea mai multe luni trăind după orare răsturnate, până ce un in­cident cu totul întâmplător o readucea la ordinea obişnuită. Când toate mergeau normal, se scula la orele unsprezece dimineaţa şi se închidea în baie mai bine de două ceasuri, complet goală omorând scorpioni, ieşind astfel din torpoa­rea ei lungă şi profundă. Apoi se stropea cu apă din cis­ternă, pe care şi-o turna dintr-o tigvă de totuma. Această operaţie dura atât de mult, era atât de meticuloasă, atât de bogată în situaţii ceremoniale încât cine nu o cunoştea destul de bine ar fi crezut că se dedică adorării meritate a propriului trup. Pentru ea, însă, acest rit solitar era lipsit de orice senzualitate; nu era decât un fel de a omorî timpul aşteptând să i se facă foame. Într-o zi, pe când începea să se îmbăieze, un străin ridică o ţiglă a acoperi­şului şi rămase cu răsuflarea tăiată în faţa spectacolului extraordinar al goliciunii ei. Ea îi zări ochii holbaţi printre ţiglele sparte şi reacţia ei nu a fost aceea de ruşine, ci de teamă:

— Atenţie, strigă ea. Ai să cazi!

— Nu vreau altceva decât să te văd, murmură străinul.

— A, bine, răspunse ea. Dar ia seama, toate aceste ţigle sunt putrede.

Chipul străinului avea o expresie dureroasă de stu­poare şi părea că luptă surd împotriva impulsurilor pri­mare ca să nu provoace dispariţia mirajului. Frumoasa Remedios crezu că era chinuit de teama ca nu cumva să se spargă ţiglele, şi se îmbăie mai repede ca de obicei, pentru a-l feri pe acel om să rămână prea mult în primej­die. Stropindu-se mereu cu apa din cisternă, îi povesti că este o mare problemă pentru ea faptul că acoperişul se găseşte într-o astfel de stare, căci, după părerea ei, stratul de frunze putrezit de ploaie face ca baia să fie in­festată de scorpioni. Străinul văzu în această flecăreală un mod de a-şi ascunde complezenţa, încât nu putu rezista ispitei de a se apropia cu un pas atunci când ea începuse să se săpunească.

— Lasă-mă să te săpunesc eu, murmură el.

— Mulţumesc pentru buna intenţie, îi zise ea, dar mi-ajung aceste două mâini.

— Numai spatele, se rugă străinul.

— Ar fi într-adevăr timp pierdut, răspunse ea. Ni­ciodată nu s-au văzut oameni săpunindu-şi spatele.

Apoi, în timp ce se zvânta, străinul o imploră cu lacrimi în ochi să se mărite cu el. Ea îi răspunse cu francheţe că nu se va căsători niciodată cu un bărbat atât de neghiob încât să-şi piardă aproape o oră şi să rămână chiar nemâncat numai ca să vadă o femeie îm­băindu-se. Până la urmă, în timp ce-şi îmbrăca sutana, bărbatul nu putu suporta această confirmare a ceea ce toată lumea bănuia, că adică ea nu purta nimic pe dedesubt, şi se simţi însemnat cu fierul roşu pentru totdeauna de această taină. Atunci mai scoase încă două ţigle pentru a se putea strecura în interiorul băii.

— E prea mare înălţimea, îl preveni ea cu frică. Vă veţi omorî!



Ţiglele putrede zburară în ţăndări într-un zgomot îngrozitor şi omul nu mai avu timp decât să scoată un ţipăt de groază înainte de a-şi zdrobi craniul şi de a muri fără agonie pe solul de ciment. Străinii, care auziră trosnetul din sufragerie, se grăbiră să ridice cadavrul pe pielea căruia putură să adulmece mirosul ucigător al frumoasei Remedios. Trupul îi era atât de pătruns de acest miros, încât din craniul crăpat nu curgea sânge, ci un ulei de ambră impregnat de acel parfum secret şi atunci oamenii au înţeles că mirosul frumoasei Reme­dios continua să-i tortureze pe bărbaţi şi dincolo de moarte, şi până ce oasele lor se vor fi prefăcut în pulbere. Cu toate acestea, ei nu făcură nici o legătură între acest accident oribil şi povestea celor doi bărbaţi care muri­seră deja pentru frumoasa Remedios. Mai era nevoie de încă o victimă pentru ca străinii, şi mulţi dintre ve­chii locuitori din Macondo, să dea crezare legendei potri­vit căreia frumoasa Remedios nu răspândea o suflare de dragoste, ci o emanaţie mortală. Au avut ocazia să ve­rifice aceasta după câteva luni, într-o după-amiază, când frumoasa Remedios se dusese, în tovărăşia unui grup de prietene, să viziteze noile plantaţii. Oamenii din Ma­condo îşi găsiseră un obiect de distracţie nouă în aceste plimbări de-a lungul aleilor umede, interminabile, stră­juite de bananieri, unde tăcerea părea că vine din altă parte, o tăcere care nu se rodase încă, şi care părea, din această pricină, tare greoaie în a transmite glasurile. Uneori nu se auzea bine ceea ce se rostise la o jumă­tate de metru distanţă, dar aceleaşi cuvinte se auzeau perfect la capătul celălalt al plantaţiei. Tinerele fete din Macondo găsiră în acest joc nou un pretext de a râde, de a tresări, de a se teme şi de a glumi, iar la lăsarea serii se vorbea despre această promenadă ca despre o experienţă de vis. Se făcea atâta tevatură în jurul acestei tăceri încât pe Ursula n-o lăsă inima să o lipsească pe frumoasa Remedios de o astfel de distracţie, şi-i permise să meargă acolo, într-o după-amiază, cu condiţia să-şi pună o pălărie şi o toaletă convenabilă. Din clipa în care grupul de prietene intră în plantaţie, aerul se impregnă cu un parfum mortal. Bărbaţii care lucrau în şanţurile dintre fiecare rând de pomi se simţiră dintr-o dată pradă unei fascinaţii stranii, ameninţaţi de o primejdie nevă­zută, şi mulţi cedară unei porniri irezistibile de a plânge. Frumoasa Remedios şi prietenele ei speriate abia apucară să se refugieze într-o casă învecinată, în momentul când o bandă de masculi feroce erau pe cale să le atace. Nu întârziară să fie eliberate de către cei patru Aure­liano, a căror cruce de cenuşă inspira un respect reli­gios, ca şi cum ar fi fost un semn de castă sau o pe­cete de invulnerabilitate. Frumoasa Remedios nu povesti nimănui că unul dintre acei bărbaţi, profitând de zăpă­ceală, reuşise s-o prindă de pântece cu o mână care părea mai degrabă o gheară de vultur care se agaţă de mar­ginea unei prăpăstii. Într-un fel de uimire scurtă cât o fulgerare, ea ţinu piept agresorului şi-i descoperi pri­virea deznădăjduită, a cărei imagine se fixă în inima ei înduioşată ca un cărbune aprins. În noaptea aceea, pe strada Turcilor, bărbatul se lăudă cu îndrăzneala sa şi se îngâmfă cu norocul său, cu câteva minute înainte ca un cal să-i zdrobească pieptul cu o lovitură de copită, sub ochii unei mulţimi de străini care-l văzu agonizând în mijlocul străzii, înecându-se în cheaguri de sânge.

Ipoteza după care frumoasa Remedios deţinea anu­mite puteri mortale se fundamenta acum pe patru fapte incontestabile. Unii oameni, buni de gură, se complăceau în a repeta că o noapte de dragoste cu o femeie atât de tulburătoare merita să-ţi dăruieşti viaţa. Dar, în reali­tate, nimeni nu încerca nici cel mai mic efort pentru a o obţine. Poate că ar fi fost de ajuns, nu numai pentru a o birui, dar şi pentru a-i înlătura puterea primejdioasă, un sentiment atât de primitiv şi de simplu ca dragostea, dar a fost singurul lucru care nu-i trecu nimănui prin cap. Ursula încetă să se mai ocupe de ea. Altă dată, când nu renunţase încă la ideea de a o recupera, de a o reda unei vieţi normale, căută să o intereseze în pro­blemele elementare ale vieţii casnice. "Bărbaţii sunt mai pretenţioşi decât îţi închipui, îi zicea ea misterios. Trebuie să găteşti neîncetat, să deretici mereu şi să suferi adesea pentru nimicuri, nici nu-ţi poţi închipui". În sinea ei, ştia că se amăgeşte vrând să o înveţe cum se întemeiază un cămin fericit, deoarece era convinsă că, după ce i se va potoli pasiunea, nu se va găsi nici un bărbat pe lume care să suporte, nici măcar o zi, această neglijenţă care întrecea orice înţelegere. Naşterea ulti­mului José Arcadio şi voinţa ei neclintită de a-l face papă, au sfârşit prin a o îndepărta de strănepoata ei, de care nu se mai ocupa. O lăsase în voia sorţii, spunându-şi cu încredere că o minune se va produce mai curând sau mai târziu, şi că în lumea aceasta în care se găsesc de toate, se va găsi şi un bărbat destul de tare de rânză care să i-o ia de pe cap. Cu mult înainte, Amaranta renunţase să mai facă cea mai mică încer­care de a o preschimba într-o femeie folositoare la ceva. După acele după-amiezi uitate pe care le petreceau în camera de cusătorie şi unde nepoata ei, învârtind mani­vela maşinii de cusut, nu prea avea aerul că se intere­sează prea mult de ceea ce făcea, ajunsese la concluzia că Remedios era idioată. "Va trebui să te scoatem la loterie", îi spunea, intrigată de nesimţirea ei faţă de cuvintele pe care i le adresau bărbaţii. Mai târziu, când Ursula îşi băgase în cap să o trimită pe frumoasa Re­medios la liturghie, cu obrazul ascuns sub mantilă, Ama­ranta socoti că un astfel de accesoriu, care-i mărea mis­terul, este şi mai provocator şi că se va găsi repede un bărbat, cu curiozitatea destul de aprinsă pentru a căuta punctul slab al inimii ei. Dar când văzu în ce chip nerod îl dispreţui pe acel pretendent care, în multe privinţe, era mai de dorit decât un principe, se gândi că orice speranţă e pierdută. Fernanda, la rândul ei, nici nu în­cerca măcar să o înţeleagă. Când o văzuse pe frumoasa Remedios costumată în regină, în timpul carnavalului sângeros, şi-a zis că e vorba de o făptură extraordinară. Dar când o revăzu mâncând cu degetele, incapabilă de a da un răspuns care să nu fie o minune a simplităţii duhului, ea nu regretă decât un singur lucru: că idioţii din familie aveau o viaţă atât de lungă. Cu toate că Aureliano Buendía stăruia să creadă şi să repete că fru­moasa Remedios era în realitate fiinţa cea mai lucidă pe care a întâlnit-o vreodată, şi că o dovedea mereu prin fineţea uimitoare cu care-şi bătea joc de toţi, o lăsară în plata Domnului. Frumoasa Remedios continua să rătă­cească prin pustiul singurătăţii, fără să poarte nici o cruce, pierzându-se în visele ei fără coşmaruri, în băile ei interminabile, în prânzurile ei la orice oră, în tăce­rile lungi şi adânci, fără amintiri, până într-o după-amiază de martie când Fernanda vru să-şi împăturească în gră­dină cearşafurile de olandă şi ceru ajutor femeilor din casă. Abia începuseră, când Amaranta observă paloarea intensă a frumoasei Remedios, care o făcea aproape transparentă:

— Nu te simţi bine? o întrebă ea.

Frumoasa Remedios, care ţinea cearşaful de celălalt capăt, avu un zâmbet de compătimire.

— Dimpotrivă, zise ea, nu m-am simţit niciodată mai bine.



În clipa aceea, Fernanda simţi cum o adiere uşoară şi luminoasă îi smulge cearşafurile din mâini şi le des­pătureşte pe toată lăţimea lor. Amaranta simţi un fel de înfiorări misterioase în dantelele jupoanelor şi voi să se prindă de pânză ca să nu cadă, în clipa în care frumoasa Remedios începea să se înalţe în văzduh. Ursula, deja aproape oarbă, a fost singura care şi-a păstrat pre­zenţa de spirit încât să recunoască natura acestui vânt pe care nimeni nu-l putea opri, şi lăsă cearşafurile să pornească în voia acelei lumini, văzând-o pe frumoasa Remedios cum îi face semne de adio în mijlocul bătăilor de aripi uluitoare ale pânzelor care se ridicau împreună cu ea, părăsind o dată cu ea lumea scarabeilor şi a daliilor, traversând împreună cu ea ţinuturile văzduhului unde tocmai băteau ceasurile patru după-amiază, pentru a se pierde cu totul, împreună cu ea, în sferele înalte unde nici cele mai înalte paseri ale amintirii nu le pu­teau ajunge.

Bineînţeles că străinii crezură că frumoasa Reme­dios a pierit în sfârşit datorită destinului ei implacabil de regină a albinelor, şi că familia ei voia să-i salveze onoarea prin această poveste mincinoasă despre levitaţie. Fernanda, mistuită de invidie, sfârşi prin a recunoaşte minunea şi, multă vreme, continuă să se roage lui Dum­nezeu să-i restituie cearşafurile. Majoritatea oamenilor crezură în minune şi au mers până acolo încât să aprindă lumânări şi să facă rugăciuni. Poate că multă vreme nu s-ar fi vorbit despre altceva dacă exterminarea barbară a Aurelianilor n-ar fi înlocuit uimirea cu groaza. Deşi nu-şi dăduse niciodată seama că ar fi vorba de o presim­ţire, într-un anumit fel colonelul Aureliano Buendía prevăzuse sfârşitul tragic pe care aveau să-l cunoască fiii săi. Atunci când Aureliano Serrador şi Aureliano Arcaya, cei doi care debarcaseră în toiul confuziei generale, îşi manifestară dorinţa de a se aşeza la Macondo, tatăl lor încercă să le schimbe hotărârea. Nu vedea ce ar putea face într-un sat, care peste noapte devenise un loc ne­sigur. Însă Aureliano Centeno şi Aureliano cel Trist, susţinuţi de Aureliano Segundo, le dădură de lucru în întreprinderile lor. Colonelul Aureliano Buendía avea motive, încă foarte confuze, de a nu credita o astfel de hotărâre. De când îl văzu pe Mr. Brown făcându-şi in­trarea în Macondo, în primul automobil decapotabil portocaliu prevăzut cu claxon, ale cărui urlete terori­zau toţi câinii, bătrânul războinic începu să se indigneze din pricina servilelor exclamaţii admirative ale oameni­lor, şi-şi dădu seama de schimbările care s-au produs în firea oamenilor din vremea când, cu puşca la umăr, îşi părăseau soţiile şi copiii şi porneau la război. Autori­tăţile locale nu mai constau, după armistiţiul de la Neerlandia, decât din primari lipsiţi de iniţiativă, din magistraţi decorativi, aleşi dintre conservatorii paşnici şi obosiţi din Macondo. "Ce mai regim de prăpădiţi! zicea colonelul Aureliano Buendía atunci când îi vedea pe poliţişti trecând desculţi, înarmaţi cu un baston în formă de popic. Când te gândeşti că am purtat atâtea războaie numai ca să nu ni se spoiască în albastru casele". Cu toate astea, când se înfiinţă compania bananieră, funcţio­narii locali au fost înlocuiţi cu străini autoritari, pe care Mr. Brown i-a adus să trăiască în coteţul electrificat, pentru a se bucura, cum zicea el, de toată demnitatea cerută de noile lor numiri, şi a nu fi nevoiţi să îndure căldura, ţânţarii, lipsa de comoditate şi privaţiunile din sat. Vechii poliţişti fură înlocuiţi prin adevăraţi sicari înarmaţi cu satâre. Închis în atelierul său, colonelul Au­reliano Buendía se gândea la toate schimbările acestea şi, pentru prima oară, în tăcuţii săi ani de singurătate, se simţi chinuit de o certitudine absolută: a fost o gre­şeală că nu s-a dus războiul până la ultimele consecinţe. Într-o zi, tot în vremea aceea, un frate de-al acelui colonel Magnifico Visbal, pe care-l uitaseră acum, îşi aduse nepoţelul de şapte ani să ia o răcoritoare la una din trăsuricile instalate în piaţă şi, cum copilul dădu din greşeală peste un brigadier de poliţie, vărsând băutura pe uniforma lui, bărbatul îl sfârtecă cu lovituri de satâr şi-l decapită dintr-o singură lovitură pe bunicul care voia să intervină. Satul întreg îl văzu pe decapitat dus până acasă de un grup de oameni, precum şi capul nenorocit pe care-l culesese o femeie, ţinându-l de păr, şi boc­ceaua însângerată în care fuseseră adunate bucăţelele din trupul copilului.

Pentru colonelul Aureliano Buendía, această scenă a însemnat culmea ispăşirii sale. În chip subit îndură aceeaşi indignare pe care o cunoscuse în tinereţe, în faţa cada­vrului femeii masacrate cu lovituri de baston pentru că o muşcase un câine turbat. Privi la grupurile de curioşi adunaţi în faţa casei sale şi, cu vechea sa voce de stentor, fortificată de un profund dispreţ faţă de sine însuşi, îşi descărcă asupra lor toată povara de ură pe care n-o mai putea răbda în inimă:


Yüklə 2,15 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   15   16   17   18   19   20   21   22   ...   33




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin