Uniunea europeană guvernul româniei

cu luna august, iar masculii sunt poligam-poligini având

haremuri de până la 5 femele. Gestaţia durează între 50-70 zile 68 

 

zile. Femelele fată un singur pui la mijlocul lunii Iunie sau

începutul lunii Iulie. Coloniile de maternitate sunt cantonate în

poduri de case şi turle de biserici, sunt vulnerabile la distugere

antropică. „Maternităţile” sunt în general mari, fiind formate

adesea din mii de femele. Puii devin independenţi la vârsta de

5-6 săptămâni.

Perioada de hibernare - intervalul noiembrie – martie.

6 Perioade critice noiembrie - martie şi iunie-august: atât hibernaculele cât şi

maternităţile pot fi expuse disturbării antropogene.

7 Cerinţe de habitat Este o specie termofilă, antropofil-sinantropă, adăposturile de

înnoptat fiind situate în diverse clădiri şi scorburi de arbori.

Hibernaculele sunt localizate de regulă în cavităţi subterane cu

temperaturi între 7-12°C şi umiditate crecută. Hibernează

împreună cu M. blythii, Miniopterus schreibersii sau cu alte

specii.

Începe să vâneze odată cu lăsarea nopţii, preferând pentru

aceasta pădurile de foioase sau mixte, cu tufărişuri rare, şi

parcurile, dar şi terenurile deschise. Are un zbor lent şi

vânează în special la sol. Hrana este reprezentată de insecte din

grupele colepterelor, dipterelor tipulide, lepidoptere şi

ortoptere dar şi altele. Vânează în general prin „ascultare

pasivă” orientându-se după zgomotul emis de pradă. Teritoriul

de vânătoare al unui individ se întinde pe o suprafaţă cu raza

de circa 10 km.

8 Arealul speciei Este o specie proprie părţii de vest a Palearcticii, râspândită pe

longitudine, din sudul Marii Britanii în vest şi până în Asia

Mică şi Levant în estm iar pe latitudine şi în sudul Peninsulei

Scandinave, până la Marea Mediterană.

9 Distribuţia în România Este cea mai frecventă specie a genului Myotis, fiind

identificată până în prezent în peste 80 localităţi, în principal în

regiunile muntoase din ţară, inclusiv în Dobrogea, dar şi în

Transilvania, Câmpia de Vest, Câmpia Română şi Podişul

Moldovei.

10 Populaţia naţională Nu există evaluări oficiale ele efectivului populaţional naţional

al speciei.

Circa 5000 indivizi (evaluare a efectivului în Cartea Roşie a

Vertebratelor din România)

11 Calitatea datelor

privind populaţia

naţională

Slaba.

B. Date specifice speciei la nivelul ariei naturale protejate

Nr Informaţie/Atribut Descriere

1 Specia Myotis myotis

2. Informaţii specifice

speciei

Este o specia dominantă în cadrul comunităţilor de chiroptere

din sit. . În cursul studiilor au fost identificaţi 85 indivizi.

3. Distribuţia speciei

[harta distribuţiei]

Anexa 8.2. Harta 31

4. Distribuţia speciei Specia Myotis myotis a fost localizată în puncte distribuite pe 69 

 

[interpretare] toată suprafața sitului. Specia a fost localizată în habitatele

subterane Vârful Pârlitu din extrema vestică a sitului, avenele

Dâmbul Boianului și Hârtopul lui Topor de pe versanții

Vârfului Iezer. În avenul Coșul Dracului situat pe versantul

vestic al dealului Păltineasa și în habitatele subtereane de pe

valea Ponoare numite avenul Iliei și peștera Ponor.

În partea estică a sitului, această specie a fost întâlnită în

peștera Toplița, în pădurile de pe valea Criștiorel.

În sudul sitului s-au înregistrat indivizi din această specie pe

valea Boului și pe versanții sudici ai dealului Ponoraș.În nordul

sitului, indivizii acestei specii au fost localizați pe versanții

situați la sud de localitatea Câmp Moți.

5. Statutul de prezenţă

[temporal]

o rezidentă

6. Statutul de prezenţă

[spaţial]

o larg răspândită

7. Statutul de prezenţă

[management]

o nativă

8. Abundenţă o prezenţă certă

9. Perioada de colectare

a datelor din teren

ianuarie – decembrie 2013

10. Alte informaţii privind

sursele de informaţii

Nu există informaţii bibliografice anterioare referitoare la

distribuţie specie în sit.

A.Date generale ale speciei

Nr Informaţie/

Atribut

Descriere

1 Cod Specie – EUNIS /

Natura 2000

1452 / 1310

2 Denumirea ştiinţifică Miniopterus schreibersii

3 Denumirea populară Liliac cu aripi lungi (Foto b.7)

4 Statutul de conservare

în România

Preocupare minimă (IUCN)

Vulnerabilă (Cartea roşie a vertebratelor din România)

5 Descrierea speciei Este o specie de talie relativ mare cu o lungime cuprinsă între

106-126 mm. Botul este scurt, urechile sunt triunghiulare,

scurte şi rotunjite şi cu 4-5 pliuri transversale. Tragusul este

scurt de forma unei banane. Blana este lungă pe spate, scurtă

şi culcată pe cap. Pe partea dorsală are culoare gri-brună, iar

ventral gri albicios. Tragusul este alb-gălbui. Coada este

inclusă complet în uropatagiu iar plagiopatagiul este inserat pe

călcâi.

Maturitatea sexuală este atinsă la vârsta de 2 ani. Acuplarea,

ovulaţia şi fecundaţia au loc toamnă Gestaţia durează circa 8-9

luni. Femelele fată un pui, mai rar doi, în luna iunie. Coloniile

de maternitate, formate din mii de femele şi numeroşi masculi

sunt cantonate în zone calde ale cavităţilor subterane cu

temperaturi cuprinse între 16-22°C .Puii devin independenţi la

vârsat de 6-7 săptămâni. Hibernează în colonii de mii de 70 

 

indivizi, în intervalul octombrie – martie.

6 Perioade critice octombrie - martie şi iunie-august: atât hibernaculele cât şi

maternităţile pot fi expuse disturbării antropogene.

7 Cerinţe de habitat Este o specie troglofilă complet dependentă de mediul

cavernicol. Este prezentă între 40-1000 m altitudine şi preferă

zonele carstice. Floseşte în general peşterile mari active. Este

una dintre cele mai gregare specii de lilieci din Europa.vânează

odată cu apusul soarelui la crepuscul,, de-a lungul culoarelor

forestiere şi lizierelor. Zboară la înălţimi cuprinse între 10-20

m. se hrăneşte cu fluturi, muşte, gândaci şi păianjeni.

8 Arealul speciei Trăieşte în sudul şi centrul Europei, respectiv în penisulele

Iberică, Italică şi în Balcani, precum şi în insulele din Marea

Mediterană.

9 Distribuţia în România Este raspândit în special în carpaţii Occidentali şi în mai mică

măsură în piemontul Orientalilor

10 Populaţia naţională Este estimată la circa 15 mii de indivizi (Cartea roşie a

vertebratelor din România)

11 Calitatea datelor

privind populaţia

naţională

Slabă

C. Date specifice speciei la nivelul ariei naturale protejate

Nr Informaţie/Atribut Descriere

1 Specia Miniopterus schreibersii

2 Informaţii specifice

speciei

Este o specie foarte rară în sit

3. Distribuţia speciei

[harta distribuţiei]

Anexa 8.2. Harta 32

4. Distribuţia speciei

[interpretare]

Specia Minioterus schreibersii a fost localizată preponderent pe

jumătatea sudică a sitului. În peștera Toplița, pe versanții văilor

Criștiorel, Boului, Lespezi și Ponoare și pe văile nordice ale

dealului Dâmbul Măgureana

5. Statutul de prezenţă

[temporal]

o rezidentă

6. Statutul de prezenţă

[spaţial]

o izolată

7. Statutul de prezenţă

[management]

o nativă

8. Abundenţă o foarte rară

9. Perioada de colectare

a datelor din teren

ianuarie – decembrie 2013

10. Alte informaţii privind

sursele de informaţii

Nu există informaţii bibliografice anterioare referitoare la

distribuţie specie în sit.

  71 

 

2.3.3.6. Avifaună

2.3.3.7. Mamifere

2.3.3.8 Hărţile de distribuţie ale speciilor

2.3.3.8.1 Hărţile de distribuţie ale speciilor ca poligon

Nu este cazul.

2.3.3.8.2 Hărţile de distribuţie ale speciilor ca punct

Anexa 8.2. Hărțile 26 - 32

2.3.4. Alte specii de floră şi faună relevante pentru aria naturală

protejată

Nu este cazul

2.3.4.1 Plante inferioare

2.3.4.2. Plante superioare

2.3.4.3 Nevertebrate

2.3.4.4. Ihtiofaună

2.3.4.5. Herpetofaună

2.3.4.6. Avifaună

2.3.4.7. Mamifere

 

2.4. Informatii socio-economice şi culturale

2.4.1. Comunităţile locale si factorii interesaţi

A. Comunităţi locale

? Harta unităţilor administrativ teritoriale

Anexa 8.2. Harta 33

Lista unităţilor administrativ-teritoriale 72 

 

Judeţ UAT Procent din

UAT

Procent din

ANP

Bihor Vașcău 20,2 15,53

Bihor Cărpinet 54,26 75,94

Bihor Criștiorul de Jos 1,5 3,2

Arad Dezna 0,38 0,64

Arad Gurahonț 0,004 0,01

? Caracterizarea unităţilor administrativ-teritoriale

Una din ocupaţiile locuitorilor, păstrată peste veacuri (datorită prezenţei calcarului în

acest areal), este producerea varului, în numeroasele cuptoare de ars calcarul (varniţe), din

satele Izbuc şi Câmp – Moţi.

Cea mai importantă localitate a platoului carstic este oraşul Văşcău, de la care a

împrumutat şi numele, un oraş pe teritoriul căruia s-au găsit urme de locuire umană încă din

paleolitic. Prima atestare documentară a oraşului datează de la 1552, sub denumirea de

Nagyhko (Cuptorul Mare), denumire legată de resursele subsolului din această zonă, în

special minereuri de fier şi marmură. Odată cu declinul industrial locuitorii Vaşcăului s-au

reprofilat către industria artizanală, una dintre cele mai substanţiale pârghii de bună-stare

materială intrinsec legate de dinamica activităţilor turistice.

UAT Vaşcău - (până în secolul XIX Craiva, după 1850 Vaskohó – vas „fier” şi kohó

„furnal” – în maghiară şi Eisenstein în germană) este un oraş din judeţul Bihor cu o populaţie

de 2.315 locuitori (2011) şi o suprafaţă a teritoriului administrativ de 6.504 hectare (0,88 %

din teritoriul judeţului). În imediata vecinătate a acestuia se găsesc alte două oraşe ale

judeţului:

Nucet – în Est;

Ştei la 7 km spre Nord.

Aşezat în partea de sud-est a judeţului (în culoarul Depresiunii Beiuşului, la

întrepătrunderea dintre Munţii Apuseni şi Câmpia de Vest), pe DN 79, pe cursul superior al

râului Crişul Negru, fiind limitat de Munţii Bihorului la răsărit şi Munţii Codru – Moma spre

apus, oraşul Vaşcău şi localităţile aparţinătoare se suprapune uneia dintre cele mai pitoreşti

zone ale judeţului, parte componentă a „Ţării Beiuşului”.

În componenţa oraşului Vaşcău intră următoarele localităţi: Câmp; Câmp-Moţi;

Coleşti; Vărzarii de Jos; Vărzarii de Sus.

Conform recensământului efectuat în 2011, populaţia oraşului Vaşcău se ridică la

2.315 locuitori, în scădere faţă de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră 73 

 

2.854 de locuitori. Majoritatea locuitorilor sunt români (94,9 %), cu o minoritate de romi

(2,89 %). Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocşi (94,69 %),

dar există şi minorităţi de baptişti (1,38 %) şi penticostali (1,25 %).

Scurt istoric - Începuturile vieţii omeneşti în zona oraşului Vaşcău sunt atestate

arheologic încă din paleolitic. Codiţiile bio-pedo-hidro-climatice au creat premise pentru

concentarea aşezărilor omeneşti în acest areal. Cea mai veche menţiune documentară care

indică o atestare certă a localităţii Vaşcău este cea din Conscrierea porţilor „Liber regius”,

întocmită în anul 1552 de fiscul regal, unde Vaşcăul apare menţionat sub denumirea de

Nagykoh(ó) („Cuptorul Mare”); în acelaşi timp apar menţionate şi localităţile Vărzari de Sus

şi Vărzari de Jos, împreună cu alte două localităţi, dispărute ulterior. Începând cu sec. al

XVIII-lea, respectiv anul 1851 denumirea oraşului va ilustra principala bogăţie: Vaskoh –

nume provenit din limba maghiară şi format din două cuvinte: vas „fier” şi kohó „cuptor de

topit, furnal”. Dintre cele mai vechi şi mai importante îndeletniciri ale locuitorilor se pot

aminti: cultura cartofului şi creşterea vitelor, prelucrarea fierului, olăritul, cioplitul în piatră

de marmură, etc. Până în secolul XIX Vaşcăul a făcut parte din Ţinutul Beiuşului; în 1886

Vaşcăul apare ca plasă independentă de Beiuş, având 42 de localităţi. Populaţia localităţii

Vaşcău era de aproximativ 70 de persoane în 1600, ajungând la 472 persoane în 1784 şi la

1264 locuitori în 1910. În anul 1956 localitatea Vaşcău este ridicată la rangul de oraş, de care

aparţin şi cele 5 sate componente, menţionate mai sus.

Aspecte economice - conform informaţiilor disponibile pe adresa

http://www.firme.info/bihor/vascau.html, în arealul administrativ al UAT Vaşcău figurază ca

fiind înregistrate un număr de 47 de firme. Specifice acestui areal sunt activităţile legate de

extracţia pietrei ornamentale şi a pietrei pentru construcţii, extracţia pietrei calcaroase,

ghipsului, cretei şi a ardeziei, tăierea, fasonarea şi finisarea pietrei.

UAT Cărpinet - (în maghiară: Kerpenyéd) este o comună din judeţul Bihor. Are în

componenţă patru sate: Cărpinet (reşedinţă), Călugări, Izbuc şi Leheceni. Comuna Cărpinet

se află situată în sudul judeţului Bihor, la limita cu judeţul Arad, la poalele Munţilor Codru-

Moma. Se află la 90 km distanţă faţă de Municipiul Oradea, pe DN 76.

Activităţile economice principale sunt cele care valorifică specificul resurselor locale,

detaşându-se: exploatarea lutului, a calcarului, a rocilor ornamentale.

Conform recensământului efectuat în 2011, populaţia comunei Cărpinet se ridică la 1.932 de

locuitori, în scădere faţă de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră 2.264 de 74 

 

locuitori. Majoritatea locuitorilor sunt români (95,65 %), cu o minoritate de romi (2,12 %).

Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocşi (93,48 %), dar există

şi minorităţi de penticostali (2,12 %) şi baptişti (1,4 %).

Scurt isoric – prima atestare documentară a comunei Cărpinet, datează din anul 1588.

Ocupaţiile tradiţionale care punctează viaţa rurală se situează la graniţa dintre profesie şi

meşteşug, articolele de ceramică distingându-se prin eleganţa formelor şi prin ornamentaţie.

Satul Leheceni este o nestemată a ceramicii populare româneşti.

În Carpinet există cea mai pură cariera de calcar din Europa şi unul dintre puţinele locuri în

care localnicii încă mai fac var în varniţe tradiţionale. Vararii din satele de pe cursul superior

al Crişului Negru au fost deseori pomeniţi în documentele feudale, mai ales cei din Cărpinet

şi Ponoarele (azi Călugări). La 1733 se preciza că în apropierea acestor aşezări există piatră

bună, din care se arde varul (“…pro exurendo calce lapides habet…”), iar la 1778 se

pomenea despre extragerea calcarului, pentru arderea varului la Vaşcău.

UAT Dezna - (în maghiară: Dézna) este o comună situată în partea de nord-est a

judeţului Arad, în Depresiunea Ineu-Gurahonţ, la poalele Munţilor Codru-Moma, la

confluenţa râului Moneasa cu râul Sebiş, într-o zonă deosebit de frumoasă şi variată.

Teritoriul administrativ al comunei Dezna are o suprafaţă de 8.350 ha şi în afara localităţii de

reşedinţă Dezna (situată la 8 km de la localitatea Moneasa, 11 km de oraşul Sebiş şi o distanţă

de 92 km faţă de municipiul Arad), comuna mai are şi patru sate aparţinătoare : Buhani,

Slatina de Criş, Neagra, Laz.

Localitatea Dezna este aşezată la poalele Munţilor Codru Moma, zonă piemontană a

depresiunii Zarandului, într-un bazinet depresionar al râului cu acelaşi nume, care delimitează

Dealurile Momei, de origine tectonică, aflate între Munţii Codru Moma şi masivul andezitic

al Sebişului.

Economia este una predominant agrară, principalele ocupaţii ale localnicilor fiind

cultivarea pământului, creşterea animalelor şi prelucrarea lemnului. Turismul este ramura

economică ce înregistrează în prezent o evoluţie ascendentă. Pe lângă tabăra şcolară şi

complexul turistic “Floria-Tour” au început să se se dezvolte şi forme de organizare

aparţinând turismului rural. În comună funcţionează un Spital de Recuperare Neuromotorie

cunoscut în întreaga regiune. Potenţialul turistic al comunei Dezna este unul de excepţie.

Coordonatele majore ale economiei locale, tributare în mod evident resurselor

disponibile, sunt calate pe următoarele domenii de activitate:

Prelucrarea marmurei;

Gatere şi atelier de mobilă; 75 

 

Fabrica de prelucrare a laptelui de vacă (SC Dezna-Lact SRL);

Fabrica de prelucrare a laptelui de bivoliţă (SC Octavian Impex SRL - în construcţie).

Conform recensământului efectuat în 2011, populaţia comunei Dezna se ridică la

1.198 de locuitori, în scădere faţă de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră

1.523 de locuitori. Majoritatea locuitorilor sunt români (97,91 %). Din punct de vedere

confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocşi (84,97 %), dar există şi minorităţi

debaptişti (7,93 %) şi penticostali (4,51 %).

Scurt istoric - Teritoriul ocupat în prezent de comuna Dezna a fost locuit din cele mai

vechi timpuri, în zona Văii Crişului Alb şi a piemonturilor Munţilor Codru Moma

descoperindu-se urme de activitate umană neîntreruptă încă din neolitic. Prima menţiune a

comunei datează încă din anul 1261. Trecutul localităţii este strâns legat de cel al cetăţii care

i-a dat numele - cetatea Dezna. Prima menţiune documentară despre Dezna o găsim în anul

1261, între posesiunile ecleziei de Agria, reconfirmate de către regele Bela al IV-lea, unde

apare sub numele de DESMA, apoi apare în 1318 în Dicţionarul localităţilor din Transilvania,

unde apar primele menţiuni şi despre Cetatea Deznei, ca cetate existentă împreună cu

domeniul său. Prima structură administrativă atestată documentar este voivodatul Deznei,

menţionat în anul 1439, împreună cu satele aparţinătoare. În secolele XV-XVI, de domeniul

cetăţii Dezna aparţineau toate satele de pe malul de nord al Crişului Alb. Evoluţia aşezărilor a

fost influenţată de evenimentele care au precedat iar odată cu ocupaţia austriacă începe un

nou proces de concentrare a cătunelor în aşezări cu planuri sistematizate şi aşezate în zone

accesibile, în scopul asigurării unei administrări eficiente. Actualele vetre ale localităţilor şi

configuraţia lor spaţială datează din secolele XVIII – XIX , legate de exploatările forestiere

din zonă, formându-se satele Zugău şi Răşchirata, ultimul dispărut. Trecutul localităţii este

strâns legat de cel al cetăţii care i-a dat numele. Potrivit unei legende, denumirea ar deriva din

numele regelui dac Decebal. Inima unui cnezat românesc din secolului al XIII-lea, cetatea

Deznei a făcut parte în secolului al XVI-lea din sistemul de apărare a vestului

Transilvaniei.După stăpânirea otomanilor (între anii 1574-1596), intră în posesia lui Gaspar

Kornis, susţinător al lui Mihai Viteazul, între anii 1599-1601. Ulterior este donată de către

principele Gabriel Bethlen, lui Marcu-Cercel Vodă în anul 1619, pentru a fi recucerită de

către otomani în 1658. O legendă povestește despre o tănără fată, care destinată fiind

haremului unui şef militar, a ales să dea foc depozitului de pulbere. Satul Buhani este atestat

documentar în anul 1441, satul Laz între 1553-1561 şi satele Neagra şi Slatina de Criş în anul

1553.

76 

 

UAT Criştioru de Jos - (în maghiară: Biharkristyór) este o comună din judeţul

Bihor, situată în sudul acestuia, pe DN 76, la 100 km de Oradea şi 100 km de Deva, fiind

învecinată cu:

la N şi N-V cu comuna Cărpinet judeţul Bihor;

la E cu oraşul Nucet, judeţul Bihor;

la S-E cu comuna Avram-Iancu, judeţul Alba;

la S cu comuna Vârfurile, judeţul Arad.

Este o zonă pitorească existând case nelocuite construite în stilul vechi: cu “cerdac”. Comuna

se întinde pe o suprafaţă de 10.171 ha şi are în componenţă 5 sate: Criştioru de Jos (centru de

comună), Bâlc, Criştioru de Sus (sat format din mai multe cătune dispersate pe dealuri),

Poiana şi Sălişte de Vaşcău (sate compacte aşezate de o parte şi alta a Crişului Negru). Satele

sunt dispuse astfel:

Poiana şi Sălişte de Vaşcău, de o parte si alta a Crişului Negru; legătura între sate şi centrul

comunei se realizează prin intermediul mijloacelor de transport în comun sau proprietate

personală pe DC 261, drum pietruit şi parţial asfaltat, si pe DC 144 - DN 76;

Cristioru de Sus, format din 11 cătune dispersate pe dealuri, cu o continuă şi acerbă

depopulare, fiind locuite aproape în totalitate de persoane vârstnice. Legătura cu centrul

comunei - DC 263, drum pietruit, sau pe diverse poteci;

satul Bâlc, situat pe un vârf de deal unde se poate ajunge pe şosea prin judeţul Arad, fiind la o

distanţă de 24 km de centrul comunei. Actualmente mai are cca. 17 locuitori; de cele mai

multe ori aceştia aleg potecile de munte pentru a ajunge în centrul comunei. La poala dealului

pe care este situat satul Bâlc, există o tabară de sezon (vara) pentru copii, în special pentru cei

cu dizabilităţi sau venituri reduse;

Toate satele sunt electrificate dar nu dispun de alimentare cu apă în sistem centralizat (cu

excepţii în localităţile Poiana, Sălişte de Vaşcău şi Criştioru de Jos).

Economie - Activităţile predominante sunt cele specifice sectorului primar: creşterea

animalelor şi agricultura (cea mai importantă cultură fiind cultura cartofului). Resurse

naturale relevante: păduri (foioase, conifere); păşuni alpine; argilă, caolin, minereuri

complexe: molibden, uraniu, crom, bismut; fructe de pădure; plante medicinale;mciuperci;

Conform recensământului efectuat în 2011, populaţia comunei Criştioru de Jos se ridică la

1.354 de locuitori, în scădere faţă de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră

1.642 de locuitori. Majoritatea locuitorilor sunt români (96,53 %), cu o minoritate de romi

(2,14 %). Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocşi (95,13 %),

cu o minoritate de penticostali (3,4 %). 77 

 

UAT Gurahonţ - (în maghiară: Gurahonc, Honctõ) este o comună din judeţul Arad, fiind