Universitatea titu maiorescu

UNITATEA 6. Limbajul

Obiective	65
Cunoștințe preliminarii	65
Resurse necesare și recomandări de studiu	65
Durată medie de parcurgere a unității	65
Recunoaşterea limbajului	66
Înţelegerea limajului	69
Producerea limbajului	72
Rezumat	75
Cuvinte cheie	75
Teste de autoevaluare	75
Concluzii	76

Obiective

La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :

• 
  Să fie familarizaţi cu teoriile recunoaşterii limbajului;
  
• 
  Să ştie care sunt caracteristicile identificării cuvintelor;
  
• 
  Să ştie care este deosebirea dintre procesarea primară şi procesarea secundară
  

Cunoștințe preliminarii

Psihologie generală – mecanismele cognitive

Resurse necesare și recomandări de studiu.

Resurse bibliografice obligatorii:

1. Miclea, M., (1997 sau 2000), Psihologie cognitivă, Polirom, Iaşi.

2. Zlate, M., (1999), Psihologia mecanismelor cognitive, Polirom, Iaşi.

3. Eysenck, M. W., Keane, M.T. (2010), Cognitive Psychology. Sixth Edition, Psychology Press.
Durata medie de parcurgere a unității de studiu

Este de două ore.



I. Recunoaşterea limbajului

Literatura de specialitate şi cercetările desfăşurate în legătură cu acest subiect sunt străbătute de o idee centrală, aceea că recunoaşterea cuvintelor are un dublu input: buttom-up şi top-down.

Aceasta înseamnă că recunoaşterea unui cuvânt este determinată de datele exterioare care formează efectiv cuvântul, sunetele sau literele, cât şi de conceptele stocate care creează un context lingvistic mental.

Identificarea unui cuvânt are următoarele caracteristici:

1. 
   Procesare automată (adică un cuvânt este procesat fără o prea mare implicare conştientă). A se vedea efectul Stroop.
   
2. 
   Primaritatea semantică. Dacă o propoziţie conţine cuvinte care adaugă un sens la un conext deja existent, atunci ele sunt mai repede recunoscute.
   
3. 
   Primaritatea cuvântului asupra literei. Adică se identifică cuvântul, nu fiecare literă în parte, şi mai apoi cuvântul (ex.: PSIHOLGIE).
   

Elementele de prozodie contribuie şi ele la identificarea cuvintelor (intonaţia, accentul pus pe anume cuvinte, topica, etc.).

Recunoaştere cuvintelor se face şi atunci când nu se recepţionează complet cuvântul sau întreaga propoziţie prin faptul că procesarea de tip top-down adaugă părţile lipsă pentru a obţine sensul, semnificaţia.

Baza neurofiziologică a producerii limbajului:

Înţelegerea vorbirii începe ca proces la nivelul sistemului auditiv. Regiunea din creier considerată cea mai importantă pentru înţelegerea vorbirii este aria WERNICKE. Această arie identificată de Karl Wernicke la 1874 corespunzând porţiunii posterioare şi inferioare din lobul temporal stâng este implicată în înţelegerea şi elaborarea vorbirii - prin transformarea datelor perceptive în elemente de semnificaţie a cuvintelor (se produce afazia Wernicke atunci când această arie este afectată).

Aria BROCA (identificată de Paul Broca), localizată în lobul frontal stâng, este răspunzătoare de procesul de articulare a cuvintelor, de elaborare a lor şi de înţelegere a constructelor gramaticale. Regiunea în care a fost identificată aria Broca cuprinde formaţiunile neuronale care alcătuiesc cortexul motor primar, acesta controlând mişcările implicate în vorbire (emitere şi elaborare). Din această cauză, aria Broca conţine memoria segmentelor de mişcare musculară, fiecare din aceste secvenţe fiind legată cu o secvenţă omoloagă auditivă din partea posterioară a creierului.

Teorii care explică recunoaşterea cuvintelor:

1. 
   Teoria motorie (Liberman, 1967): susţine că o persoană nu ar putea fi capabilă să perceapă limbajul dacă fiecare fonem ar corespunde unui sunet. Experimentele desfăşurate de Orr, Friedman şi Williams în 1965 arată că un subiect poate urmări aproximativ 400 de cuvinte/minut (în engleză), cu oarecare dificultate, dar poate înţelege. Aceasta înseamnă că aprox. 30 de foneme pe secundă sunt percepute şi decodificate. Dar din experimentele psihofiziologice auditive ale lui Miller şi Taylor (1948) aflăm că nici 15 foneme/secundă (cantitate care nu este neobişnuită în vorbirea cotidiană) nu pot fi percepute prea clar, dacă fonemele ar fi un şir de evenimente acustice distincte. Această teorie spune că ascultătorii „reproduc” (eng. mimic) mişcările necesare emiterii cuvintelor pe care vorbitorii le emit. În cercetările care au oferit dovezi acestei teorii s-a constatat că se produce o mişcare mai puternică a limbii şi o activare mai puternică a cortexului motor care controlează mişcările limbii, la ascultători, când li se prezintă cuvântul „terra”, decât în cazul prezentării cuvântului „baffo” (Fadiga, Craighero, Buccino, Rizzolatti, 2002).
   

Aceste cercetări nu demonsterază, însă o relaţie cauzală între percepţia limbajului şi activarea cortexului motor, ci doar faptul că facilitează percepţia prin activare.

Acest fapt este demonstrat de cercetările care arată că copiii de 6-8 luni, care nu au bine dezvoltată articularea cuvintelor, se descurcă destul de bine la sarcinile de detecţie a silabelor.

2. 
   Teoria (modelul) cohortelor (Marslen-Wilson şi Tyler, 1980): un cuvânt este recunoscut prin reducerea succesivă a numărului de posibil candidaţi pentru un cuvânt pe măsură ce noi foneme apar. Cu alte cuvinte, un cuvânt este recunoscut atunci când rămâne doar un singur candidat dintre toate cuvintele posibile. Acesta este numit „punctul unicităţii”. Se produce o procesate de tip bottom-up determinată de apariţia primelor foneme din cuvânt, etapă în care cuvântul nu este recunoscut prin care se deschide o intrare în sistemul lexical. Aceasta procesare este continuată de una de tip top-down prin care multitudinea de posibile cuvinte este comparată cu cuvântul original, auzit. Cuvintele pot fi recunoscute mai devreme folosind contextul în care se află. Aşa că nu se poate stabili o relaţie mecanică între apariţia şi derularea cuvântului până la punctul unicităţii unde se produce saltul la punctul recunoaşterii.
   

Varianta revizuită a acestei teorii spune că procesarea de tip bottom-up nu elimină un cuvânt candidat, ci îl dezactivează parţial (această variantă încearcă să explice cum de putem recunoaşte cuvintele chiar dacă sunt pronunţate greşit de la începutul lor).

3. 
   Modelul „TRACE”, al „urmelor” (McClelland şi Elman, 1986; McClelland, 1991). Recunoaşterea unui cuvânt vorbit cuprinde activarea concomitentă a detectorilor de trăsături, a detectorilor de foneme şi a detectorilor de cuvinte, ca şi în cazul modelului activării interactive descris de McClelland şi Rumelhart în 1981 pentru a explica recunoaşterea cuvintelor scrise. Se bazează tot pe procesările de tip bottom-up şi top-down şi pe activarea şi inhibiţia unor unităţi lexicale.
   

Potrivit teoriei activării interactive excitaţia şi inhibiţia se transmit într-o reţea de unităţi care sunt elementele care procesează informaţia (clar un model conexionist). Fiecare unitate este un dispozitiv simplu de procesare, care are rolul de ipoteză despre inputul care este procesat. Activarea unei unităţi este legată de tăria ipotezei pe care unitatea o reprezintă. Unităţile ale căror conexiuni sunt reciproc consistente, sunt reciproc excitatoare; unităţile ale căror conexiuni sunt reciproc inonsistente, sunt reciproc inhibitoare. Procesarea activării interactive permite fiecărei ipoteze atât să congtrângă, dar să şi fie constrânsă de alte ipoteze consistente sau inconsistente.

Unităţile sunt organizate pe diferite niveluri, nivelul trăsăturilor, nivelul fonemelor şi nivelul cuvintelor. O acţiune inhibitoare sau una activatoare se propagă în reţea, creându-se astfel un pattern sau o „urmă” (trace). Cuvântul este recunoscut sau identificat prin nivelul de activare ale posibilor cuvinte candidate. Aceasta arată cum sunt recunoscute cuvintele chiar dacă nu sunt pronunţate corect şi cum sunt recunoscute aceste sunt recunoscute rapid.

Acest model, deşi are multe avantaje, nu poate explica cum ortografia unor cuvinte sau durata unor silabe pentru a fi pronunţate influnţează identificarea cuvintelor.

II. Înţelegerea limbajului

În discursul despre înţelegerea limbajului, în literatura de specialitate se găsesc două teme complementare: sintactica (eng. parsing, cum sunt cuvintele combinate) şi pragmatica (folosirea şi înţelegerea limbajului în lumea reală; înţelesul inteţinonat).

1. Sintactica:

Cercetările se concentrează pe relaţia dintre analiza sintactică şi analiza semantică. Gramatica trebuie să permită formularea tuturor propoziţiilor posibile într-o limbă şi să respingă pe toate cele neacceptabile (dar sunt posibile ambiguităţi sintactice, gramaticale care sunt rezolvate prin prozodie).

Teorii ale sintacticii (parsing):

Sunt două tipuri de teorii concurente: teoriile de tip „grădină” şi teoriile bazate pe constrângeri.

Teoriile de tip „grădină” (Frezier şi Rayner, 1982) propun următoarele asumpţii:

1. o singură structură sintactică este luată în considerare pentru orice propoziţie;

2. înţelesul nu este implicat în selecţia structurii iniţiale;

3. cea mai simplă structură sintactică este aleasă pe baza a două principii: ataşarea minimă şi principiul închiderii amânate.

Principiul ataşării minime: structura gramaticală care produce cele mai puţine noduri (părţi majore ale propoziţiei – verbe şi substantive) este preferată.

Principiul închiderii amânate: noile cuvinte întâlnite în propoziţie sunt ataşate frazării curente dacă sunt permise gramatical.

4. dacă cele două principii sunt în conflict, atunci conflictul se rezolvă prin alegerea principiului minimei ataşări.

5. dacă structura sintactică construită de o persoană în primă fază nu este compatibilă cu ceea ce urmează, atunci în faza a doua structura iniţială este revizuită.

Dovezi ale acestei teorii:

Teoria este confirmată prin experimente care folosesc propoziţii ambigue în care se urmăresc mişcarile oculare pentru a detecta punctele de rupură, de fixare a structurii gramaticale. Ex: Am văzut-o pe fata colonelului care era pe balcon. (Cine era pe balcon? Fata sau colonelul? Depinde unde punem virgula, adică unde separăm. Dacă folosim principiul mimimei ataşări, spunem că fata era pe balcon. Dacă folosim principiul închiderii finale, care nu este întotdeauna folosit, spunem că colonelul era pe balcon).

Principiile sunt bune pentru că miminizează solicitările către memoria de lucru.

Teoriile bazate pe constrângeri:

Sunt de inspiraţie conexionistă. Susţin că interpretarea depinde de sursele multiple de informaţie (sintactice, semantice, cunoaşterea generală a cuvintelor, etc.) numite „constrângeri”. Ele limitează numărul de interpretări posibile. Este susţinută procesarea în paralel şi nu succesiv, ca în teoria anterioară.

Teoria cea mai influentă este propusă de MacDonald (1994). Presupune că toate tipurile de informaţii sunt disponibile vorbitorului şi sunt activate proceduri de analiză aflate în competiţie. Metoda este următoarea:

1. cunoştinţele gramaticale limitează din start posibilităţile de interpretare ale propoziţiilor.

2. variatele forme ale informaţiei asociate cu un cuvânt nu sunt independente unele de altele.

3. un cuvânt poate fi ambiguu în anumite feluri şi neambiguu în altele (ex. ca şi conjugare, dar nu ca şi categorie gramaticală).

4. interpretările gramaticale posibile diferă în probabilitate şi frecvenţă de apariţie în funcţie de experienţa vorbitorului.

2. Pragmatica

Reprezintă ceea ce se află dincolo de înţelesul ad literam al cuvântului. Este ceea ce se intenţionează să fie comunicat. Ia in considerare contextul social curent şi permite limbajul figurativ. Trebuie remarcat faptul că înţelesul non-literal este accesat după cel ad literam, dacă cel dintâi nu are sens (acesta susţine teoria pragmatică standard).

Modelul predicativ al lui Kintsch (2000), nestandard, are două componente:

1. componenta analizei semantice latente (sensul cuvintelor în funcţie de relaţiile dintre ele);

2. componenta constructiv-interpretativă: foloseşte informaţia din prima componentă pentru a construi interpretarea unei declaraţii în forma unei structuri de tip „argumentul este un predicat”. Un predicat, în cadrul acestei teorii, este cel mai apropiat ca sens de „însuşire” sau „atribut” (nu în sens sintactic, gramatical, ci în sens logic; predicat logic). În structura următoare, F(x), citim „toţi x sunt F”, adică toţi x au atributul F (ex: toate fetele sunt frumoase, unde „frumoase” este predicatul logic şi „fetele” subiectul logic sau instanţierea variabilei x, în acest caz).

Cele mai multe cercetări nu susţin teoria standard a pragmaticii, adică sensul figurat nu este accesat automat, dar se înţelege la fel de rapid ca şi cel ad literam. Un experiment desfăşurat de Glucksberg (2003) şi care a folosit propoziţii adevărate în sens figurat şi false în sens ad literam, a arătat că subiecţii au avut nevoie de un timp mai mare de a decide (ceea ce nu ar fi trebuit să se întâmple) între cele două sensuri aflate în competiţie.

În modelul lui Kintsch, în componenta a doua se selecteză trăsăturile (înţelesuri) predicatului care sunt relevante pentru argument şi sunt inhibate trăsăturile predicative irelevante. Ex: Avocatul a fost ca un rechin. Din această propoziţie noi înţelegem că avocatul a fost agresiv, şi-a urmărit scopul, a reuşit să demonteze argumentele oponentului, etc. Adică am selectat din tot ce ştim noi despre rechini acele trăsături care se potrivesc cu contextul şi cu intenţia vorbitorului (nu am selectat, ci am inhibat, faptul că rechinii au dinţi mari, înoată repede, au diferite culori, mărimi, etc.).

Această tactică este folositoare deoarece noi avem o capacitate limitată a memoriei de lucru, ceea ce poate fi temporar activat este foarte redus faţă de ceea ce este stocat în memoria de lungă durată.

Terenul comun

Grice (1975, apud Eysenck, 2010) formulează principiul cooperării, prin care se postula împărtăşirea cunoaşterii şi credinţelor de către vorbitori (repertoriul comun).

Keyser (2000, apud Eysenck, 2010) contrazice acest model spunând că printr-o euristică egocentrică ascultătorul interpretează ceea ce aude pe baza propriei cunoaşteri mai degrabă decât pe baza cunoaşterii comune împărăşite cu vorbitorul, încercând să „potrivească” ceea ce i se comunică cu ceea ce ştie şi crede despre acel subiect.

III. Producerea limbajului

În acest domeniu, teoriile sunt variate şi dovezile experimentale foarte bogate. O să ne oprim la a prezenta pe scurt două dintre aceste teorii.

1. Teoria activării propagate (spreading-activation theory). Cel care o propune este Dell în 1986 şi susţine că producerea limbajului are patru nivele:

- nivelul semantic: sensul a ceea ce va fi spus sau mesajul care va fi comunicat.

- nivelul sintactic: utilizarea planificată a cuvintelor în structuri gramaticale.

- nivelul morfologic: mulţimea morfemelor (unităţi de bază ale semanticii) din propoziţia planificată a fi spusă.

- nivelul fonologic: mulţimea fonemelor (unităţi sonore de bază).

Fiecare nivel este în relaţie cu celelate şi orice modificare la unul dintre nivele, duce la modificări în restul reţelei.

Acesta este un model conexionist, Dell spunând că activarea unui nod (a unui cuvânt) din memoria de lungă durată atrage după sine activarea sau energizarea altor cuvinte / noduri aflate în relaţie cu acesta. De aici şi denumirea teoriei, a activării propagate. Adică, activarea cuvântului „copac” poate duce la activare, sau subactivarea, cuvântului „plantă”. Sau alt cuvânt, depinde de reţeaua semantică disponibilă şi acceptabilă din MLD. Este de notat faptul că aceste activări sunt date de nişte reguli categoriale specifice fiecărui dintre cele patru nivele. Regulile sunt constrângeri ale categoriilor de itemi şi ale combinării lor în formule acceptabile. Adică fiecare nivel are nişte reguli după care combină sintactic, morfologic, fonologic, semnatic.

Dell afirmă că există un lexicon, un dictionar, sub forma unei reţele conexioniste format din concepte, cuvinte, morfeme şi foneme. Când un nod este activat el timite semnale tuturor nodurilor cu care este în legătură. Şi aşa se formează cuvântul, propoziţia, fraza, etc.

2. Modelul teoretic WEAVER++ (Word-form Encoding by Activation and VERification). Modelul este de inspiraţie computaţionistă şi a fost propus de W.J.M Levelt (1999). Funcţionează pe baza următoarelor asumpţii:

- producerea limbajului se face printr-o reţea feed-forward de la înţelesuri către sunete, dat nu şi invers (nu oferă feed-back pe acelaşi traseu).

- sunt trei niveluri ierarhice în cadrul reţelei: 1. conceptele lexicale (cel mai înalt nivel), 2. lemele (reprezentări ale cuvintelor care au specificitate sintactică şi semantică, dar nu şi fonologică), 3. formele cuvintelor ca reprezentare de morfeme şi foneme.

- producerea limbajului implică stadii de procesare care urmează unul după altul în serie.

- erorile de vorbire sunt evitate prin mecanisme de verificare (checking).

STADIUL 1 Pregătirea conceptuală

 conceptul lexical

STADIUL 2 Selecţia lexicală

 lema

STADIUL 3 Ecodarea morfologică

 morfeme

S
AUTOMONITORIZARE

TADIUL 4 Encodarea fonologică

 cuvântul fonologic

STADIUL 5 Encodarea fonetică

 sensul fonetic ca gest

STADIUL 6 Articularea



Sunetul cuvântului

Fig 12. Modelul WEAVER++, adaptat după Levelt (1999, apud Eysenck, 2010, p. 432)

Ceea ce descrie acest model este procesul de lexicalizare, adică producerea limbajului este procesul prin care transformăm gândurile, care au subsumate lor cuvinte, în sunete. Noi transformăm o reprezentare semantică (sensul cuvântului) în reprezentarea ei fonologică, în sunetul său. Cercetările neurologice au arătat că întreg procesul durează aproximativ 600 de milisecunde. Lucru remarcabil, într-adevăr.

Sunt câteva puncte slabe ale modelului:

• 
  Explică producerea cuvintelor singulare. Nu poate explica foarte bine cum se formează propoziţiile.
  
• 
  Există mult mai multă intracţiune între ariile cerebrale în momentul producerii limbajului decât presupune acest model.
  
• 
  Există mult mai multă procesare paralel-distribuită în producerea limbajului decât presupune WEAVER.
  
• 
  Nu este foarte clară necesitatea exiatenţei lemei. Multe cercetări de laborator arată că este necesară doar distincţia între nivelele semantic şi fonologic.
  

Rezumat

Există mai multe teorii care explică recunoaşterea limbajului, cele mai cunoscute fiind teoria motorie, modelul cohortelor, modelul „trace”.

Cuvinte cheie

aria Broca, aria Wernicke, recunoaşterea limbajului, înţelegerea limbajului,

producerea limbajului.

Teste de autoevaluare

1. 
   Care sunt caracteristicile identificării cuvintelor?
   
2. 
   În ce constă modelul TRACE?
   
3. 
   Care sunt punctele slabe ale modelului cohortelor?
   
4. 
   Care sunt punctele slabe ale teoriei motorii?
   
5. 
   Care sunt ariile cerebrale responsabile de recunoaşterea limbajului?
   

Concluzii

Pentru a explica cum se produce limbajul, trebuie, cel mai probabil, să apelăm la un complex de teorii, nu doar la una, care poate explica doar o parte a complexităţii acestui mecanism.