Vampirul Lestat

Părea a pluti în întuneric, cu părul lui ca o claie albă, lucind, în vreme ce colţii întindeau, mai s-o sfîşie, pielea înnegrită ce-i mai atîrna de craniu.

― Vezi tu, noi, zeii întunericului, sîntem duşmanii luminii, o slujim pe Sfînta Mamă trăind şi guvernînd doar la lumina lunii. Dar inamicul nostru, soarele, a reuşit să scape de pe căile-i fireşti şi să ne caute aici, în beznă. În întregul nord, acolo unde sîntem veneraţi, în desişurile sacre din ţinuturile gheţii şi ale omătului, chiar şi aici, în această ţară roditoare, soarele şi-a croit drum către sanc­tuare şi i-a ars de vii pe zei. Cei mai tineri dintre ei au pierit pe dată, unii dintre ei explodînd, ca nişte comete, chiar în mijlocul adoratorilor lor! Alţii au murit răpuşi de o arşiţă atît de grozavă, încît însuşi copacul în care vieţuiau li s-a transformat în rug funerar. Doar cei mai vîrstnici, cei ce-au slujit-o vreme îndelungată pe Mama cea Mare, au continuat să mai umble şi să mai vorbească, asemeni mie, agonizînd însă, înspăimîntîndu-şi credincio­şii, atunci cînd li se arătau. A sosit timpul să se nască un zeu nou, Marius, un zeu puternic şi frumos, cum eram şi eu, Amantul Mamei celei Mari. El va trebui însă să fie îndeajuns de puternic pentru a scăpa de adoratori, pentru a ieşi cumva din bătrînul stejar, pentru a pleca în adîncurile Egiptului în căutarea zeilor vîrstnici, pentru a afla care dintre aceştia mai trăieşte şi mai poate umbla şi, mai ales, pentru a afla de ce ne-a lovit acest blestem.

Spunînd acestea, a închis ochii.

A rămas locului, cuprins de un tremur de nestăpînit, de parc-ar fi fost făcut din hîrtie neagră. Am perceput apoi un mănunchi de imagini violete: zeii desişurilor din nord, cuprinşi de flăcări. Le-am auzit ţipetele. Mintea mea, deprinsă cu raţiunea, mintea mea de roman educat, refuza aceste imagini. Încerca mai degrabă să le reţină, să le stăpînească, în loc să li se supună, dar cel ce crea aceste imagini, creatura, era răbdător, şi imaginile şi-au urmat cursul. Am văzut un ţinut care nu putea fi decît Egiptul, după aspectul pîrjolit, gălbui al tuturor lucrurilor, după nisipul atotstăpînitor ce uniformiza culorile. Am văzut alte trepte coborînd în adîncuri şi alte sanctuare...

― Găseşte-i, mi-a spus el. Află de ce şi cum s-a putut întîmpla una ca asta. Fă în aşa fel, încît să nu se mai poată repeta niciodată. Foloseşte-ţi puterile pe străzile Alexan­driei, pînă cînd îi vei găsi pe cei vîrstnici. Şi roagă-te ca cei bătrîni să mai fie încă acolo, aşa cum sînt eu însumi aici.

Eram prea copleşit de uimire pentru a-i putea răspunde, mult prea umilit de acest mister. N-aş putea să jur, dar poate că, la un moment dat, ajunsesem chiar să-mi accept soarta.

― Ştiu, a grăit. De mine nu te poţi ascunde. Nu vrei să devii un zeu al desişului şi ai să încerci să scapi de aici. Dar fii cu băgare de seamă: nenorocirea te poate ajunge din urmă, oriunde te-ai afla, dacă n-ai să îi descoperi cauza şi n-ai să faci totul ca să o împiedici. Ştiu, aşadar, că ai să te duci în Egipt, căci, de n-ai s-o faci, în miez de noapte, în miezul pămîntului de te vei ascunde, acel soare nefiresc te va găsi şi te va arde.

S-a apropiat de mine, tîrîndu-şi picioarele uscăţive pe pardoseala de piatră.

― Ţine minte vorbele mele: trebuie să fugi chiar în noaptea aceasta. Le voi spune adoratorilor că, pentru salvarea noastră, a tuturor, va trebui să pleci în Egipt, dar mă îndoiesc că ei vor fi de acord să se despartă de un zeu tînăr şi în puteri cum vei fi tu. Însă tu va trebui să pleci cu orice preţ. Nu trebuie să îi laşi să te închidă în stejar după ceremonie. Va trebui să călătoreşti cît vei putea de repede. Înainte de venirea zorilor, ascunde-te în Maica Ţărînă. Ea te va apăra de mînia soarelui. Acum însă, vino la mine. Am să-ţi dăruiesc Sîngele. Şi roagă-te să mai fiu încă destul de puternic pentru a-ţi transmite întreaga mea putere. Va dura destul de mult. Am să-ţi cer şi am să-ţi dăruiesc, am să îţi cer şi am să-ţi dăruiesc. Trebuie să o fac, trebuie să devii zeu şi trebuie să faci întocmai precum ţi-am spus.

Fără să aştepte încuviinţarea mea, s-a prăvălit asupră-mi, cu degetele lui înnegrite. Torţa mi-a scăpat din mînă. M-am

aruncat spre trepte, dar dinţii lui se înfipseseră deja în grumazul meu.

Ştii şi tu ce a urmat, ştii ce înseamnă să simţi cum ţi se scurge sîngele, să simţi ameţeala şi întreaga lume învîrtindu-se cu tine. În clipele acelea, am văzut templele şi ruinele Egiptului. Am văzut două fiinţe superbe şezînd alături pe un tron. Am văzut şi am auzit glasuri vorbindu-mi într-o altă limbă. Şi, mai presus de orice, am auzit o poruncă, mereu repetată: slujeşte-o pe Mama, bea sîngele sacrifi­ciului, condu adorarea, care e una singură, veşnica adorare a desişului.

M-am luptat, cum te zbaţi cînd ai coşmare, nereuşind să strig, nereuşind să mă smulg din îmbrăţişarea fatală. Cînd mi-am dat seama că eram liber, că nu mai eram ţintuit la pămînt, l-am văzut din nou pe zeu, aşa cum fusese înainte, dar, de această dată, părea că se împlinise, de parcă flăcările l-ar fi rumenit doar. Îşi recăpătase pe deplin puterile. Faţa i se conturase acum, chiar chipeşă, trăsăturile îi erau distincte sub coaja sfărîmicioasă de piele înnegrită. Ochii săi gălbui aveau de jur împrejur ridurile obişnuite, îşi recăpătaseră aspectul de poartă a sufletului. Totuşi, era încă infirm, suferind, incapabil să se mişte.

― Ridică-te, Marius, a zis. Ţi-e sete, iar eu îţi voi da să bei. Ridică-te şi vino la mine.

Cunoşti senzaţia extatică ce m-a străbătut în clipa în care sîngele lui a început să se scurgă în mine, croindu-şi cale prin membre, în fiecare vas oricît de mic. Dar oribilul pendul de-abia se pusese în mişcare.

Au trecut ore acolo, în stejar, în vreme ce îmi sugea sîngele, redîndu-mi-l iar şi iar. Cînd mă secătuia, zăceam scîncind pe podea. Eram uscat, aşa cum fusese şi el. Apoi îmi reda sîngele şi mă ridicam, cuprins de frenezia unui simţămînt neobişnuit, ca din nou el să mă soarbă iar şi iar.

O dată cu fiecare schimb, veneau şi învăţămintele: eram de acum nemuritor, doar soarele şi flăcările mă puteau ucide; ziua aveam să zac, dormind, în ţărînă; n-aveam să mai cunosc niciodată boala ori moartea naturală. Sufletu-mi n-avea să treacă niciodată în vreun alt trup. Eram slujitorul Mamei. Luna avea să îmi dea putere.

Aveam să beau sîngele răufăcătorilor şi chiar al nevi­novaţilor ce aveau să fie aduşi ofrandă Mamei. Între sacri­ficii, aveam să flămînzesc, şi trupu-mi avea să devină uscat şi gol, precum ţărîna, iarna. În vremea sacrificiilor însă, aveam să mă satur, aveam să redevin robust şi viguros, precum iarba, primăvara.

Suferinţa şi extazul meu aveau să cunoască un ciclu, cel al anotimpurilor. Puterile minţii de a citi gîndurile şi intenţiile celor din jur, aveam să mi le folosesc pentru a judeca, în locul adoratorilor mei, conducîndu-i cu dreptate, după legile lor. Nu trebuia să încerc vreodată a bea alt sînge decît cel al sacrificaţilor. Cu nici un chip nu trebuia să încerc a-mi folosi puterile în propriul meu interes.

Am învăţat aceste lucruri, le-am înţeles. Dar ceea ce am înţeles cu adevărat în acele ceasuri a fost ceea ce învăţăm cu toţii în clipa sorbirii sîngelui, că nu mai eram de-acum un simplu muritor. Trecusem dincolo de orice cunoscu­sem, devenind ceva ce aceste învăţăminte străvechi de-abia puteau să explice. Soarta mea, după cum spunea Mael, se afla mai presus de orice cunoaştere ce se putea dobîndi de la muritori ori de la cei veşnici.

Într-un tîrziu, zeul m-a pregătit pentru ieşirea din copac. Îmi supsese atît de mult sînge, încît cu greu mă mai puteam ţine pe picioare. Devenisem o epavă. Plîngeam de sete, nu mai vedeam decît sînge înaintea ochilor, nu mai adulmecam decît sînge şi, de-aş fi avut puterea să o fac, m-aş fi repezit la el, l-aş fi apucat strîns şi l-aş fi sorbit, întreg, dintr-o înghiţitură. Dar, fireşte, puterea îi aparţinea lui, acum.

― Eşti secătuit, aşa cum vei fi întotdeauna la începutul sărbătorii. Astfel, vei putea să bei tot sîngele sacrificiului. Aminteşte-ţi însă ce ţi-am spus. După ce vei fi condus ceremonia, trebuie să găseşti o cale pentru a evada. În ceea ce mă priveşte, încearcă să mă salvezi. Spune-le că vei avea nevoie de mine, alături. Deşi, se pare, mi-a sunat ceasul.

― De ce, ce vrei să spui? l-am întrebat.

― Vei vedea. Aici nu e nevoie decît de un singur zeu, un singur zeu bun, mi-a explicat. Dacă aş putea să plec cu tine în Egipt, aş bea sîngele celor vîrstnici şi asta m-ar vindeca. Aşa cum mă vezi acum însă, mi-ar trebui sute de ani ca să mă întremez. Dar eu nu dispun de acest răgaz. Aminteşte-ţi, pleacă în Egipt. Să faci tot ce ţi-am spus.

M-a răsucit şi m-a împins înspre trepte. Torţa pîlpîia într-un colţ. Am urcat către uşa grea de sus, adulmecînd sîngele druizilor care mă aşteptau. Îmi venea să plîng.

― Ei îţi vor da atîta sînge cît vei putea bea, mi-a mai spus. Lasă-te în mîinile lor.

8
ÎŢI închipui, cred, cum arătam cînd am păşit afară din stejar. Druizii îmi aşteptaseră bătaia în uşă. Cu glasul tăcut, rostisem:

Deschideţi, sînt zeul.

Moartea mea ca om se sfîrşise de mult, eram secătuit şi sînt convins că faţa mea nu mai era decît o tigvă vie. Fără îndoială, ochii îmi ieşiseră din orbite şi dinţii îmi erau dezgoliţi. Roba albă spînzura pe mine ca pe un sche­let. Se pare că pentru druizii ce îmi aşteptau respectuoşi venirea, nu putea exista vreo altă dovadă mai limpede a naturii mele divine.

Dar de-acum nu le mai vedeam doar chipurile, le vedeam şi inimile. Am văzut uşurarea lui Mael, mulţumirea că zeul dinăuntru nu fusese prea slab şi reuşise să mă creeze. Vedeam în el confirmarea tuturor credinţelor sale.

Am avut, tot atunci, pentru întîia oară, acea viziune măreaţă pe care doar nouă ne e dat să o percepem: întreaga profunzime spirituală pe care fiecare o îngroapă adînc, în creuzetul cărnii şi al sîngelui fierbinte.

Setea mea era ca o agonie. Adunîndu-mi toate noile puteri, am spus:

― Duceţi-mă la altare. Să-nceapă sărbătoarea de Samhain.

Druizii au izbucnit în chiote înspăimîntătoare. Urlau ca lupii, în pădure. De departe, de dincolo de dumbrava sacră, a venit răspunsul asurzitor al mulţimilor care aştep­taseră acest urlet.

Procesiunea înainta iute către luminiş şi tot mai mulţi preoţi înveşmîntaţi în alb ne ieşeau în întîmpinare, aruncîndu-ne flori proaspete şi pline de miresme, pe care le stri­veam sub tălpi în ritmul imnurilor ce îmi erau închinate.

Nu cred că e nevoie să-ţi mai explic cum îmi apărea lumea în lumina noilor mele puteri de percepţie, felul în care, prin vălul întunericului, desluşeam fiecare nuanţă şi fiece unghi al oricărei suprafeţe, ori să-ţi descriu asaltul imnurilor şi cînturilor asupra timpanelor mele.

Omul Marius se dezintegra în sînul acestei noi fiinţe.

În vreme ce urcam treptele către altarul de piatră, au răsunat trompetele. Mi-am rotit ochii peste miile de oameni ce se adunaseră acolo, un ocean de chipuri chinuite de febra aşteptării, apoi mi-am îndreptat privirile spre cele două siluete gigantice, în care victimele osîndite se mai zbăteau încă.

Un vas enorm, de argint, fusese umplut cu apă şi aşezat în faţa altarului. În vreme ce preoţii cîntau, un şir lung de prizonieri era condus înspre acesta. Osîndiţii aveau mîinile legate la spate.

Un concert de glasuri se înălţa împrejuru-mi, în vreme ce preoţii îmi puneau flori în păr, pe umeri, şi mi le aşterneau, covor, la picioare.

― Preafrumosul şi preaputernicul zeu al pădurii şi al cîmpiilor, bea de-acum sacrificiile ce ţi le închinăm şi, aşa cum mădularele tale se vor umple de viaţă, fie ca şi pămîntul să reîntinerească. Şi-ai să ne ierţi că vom smulge recolta, şi-ai să ne ierţi că secerăm grînele.

I-am văzut atunci, dinainte-mi, pe cei ce fuseseră aleşi să îmi devină victime, legaţi şi ei, precum ceilalţi osîndiţi, dar înveşmîntaţi în robe albe, asemeni preoţilor, cu flori pe umeri şi în plete. Erau tineri cu toţii, chipeşi şi nevino­vaţi şi se apropiau şovăitori aşteptînd voinţa zeului.

Sunetul trompetelor era asurzitor, iar larma mulţimii părea fără sfîrşit. Am spus:

― Să-nceapă sacrificiile.

În timp ce primul tînăr era împins către mine, în vreme ce mă pregăteam să sorb pentru întîia oară din cupa cu adevărat dumnezeiască a sîngelui omenesc, strîngînd în palme carnea fierbinte a victimei, cu sîngele gata să-mi ţîşnească în gura deschisă, am văzut cum se aprindeau focurile de sub siluetele giganţilor, iar primii doi prizonieri din şir erau împinşi cu capetele în apa din căldarea de argint.

Moartea prin foc, moartea prin înec, moartea adusă de colţii tăioşi ai zeului flămînd.

În extazul milenar, imnurile au continuat: "Zeu al lumii palide, crescînde, zeu al codrilor şi al cîmpiilor, tu, care eşti însăşi moartea atunci cînd eşti înfometat, înzdrăveneşte-te cu sîngele victimelor tale, creşti chipeş, ca Mama cea Mare să te ia la sînul ei."

Nu ştiu cît au durat toate acestea. Mi s-a părut o veşnicie: rugul arzînd al uriaşilor, ţipetele victimelor, şirul nesfîrşit al celor sortiţi înecului. Beam întruna, dar nu m-am mulţumit cu sîngele celor trei aleşi pentru mine, ci am sorbit şi din grumazul altor osîndiţi, vreo duzină, înainte ca aceştia să fi fost împinşi cu capul în cazan ori aruncaţi în pălălaia cumplitului rug. Preoţii tăiau capetele morţilor cu săbiile, clădindu-le apoi în piramide de ambele părţi ale altarului, în vreme ce trupurile erau duse de acolo.

Ori încotro priveam, zăream chipuri cuprinse de extaz, asudate.

Din toate părţile, mă asaltau imnuri de slavă. În cele din urmă însă, frenezia s-a domolit. Uriaşii se prăbuşiseră, devenind două mormane impresionante de jar, peste care oamenii continuau să arunce, păcură şi vreascuri.

Venise vremea judecăţii pentru acei ce veniseră înain­tea mea şi aveau de gînd să îmi istorisească necazurile lor, cerînd răzbunare. Aveam să privesc, cu ochii minţii mele pătrunzătoare, în inimile lor, pentru a discerne adevărul. Mă clătinam. Băusem prea mult sînge. Mă simţeam atît de plin de puteri, încît eram convins că, dintr-un salt, aş fi putut ajunge dincolo de luminiş, în adîncul pădurii. Aveam senzaţia că posed aripi invizibile.

Îmi urmam însă "destinul", după cum spusese Mael. Hotăram cine avea dreptate, cine greşeşte, cine era vinovat şi cine nu merita osînda.

Nu ştiu cît a durat judecata, căci trupul meu nu mai folosea oboseala ca instrument de măsurare a timpului. În cele din urmă însă, judecata s-a sfîrşit, şi am ştiut că venise momentul să intru în acţiune.

Într-un fel sau altul, trebuia să duc la îndeplinire ceea ce-mi poruncise bătrînul zeu, să scap de închisoarea din stejar. Şi nu mai aveam prea mult timp la dispoziţie, căci mai era doar vreo oră pînă în zori.

Nu mă hotărîsem încă în ceea ce priveşte Egiptul. Ştiam însă că, dacă îi lăsam pe druizi să mă închidă în trunchiul copacului, aveam să mor de foame pînă la următoarea lună plină, cînd o mică ofrandă avea să îmi fie adusă. Pînă atunci, toate nopţile aveam să mi le petrec în chinurile setei, bîntuit de ceea ce bătrînul numise "visu­rile zeului", care aveau să mă înveţe tainele creşterii copa­cilor şi ale ierburilor, secretele Mamei celei tăcute.

Dar eu nu aveam nevoie de aceste secrete.

Druizii mă înconjuraseră şi, din nou, m-am îndreptat către copacul cel sacru. Imnurile se transformaseră într-o litanie care îmi poruncea să rămîn în stejar, pentru a sfinţi pădurea, pentru a fi ocrotitorul ei, să fiu îngăduitor şi blînd cu preoţii care vor veni din vreme în vreme, ca să îmi ceară sfatul.

M-am oprit înainte de a fi ajuns la copac. În desiş ardea un foc straşnic, aruncînd lumini fugare pe chipurile mulţimii îngrămădite. Ceilalţi preoţi se opriseră de jur împrejurul meu, aşteptînd. Un fior de spaimă m-a străbătut, cu puterea înzecită a noilor mele însuşiri.

Am început să vorbesc grăbit. Cu un glas poruncitor, le-am cerut tuturor să părăsească dumbrava. Le-am spus că aveam să mă închid, în zori, în stejar, împreună cu zeul cel vîrstnic. Mi-am dat însă de îndată seama că nu ţinea. Mă priveau cu răceală, aruncîndu-şi reciproc priviri semnificative, cu ochii lor tulburi, ca de sticlă.

― Mael! am strigat. Fă ceea ce îţi poruncesc, cere-le preoţilor să părăsească locul.

Deodată, fără nici un avertisment, jumătate din preoţii adunaţi împrejurul copacului s-au repezit la mine. Ceilalţi s-au postat dincolo de copac.

Am strigat după Mael, care se îndrepta către copac împreună cu ceilalţi. I-am cerut să se oprească. Am încer­cat să scap, dar o duzină de preoţi m-au apucat de mîini şi de picioare.

Dacă mi-aş fi cunoscut adevărata dimensiune a noilor puteri, cred că m-aş fi putut elibera uşor din strînsoare. Nu ştiam însă. Eram încă ghiftuit, după ospăţ, şi mult prea îngrozit de ceea ce ştiam că avea să urmeze. În timp ce mă zbăteam, încercînd să-mi eliberez braţele, lovindu-i pe cei ce mă ţineau, bătrînul zeu a fost tîrît afară din închisoarea copacului, înspre foc.

Nu l-am văzut decît pentru o fracţiune de secundă şi singurul lucru pe care l-am reţinut a fost resemnarea sa. Nici măcar nu şi-a ridicat braţele pentru a se împotrivi. Avea ochii închişi şi nu s-a ostenit să mă privească. Mi-am amintit atunci ce-mi povestise despre suferinţa sa şi-am început să plîng.

În vreme ce el ardea, m-a cuprins un tremur violent. Din mijlocul flăcărilor însă, i-am auzit glasul răsunînd:

― Fă aşa cum ţi-am poruncit, Marius. Eşti ultima speranţă a noastră.

Ştiam ce însemnau spusele lui: Pleacă de Aici chiar Acum!

M-am prăbuşit în braţele celor care mă ţineau. Am plîns întruna, prefăcîndu-mă a fi doar o victimă îndurerată a acestei vrăji, un sărman zeu ce-şi plîngea părintele dispărut în flăcări. Deîndată ce am simţit că strînsoarea slăbeşte şi că toţi îşi aţintiseră privirile asupra rugului, m-am întors brusc, smucindu-mă din încătuşare, şi am luat-o la goană, cît puteam de repede, spre adîncul pădurii.

În sprintul iniţial, am aflat pentru întîia oară cît eram de puternic. Am parcurs sute de metri cît ai clipi din ochi, abia atingînd pămîntul cu tălpile.

Un strigăt unanim a răsunat însă pe dată:

ZEUL ŞI-A LUAT ZBORUL!

Într-o clipă, mulţimea din luminiş s-a repezit printre copaci, repetînd mereu acel strigăt, mii de muritori repezindu-se pe urmele mele.

Un gînd fugar mi-a străbătut mintea: Cum naiba s-au întîmplat toate acestea? Eram un zeu îndopat cu sînge omenesc, fugind din faţa cîtorva mii de barbari celţi prin pădurea asta blestemată!

Nu m-am oprit nici măcar pentru a-mi dezbrăca veşmîntul alb, ci l-am sfîşiat din fugă, după care am făcut un salt, agăţîndu-mă de ramurile de deasupra capului meu, şi mi-am continuat fuga, cu mai mare uşurinţă, prin coroanele copacilor.

Într-un interval de cîteva minute, mă îndepărtasem atît de mult de urmăritorii mei, încît strigătele lor nu se mai auzeau. Am continuat însă să fug, sărind din creangă în creangă, pînă cînd am fost convins că nu mai aveam a mă teme decît de soarele ce stătea să răsară.

Atunci mi-a fost dat să învăţ ceea ce Gabrielle a învă­ţat şi ea foarte repede în peregrinările voastre: că puteam săpa foarte uşor, pentru a mă apăra de soare, ascunzîndu-mă în adîncul pămîntului.

Cînd m-am trezit, arşiţa setei care mă chinuia m-a uimit. Nu reuşeam să îmi imaginez, cu nici un chip, cum putuse zeul cel vîrstnic să îndure abstinenţa rituală. Singurul lucru pe care-l aveam în minte era sîngele omenesc.

Druizii care mă urmăreau avuseseră însă o zi întreagă la dispoziţie. Trebuia să procedez cu foarte mare grijă.

Am îndurat setea noaptea întreagă, gonind prin pădure pînă aproape în zori, cînd am dat peste o bandă de hoţi care mi-a furnizat tot ce îmi trebuia: sînge şi îmbrăcă­minte.

În orele acelea, chiar înaintea zorilor, mi-am analizat situaţia. Aflasem o mulţime de lucruri despre puterile mele, dar mai aveam încă de învăţat. Aveam să cobor către străfundurile Egiptului, dar nu aveam să o fac de dragul zeilor ori de dragul adoratorilor acestora, ci pentru a afla cît mai multe.

Vezi, încă de acum şaptesprezece veacuri, cei din neamul nostru erau într-o veşnică peregrinare, respingînd explicaţiile primite, iubind magia şi puterea pentru ceea ce erau ele în sine.

În cea de a treia noapte a noii mele vieţi, am pătruns, în sfîrşit, în vechea mea locuinţă din Massilia, regăsindu-mi biblioteca, masa de lucru şi cărţile aşa cum le lăsasem. Sclavii mei credincioşi s-au bucurat nespus să mă revadă. Dar ce însemnau toate acestea pentru mine? Însemna oare ceva istoria pe care o scriam, patul în care dormisem?

Ştiam că, de-acum înainte, nu mai puteam fi Marius, cetăţeanul roman de odinioară. Dar aveam de gînd să preiau de la acesta tot ce puteam. Mi-am trimis iubiţii mei sclavi înapoi acasă. I-am scris tatălui meu că o boală cum­plită mă constrîngea să-mi trăiesc zilele ce-mi mai rămă­seseră de trăit în căldura şi în uscăciunea Egiptului. Am trimis istoria pe care o scrisesem celor care, la Roma, aveau să o citească şi să o publice. Apoi, cu buzunarele pline de aur, am pornit către Alexandria, cu actele mele de călătorie de altădată şi cu doi sclavi mai prostănaci, care nu se mirau şi nu mă întrebau de ce călătoresc numai noaptea.

La numai o lună de la sărbătoarea de Samhain din Galia, bîntuiam pe străduţele întortocheate ale Alexandriei în miez de noapte, căutîndu-i, cu glasul meu tăcut, pe zeii cei vîrstnici. Era o nebunie, dar ştiam că această nebunie era trecătoare. Trebuia să-i găsesc cu orice preţ. Nu mă temeam doar de ameninţarea repetării acelei nenorociri, de zeul soarelui care m-ar fi căutat în plină zi, în bezna refugiului meu, ori de focul său, care m-ar fi lovit în miez de noapte. Trebuia să-i găsesc pe zeii cei bătrîni, căci nu mai puteam suporta să fiu singur printre muritori. Grozăvia izolării mă copleşea, acea singurătate... Deşi ucideam numai răufăcători, conştiinţa mă îndemna să fiu dezamăgit de mine însumi. Nu puteam îndura gîndul că eu, Marius, care cunoscusem şi mă bucurasem de atîta iubire la viaţa mea, nu mai eram acum decît cel ce, pe nesimţite, aducea moartea.

9
ALEXANDRIA nu era un oraş vechi. Exista doar de trei secole şi ceva. Era însă un port important şi gazda celor mai mari biblioteci din întreaga lume romană, învăţaţi din întregul Imperiu veneau aici pentru a studia, într-o altă viaţă, fusesem şi eu unul dintre aceştia şi, iată, mă regăseam, din nou, aici.

Chiar dacă zeul cel bătrîn nu m-ar fi îndemnat, tot aş fi pornit spre "fundul Egiptului", cum spunea Mael, bănuind că răspunsurile la toate enigmele se aflau îngro­pate în ruinele vechilor monumente.

Un sentiment ciudat m-a cuprins însă de cum am ajuns la Alexandria. Ştiam că zeii cei vîrstnici se aflau aici. Ştiam că ei erau cei care îmi călăuzeau paşii în vreme ce hoinăream pe străzile cu bordeluri şi vizuini de tîlhari, prin locurile unde oamenii îşi pierdeau sufletele.

Noaptea, întins pe pat, în vila mea, îi chemam pe zei. Luptam împotriva nebuniei. Aşa cum ai făcut şi tu, la rîndul tău, îmi puneam întrebări despre puterile mele, despre emoţiile devastatoare pe care le trăiam. Şi, într-o noapte, înaintea zorilor, în lumina palidă ce răzbătea prin vălurile de deasupra patului meu, mi-am întors privirile către poarta îndepărtată a grădinii şi am zărit o siluetă neagră stînd nemişcată.

Vreme de o clipă, am crezut că visam, căci silueta aceea nu răspîndea nici un miros, nu scotea nici un sunet şi părea că nici măcar nu respiră. Apoi mi-am dat seama că era unul dintre zei, dar el plecase deja. Am rămas aşezat în capul oaselor, privind în urma lui, încercînd să îmi amintesc ce văzusem de fapt: o fiinţă întunecată, despu­iată, spînă şi cu ochi pătrunzători, roşii, o fiinţă ce părea pierdută în propria-i tăcere şi nemişcare, privindu-mă cu prudenţă, care îşi adunase puterile, pentru a dispărea înainte de a mi se dezvălui cu totul.

În noaptea următoare, pe o uliţă lăturalnică, am auzit un glas care mă chema. Era însă un glas mai tulbure decît acela care mă chemase din adîncul copacului. Îmi făcea cunoscut un singur lucru, că poarta de intrare se afla pe aproape. Şi, într-un tîrziu, a venit şi clipa aceea tăcută, cînd m-am trezit stînd în faţa porţii.