Vampirul Lestat

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 3.45 Mb.
səhifə1/47
tarix03.11.2017
ölçüsü3.45 Mb.
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   47

no

Anne Rice


Cronicile vampirilor 2

Vampirul Lestat


ÎN CENTRUL ORAŞULUI,

SÎMBĂTĂ NOAPTEA,

SECOLUL XX

1984

SÎNT Lestat, vampirul. Sînt nemuritor. Sau cam aşa ceva... Doar lumina soarelui sau căldura susţinută a unui foc intens ar putea să mă distrugă. Dar, nici în această privinţă, nu sînt sigur.

Am şase picioare înălţime, o statură impresionantă în 1780, pe vremea cînd eram un tînăr muritor. Dar nu-i tocmai rău nici în zilele noastre. Părul mi-e blond şi buclat şi-mi coboară pînă aproape de umeri, dar pare alb în lumina fluorescentă. Ochii îmi sînt cenuşii, dar absorb uşor culorile albastru şi violet de pe suprafeţele încon­jurătoare. Am nasul scurt şi fin şi o gură bine conturată, dar o idee prea mare pentru chipul meu. Gura mea poate arăta foarte răutăcioasă ori extrem de generoasă. E însă întotdeauna senzuală. Dar emoţiile şi atitudinile se reflectă mereu în întreaga mea expresie. Am o figură sugestivă.

Natura mea vampirică se vădeşte în pielea excesiv de albă, care reflectă lumina şi trebuie să fie pudrată pentru a fi fotografiată.

Cînd mi-e sete, arăt ca o sperietoare: pielea mi-e uscată, pergamentoasă, iar venele-mi par frînghii încolăcite în jurul oaselor. Dar acum, nu mi se mai întîmplă aşa ceva.

Singurul indiciu al faptului că nu sînt muritor sînt unghiile.

Sînt la fel cu ale celorlalţi vampiri. Unghiile noastre par a fi de sticlă. Unii oameni le observă, dar nu fac conexiu­nile necesare.

Acum sînt ceea ce în America se numeşte un superstar al muzicii rock. Din primul meu album s-au vîndut peste patru milioane de exemplare. Urmează să plec la San Francisco, pentru întîiul concert dintr-un turneu care mă va purta, alături de trupa mea, de la Pacific pînă la Atlantic.

Postul de televiziune prin cablu MTV, consacrat muzicii rock, mi-a difuzat videoclipurile vreme de două săptă­mîni, zi şi noapte. Au fost transmise şi în Anglia, la "Top of the Pops" şi pe Continent, probabil în unele zone ale Asiei şi în Japonia. Videocasete cu întreaga serie de videoclipuri se vînd în toată lumea.

De asemenea, sînt şi autorul unei autobiografii care a apărut săptămîna trecută.

Cît priveşte engleza, limba pe care o folosesc în auto­biografia mea, am început s-o învăţ în urmă cu două sute de ani, de la un marinar ce coborîse cu şlepul pe Mississippi pînă la New Orléans. Mai tîrziu, am învăţat citind cărţile scriitorilor englezi, de la Shakespeare la H. Ridder Haggard, trecînd prin Mark Twain. Ultimele accente le-am căpătat citind povestirile poliţiste publicate la începutul secolului al douăzecilea, în revista Black Mask. Aventurile lui Sam Spade descrise de către Dashiell Hammett în Black Mask au constituit ultimele mele lecturi, înainte de a mă cufunda, la propriu şi la figurat, în ţărînă.

Asta se întîmpla la New Orléans în 1929.

Cînd scriu, utilizez un vocabular ce mi s-ar fi părut obişnuit în secolul al optsprezecelea, cu fraze născocite parcă de autorii pe care-i citeam. Dar, în ciuda accentului meu franţuzesc, vorbesc asemeni unei corcituri între un marinar de pe Mississippi şi detectivul Sam Spade. Sper, deci, că mă veţi ierta atunci cînd stilul meu va deveni incoerent şi-am să stric atmosfera unei scene din secolul al optsprezecelea, amestecînd prezentul cu trecutul.

Am revenit la suprafaţă în secolul al douăzecilea, anul trecut.

Două lucruri m-au determinat să o fac.

Mai întîi, informaţiile pe care mi le dădeau vocile amplificate ce-şi începuseră revărsarea cacofonică în eter în perioada în care adormisem.

Mă refer, desigur, la vocile de la radio, la sunetul fonografelor şi, mai tîrziu, al televizoarelor. Auzeam radiourile din maşinile ce treceau pe străzile bătrînului Garden District, aproape de locul în care zăceam. Auzeam fonografele şi televizoarele din casele învecinate.

Dar, atunci cînd un vampir se cufundă în ţărînă, după cum obişnuim noi să spunem, cînd încetează să mai bea sînge şi zace în pămînt, el devine curînd prea slab pentru a reveni la viaţă, căzînd, ca urmare, într-o stare asemănă­toare visului.

În starea aceasta, am absorbit, leneş, vocile acestea, îmbrăcîndu-le în imagini născute în mintea mea, aşa cum fac şi muritorii în somn. Dar, la un moment dat al celor cincizeci de ani care au trecut, am început să-mi "amintesc" de ceea ce auzeam, să urmăresc programele de divertisment, să ascult emisiunile de ştiri, versurile şi ritmurile cîntecelor la modă. Progresiv, am început să înţeleg dimensiunea schimbărilor prin care trecuse lumea. Am început să pîndesc anumite informaţii specifice despre războaie sau invenţii, urmărind noile şabloane ale vorbirii.

Apoi mi-am recăpătat cunoştinţa. Mi-am dat seama că nu mai visam. Mă gîndeam la cele auzite. Mă trezisem. Zăceam în ţărînă, chinuit de setea de sînge. Am început să cred că vechile-mi răni se vindecaseră şi că puterea îmi revenise. Crescuse poate, aşa cum ar fi crescut, cu timpul, dacă nu aş fi fost rănit. Voiam să aflu acest lucru.

Am început să mă gîndesc întruna cum ar fi să beau sîngele unui om.

Dar factorul care m-a adus înapoi, cel decisiv, a fost apariţia pe neaşteptate, undeva prin apropiere, a unui grup de tineri cîntăreţi de rock ce-şi spuneau Satan's Night Out.

S-au mutat într-o casă de pe Sixth Street, nu departe de locul în care zăceam îngropat, sub propria-mi casă de pe Prytania Avenue, lîngă cimitirul Lafayette. Cîndva, în cursul anului 1984, au început să-şi repete muzica într-un pod.

Auzeam gemetele chitarelor electrice şi cîntecul lor frenetic. Era cel puţin la fel de bun ca tot ce mai auzisem la radio, mai melodios poate decît majoritatea pieselor difuzate. Avea ceva romantic, în ciuda bubuitului de tobe, iar sintetizatorul suna ca un clavecin.

Le-am captat imaginile gândurilor şi am aflat cum ară­tau, ce vedeau atunci cînd se uitau unii la alţii ori cînd se priveau în oglindă. Erau zvelţi şi musculoşi, aceşti tineri muritori, oarecum androgini şi sălbatici în ţinută şi în gesturi: doi băieţi şi o fată.

Cînd începeau să cînte, acopereau aproape toate cele­lalte voci amplificate. Dar era prea bine şi aşa.

Doream să mă trezesc şi să mă alătur grupului Satan's Night Out. Voiam să cînt şi să dansez.

N-aş putea spune că la început dorinţa mi-a fost dictată de un gînd conştient. Era mai degrabă un impuls nestăpînit, îndeajuns de puternic pentru a mă face să ies din vizuină.

Lumea muzicii rock, felul în care cîntăreţii zbierau despre bine şi rău, proclamîndu-se îngeri sau diavoli, în vreme ce muritorii îi aclamau, mă încînta. Uneori, păreau cele mai pure întruchipări ale nebuniei. Reprezentaţiile lor complicate erau însă uimitoare din punct de vedere tehnologic. Era ceva barbar şi cerebral totodată, ceva ce vremurile trecute nu mai văzuseră.

Desigur, delirul lor era unul metaforic. Nici unul dintre ei nu credea cu adevărat în îngeri sau în diavoli, oricît de bine şi-ar fi jucat rolul. La drept vorbind, actorii comediei dell'arte italiene de odinioară fuseseră şi ei la fel de scandaloşi, de inventivi şi de obraznici.

Cu totul noi erau însă extremele la care împingeau brutalitatea şi sfidarea, şi felul în care întreaga lume, de la cel mai bogat la cel mai sărac, îi primea cu braţele deschise.

Muzica rock avea ceva vampiric. Probabil că li se părea nepămînteană chiar şi celor care nu credeau în supranatural. Mă refer la modul în care electricitatea putea să prelun­gească la nesfîrşit o singură notă, la felul în care armoniile puteau fi suprapuse, pînă cînd te simţeai de-a dreptul dizolvat de această muzică, ce permitea o exprimare atît de eloc­ventă a groazei. Pînă acum, lumea nu mai avusese parte de aşa ceva.

Doream să fiu mai aproape. Doream să cînt. Poate chiar să-i fac celebri pe cei din micul grup de necunoscuţi, Satan's Night Out. Eram pregătit să-mi fac din nou apariţia.

Mi-a trebuit cam o săptămînă ca să mă pun pe picioare. M-am hrănit cu sîngele micilor vietăţi subpămîntene. Apoi am început să-mi croiesc drum spre suprafaţă, unde puteam să capturez şobolani. De-aici nu mi-a fost greu să trec la feline şi, în cele din urmă, la inevi­tabila victimă umană, deşi a trebuit să aştept destul de mult pînă am dat peste una aparţinînd genului pe care mi-l doream: un om care să fi ucis alţi muritori şi care să nu fie măcinat de remuşcări.

În sfîrşit, a venit şi unul din acesta, un bărbat tînăr cu barba încărunţită, care omorîse pe cineva într-un loc îndepărtat, la celălalt capăt al lumii. Un criminal adevărat! Ah, gustul acela, al primei lupte, al primului sînge omenesc!

Nu mi-a fost greu să fur nişte haine şi să recuperez o parte din aurul şi bijuteriile pe care le ascunsesem în cimiti­rul Lafayette.

Fireşte, din cînd în cînd mi se făcea frică. Mirosul de chimicale şi de benzină mă îmbolnăvea. Zumzetul instala­ţiilor de aer condiţionat şi vuietele avioanelor cu reacţie ce treceau pe deasupra mea îmi chinuiau timpanele.

Dar, încă din a treia noapte, bîntuiam prin New Orléans, călare pe o motocicletă Harley Davidson, mare şi neagră, făcînd eu însumi un zgomot asurzitor. Căutam alţi crimi­nali, ca să mă hrănesc. Purtam un costum superb din piele neagră, pe care-l luasem de la una dintre victimele mele, iar în buzunar aveam un mic casetofon Walkman Sony, care-mi deversa în ţeastă, prin căştile-i mărunţele, Arta fugii a lui Bach.

Eram din nou Lestat, vampirul. Eram din nou în acţiune. New Orléans-ul devenise din nou terenul meu de vînătoare.

Cît despre forţa mea, era de trei ori mai mare decît înainte. Din stradă, puteam sări pînă pe acoperişul unei clădiri cu patru etaje. Puteam smulge gratiile de oţel de la ferestre. Eram în stare să îndoi o monedă de cupru. Dacă voiam, puteam auzi vocile şi gîndurile oamenilor din între­gul cartier.

Pînă la sfîrşitul primei săptămîni, am găsit o avocată tînără şi drăguţă într-unul din zgîrie-norii de sticlă şi metal din centrul oraşului, care m-a ajutat să-mi fac rost de un certi­ficat de naştere, de un act de identitate şi un permis de conducere. O bună parte din averea mea de odinioară se afla în drum spre New Orléans, scoasă din conturile nemuritoarei Bank of London şi ale Băncii Rotschild.

Dar, mai presus de toate acestea, înotam în revelaţii. Ştiam acum că tot ce îmi spuseseră vocile amplificate despre veacul al douăzecilea era adevărat.

Şi iată ce mi-a fost dat să văd, colindînd străzile din New Orléans în 1984:

Jalnica şi întunecata lume industrială în care adormi­sem se sfîrşise, iar vechea pudoare şi conformismul de atunci îşi pierduseră influenţa pe care o aveau asupra minţii americanilor.

Oamenii redeveniseră aventurierii plini de erotism care fuseseră demult, înaintea revoluţiei clasei mijlocii ce avusese loc la sfîrşitul secolului al optsprezecelea, ba chiar îşi recăpătaseră şi înfăţişarea de atunci.

Bărbaţii nu mai purtau uniforma de tip Sam Spade, cu cămaşă, cravată, costum cenuşiu şi pălărie aşijderea. Din nou, se costumau în catifea şi mătăsuri, în culori strălucitoare, dacă asta le era dorinţa. Nu se mai rădeau în cap precum legionarii romani, ci îşi purtau părul oricît de lung le plăcea.

Iar femeile... Ah, femeile erau superbe, goale în căldura primăverii, cum trebuie să fi fost în vremea faraonilor egipteni, purtînd fuste scurte vaporoase, ori rochii asemeni tunici­lor sau, alteori, pantaloni bărbăteşti şi tricouri mulate pe corp, lăsînd privirea să se bucure de trupurile lor ademe­nitor curbate. Se machiau şi se încărcau de aur şi argint chiar şi atunci cînd nu aveau de mers decît pînă la băcănia din colţ. Alteori, ieşeau cu chipurile proaspăt spălate şi fără nici o podoabă. Acestea nu contau. Îşi ondulau părul ca Maria Antoaneta, şi-l tăiau scurt sau şi-l lăsau să flu­ture despletit.

Poate pentru întîia oară în istorie, erau la fel de puternice şi de interesante ca şi bărbaţii. Toţi aceştia erau oamenii de rînd ai Americii. Nu doar cei bogaţi, care, dintotdeauna, au părut androgini, posesorii unui fel de joie de vivre pe care, în trecut, revoluţionarii din pătura mijlocie o numeau decadenţă.

Senzualitatea aristocratică de odinioară era acum un bun al tuturor. Era legată de promisiunile revoluţiei clasei mijlocii, astfel încît oricine avea acum dreptul la iubire, lux şi lucruri frumoase.

Vechile antrepozite fuseseră transformate în palate de o frumuseţe aproape orientală, cu mărfurile etalate pe covoare în nuanţe pastelate, scăldate de o lumină gălbuie, în magazinele deschise pe tot timpul nopţii, flacoanele de şampon verde şi violet străluceau ca nişte giuvaeruri pe rafturile de sticlă cristalină. Mergînd la lucru, chelneriţele conduceau automobile lucioase. Docherii se întorceau seara acasă şi înotau în piscinele încălzite din spatele caselor lor. Femeile de serviciu şi instalatorii se îmbrăcau, la sfîrşitul zilei de lucru, în costume splendid croite.

De fapt, toată sărăcia şi mizeria ce caracterizează, din vremuri imemoriale, marile oraşe aproape dispăruseră.

Nu mai vedeai emigranţi căzînd morţi de foame pe alei. Dispăruseră şi cocioabele în care oamenii dormeau cîte opt sau zece într-o singură încăpere. Nimeni nu-şi mai arunca zoaiele în şanţurile de pe marginea drumurilor. Cerşetorii, ologii, orfanii şi bolnavii erau foarte rari. Chiar şi beţivii şi nebunii ce dormeau pe bănci, în parcuri sau prin staţiile de autobuz, mîncau în mod regulat carne, aveau radiouri şi posibilitatea de a-şi spăla hainele.

Dar toate acestea erau numai aspectele de suprafaţă. Am fost uimit de schimbările profunde pe care acest val grozav al progresului le adusese.

De pildă, ceva de-a dreptul minunat se întîmplase cu timpul.

Vechiul nu mai era înlocuit neapărat de ceva nou. Dimpotrivă, engleza ce se vorbea în jurul meu era aceeaşi care fusese şi pe la 1800. Chiar şi vechile expresii argotice ("ghinion" sau "asta-i daravela") erau încă la modă. Cu toate acestea, fraze noi, fascinante, precum "ţi-au spălat creierii", "asta-i ceva de-a dreptul freudian" sau "nu cuplez" erau pe buzele tuturor.

În lumea artei şi a divertismentului, realizările secolelor trecute erau mereu "reciclate". Muzicienii cîntau jazz sau Mozart, sau muzică rock; oamenii mergeau să vadă azi o piesă de Shakespeare, iar mîine se înghesuiau la cel mai recent film franţuzesc.

De la standurile luminate cu neon ale unor gigantice magazine puteai să-ţi cumperi casete cu madrigaluri medievale, pe care le puteai apoi asculta la casetofonul maşinii, gonind pe autostradă cu nouăzeci de mile pe oră. În librării, poezia renascentistă stătea alături de romanele lui Dickens şi ale lui Ernest Hemingway. Manualele de educaţie sexuală se aflau pe acelaşi stand cu Cartea morţilor, egipteană.

Uneori, bunăstarea şi curăţenia ce mă împresurau mi se păreau a fi doar o nălucire. Credeam că am să-mi ies din minţi.

M-am holbat prosteşte în vitrinele magazinelor la computerele şi telefoanele cu forme şi culori la fel de pure precum cele mai exotice scoici create de natură. Limu­zinele argintii monstruoase navigau pe străzile înguste ale Cartierului Francez, ca nişte fiare marine indestructibile. Turnurile strălucitoare ale birourilor străpungeau cerul nopţii ca nişte obeliscuri egiptene, înălţîndu-se deasupra clădirilor coşcovite, din cărămidă, de pe Canal Street. Nenumărate programe de televiziune îşi revărsau fluxul de imagini în fiecare cameră de hotel.

Şi toate acestea nu erau o succesiune de halucinaţii. Veacul acesta moştenise pămîntul, în toate sensurile acestei expresii.

O mare parte din acest miracol neprevestit o constituia ciudata nevinovăţie a acestor oameni înconjuraţi de libertate

şi de propria lor bunăstare. Dumnezeul creştin era la fel de mort precum fusese şi în secolul al optsprezecelea. Şi nici o altă nouă religie bazată pe mituri nu luase locul celei vechi.

Dimpotrivă, chiar şi oamenii cei mai simpli ai acestei epoci se conduceau după principiile viguroase ale unei morale laice, la fel de puternică precum fusese orice morală religioasă pe care îmi fusese dat să o cunosc. Fireşte, inte­lectualii erau cei ce purtau stindardul. Dar, o dată cu ei, indivizi absolut obişnuiţi din întreaga Americă se implicau cu patimă în chestiuni precum "pacea", "cei săraci" sau "binele planetei", de parcă ar fi fost mînaţi de un zel mistic.

Intenţionau să elimine foametea pînă la sfîrşitul secolului şi doreau să distrugă molimele cu orice preţ. Se certau cu patimă în privinţa executării criminalilor condamnaţi sau a avortului. Combăteau "poluarea mediului înconjurător" şi "holocaustul nuclear" cu fervoarea cu care, odinioară, oamenii combătuseră vrăjitoria şi ereziile.

Cît despre sexualitate, aceasta îşi pierduse aura de superstiţie şi teamă de altădată. Ultimele fărîme de reli­giozitate îi erau smulse. Acesta era motivul pentru care oamenii se plimbau acum pe jumătate goi. Iată de ce se sărutau şi se îmbrăţişau pe străzi. Vorbeau despre etică şi răspunderi, şi despre frumuseţea trupului. Controlau procrearea şi bolile venerice.

AH, VEACUL al douăzecilea! Ah, cît de minunat se întorsese roata cea mare!

Viitorul acesta îmi depăşise cele mai sălbatice vise. Îi făcuse pe încruntaţii proroci ai vremurilor trecute să pară nebuni!

M-am gîndit mult la acea neprihănită morală laică, la optimismul acestei epoci; la această lume iluminată stră­lucitor, în care valoarea unei vieţi omeneşti era mai mare decît fusese vreodată, oriunde altundeva.

ÎN PENUMBRĂ, într-o cameră largă de hotel, am urmărit pe ecranul din faţa mea un film de război, un film de o forţă năucitoare, ce se chema Apocalypse Now. Era o simfonie de sunet şi culoare, un cînt despre veşnica luptă a lumii occidentale împotriva răului. "Să-ţi faci un prieten din groază şi din teroarea morală", spune comandantul nebun din grădina sălbatică a Cambodgiei, iar Occidentalul îi răspunde aşa cum a răspuns întotdeauna: "Nu".

Nu. Groaza şi teroarea morală n-au să poată fi niciodată măsurate, evaluate. Ele nu au o valoare reală. Răul, în stare pură, nu îşi află cu adevărat locul în această lume.

Iar asta înseamnă, nu-i aşa, că nici locul meu nu e aici.

Poate că e în arta care repudiază răul ― benzile dese­nate cu vampiri, romanele de groază şi vechile povestiri gotice ― ori în cîntecele răcnite ale stelelor muzicii rock, ce istorisesc despre bătăliile împotriva răului pe care fiecare muritor le poartă cu sine.

CIUDATA nepotrivire în fireasca ordine a lumii ar fi fost de ajuns pentru a determina un monstru din Lumea Veche să se reîntoarcă în ţărînă, de-ajuns pentru a-l face să cadă în genunchi, plîngînd. Şi, dacă mă gîndesc mai bine, de ajuns pentru a-l transforma într-un cîntăreţ de muzică rock...

DAR UNDE erau ceilalţi monştri din Vechea Lume? mă întrebam. Cum puteau exista alţi vampiri într-o lume în care fiecare moarte era înregistrată de giganticele calculatoare electronice, iar cadavrele erau păstrate în cripte refrigeratoare? Probabil se ascundeau în umbră, ca nişte insecte scîrboase, aşa cum făcuseră dintotdeauna, oricîtă filozofie ar fi discutat şi oricîte clanuri vor fi format.



Ei bine, cînd îmi voi fi ridicat glasul laolaltă cu micul grup numit Satan's Night Out, îi voi scoate pe toţi la lumină, cît ai clipi din ochii

MI-AM CONTINUAT educaţia. Am stat de vorbă cu muritorii, în staţiile de autobuz, la benzinării şi prin localuri elegante. Am citit cărţi. Am îmbrăcat veşminte strălucitoare, din magazinele la modă, cămăşi albe cu guler rusesc şi veste

kaki de vînătoare, blazere gri de catifea şi eşarfe de caşmir. Mi-am pudrat obrajii, ca să nu fiu remarcat în lumina de neon a magazinelor deschise non-stop, a snack-bar-urilor ori a cluburilor de noapte în care domnea o atmosferă de carnaval.

Învăţam. Eram îndrăgostit.

Singura mea problemă o constituia sîngele, criminalii cu care să mă hrănesc, căci deveniseră foarte rari. În această lume a inocenţei şi bunăstării, a drăgălăşeniei, veseliei şi burţilor pline, răufăcătorii care-ţi tăiau beregata pentru a te jefui aproape dispăruseră, la fel ca şi vizuinile lor săpate în malul apei.

Trebuia deci să muncesc din greu pentru a supravieţui. Am fost însă, dintotdeauna, un vînător înnăscut. Îmi plăceau tavernele pline de fum în care foştii deţinuţi tatuaţi se adunau în jurul mesei de biliard, a cărei suprafaţă verde era luminată doar de un singur bec, la fel de mult precum îmi plăceau night-club-urile strălucitoare, cu tapet de mătase, aflate prin preajma marilor hoteluri. Învăţam din ce în ce mai multe lucruri despre ucigaşii mei: negustorii de droguri, peştii şi criminalii ce se alăturau bandelor de motociclişti.

Mai presus de orice însă, eram hotărît să nu mai beau niciodată sîngele unui nevinovat.

VENISE, în sfîrşit, momentul să le fac o vizită dragilor mei vecini ce-şi spuneau Satan's Night Out.

LA ORA şase şi treizeci de minute, în după amiaza unei sîmbete umede şi înăbuşitoare, sunam la uşa studioului lor muzical, instalat într-un pod. Frumoşii mei tineri muritori lîncezeau acolo, îmbrăcaţi în cămăşi de mătase şi salopete, fumînd ţigări cu haşiş şi înjurîndu-şi soarta potrivnică ce refuza să le aducă mai multe contracte, aici, în Sud.

Purtau bijuterii egiptene şi arătau precum îngerii din Biblie, cu pletele lungi şi aspre, dar curate, cu mişcările lor de felină. Îşi machiaseră obrajii şi pleoapele, chiar şi pentru această simplă repetiţie.

Simţeam cum mă cuprinde excitarea şi dragostea, doar privindu-i: Alex, Larry şi micuţa, şi delicioasa Tough Cookie.

Într-un moment ireal, cînd pămîntul parcă încetase să se mai rotească, le-am spus cine eram. Pentru ei, cuvîntul "vampir" nu era ceva nou. În galaxia în care străluceau ei, alţi o mie de cîntăreţi purtaseră colţi de recuzită şi mantii negre.

Şi totuşi, cît de straniu mi se părea să rostesc adevărul interzis, cu glas tare, în faţa unor muritori. Niciodată, pe parcursul celor două sute de ani, nu îl dezvăluisem decît acelora ce erau sortiţi să devină de-ai noştri. Nu-l spuneam nici măcar victimelor mele.

Iar acum îl rosteam tare şi răspicat în faţa acestor chipeşe creaturi. Le-am spus că doream să cînt cu ei şi că, dacă aveau să aibă încredere în mine, aveam să devenim cu toţii bogaţi şi celebri. Că, dintr-un elan de ambiţie supranaturală, lipsită de remuşcări, aveam să-i port departe de această încăpere, în lumea largă.

Şi-au aţintit asupra mea privirile tulburi. Micuţa încă­pere, tipică pentru veacul al douăzecilea, cu pereţi de stuc şi lambriuri de scîndură, s-a umplut curînd de rîsetele lor încîntate.

Am fost răbdător. De ce n-aş fi fost? Ştiam că sînt un demon, capabil să mimeze aproape orice sunet şi gest ome­nesc. Cum i-aş fi putut determina oare să înţeleagă? M-am îndreptat spre sintetizator şi-am început să cînt. La început, cîteva melodii rock. Apoi melodii şi versuri străvechi mi-au revenit în memorie ― cîntece franţuzeşti, îngropate adînc în sufletul meu, dar niciodată uitate ― şi le-am transpus în ritmuri brutale, revăzînd parcă înaintea mea sala micuţă, arhiplină, a unui mărunt teatru parizian cu veacuri în urmă. O patimă primejdioasă se trezea în mine, ameninţîndu-mi echilibrul. Primejdioasă, căci totul se întîmpla atît de repede. Totuşi, am continuat să cînt şi, apăsînd pe clapele înguste şi albe, am simţit că în sufletul meu se frînge ceva. Faptul că aceste fiinţe muritoare strînse în jurul meu habar n-aveau de toate acestea nu conta deloc.

Mi-era de-ajuns să-i văd bucurîndu-se, mi-era destul că muzica aceasta ireală, dezarticulată, le plăcea, căci urlau, prevăzîndu-şi prosperitatea viitoare şi simţind cum se umplu de forţa care, pînă atunci, le lipsise. Au pornit mag­netofoanele şi am început să cîntăm împreună, într-un jam session, cum spuneau ei. Studioul se umpluse de parfumul sîngelui lor şi de tunetul cîntecelor noastre.

Apoi însă a urmat un şoc pe care nu-l prevăzusem niciodată, nici măcar în cele mai stranii dintre visele mele, ceva la fel de extraordinar precum fusese mica mea reve­laţie pentru aceste creaturi. De fapt, era ceva atît de copleşitor, încît, la urma urmei, e de mirare că nu m-a alungat în afara lumii lor, înapoi în ţărînă.



Dostları ilə paylaş:
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   47
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə