Vampirul Lestat

Mi-am concentrat întreaga voinţă asupra animalului, poruncindu-i, pe tăcute, să vină la noi. Iapa a început să necheze, trăgînd de cureaua de piele. Apoi a cabrat, şi hamul s-a rupt ca un fir de iarbă.

A luat-o la goană spre noi, în galop, tropăind pe caldarîm. Fără să şovăim i-am sărit în spinare. Am apucat ceea ce mai rămăsese din frîu şi-am pornit în galop.

Pe cînd traversam podul, am perceput în urma noastră o zarvă enormă, am citit descumpănirea în minţile muri­torilor.

Dar noi eram de-acum departe, ne cufundam în bezna plină de ecouri care învăluia de la Cité.

DE ÎNDATĂ ce am ajuns în turn, am aprins una din făcliile cu răşină şi am tras-o pe Gabrielle după mine, în donjon. Nu mai dispuneam de suficient timp pentru a-i arăta încăperea de sus.

Cu ochii sticloşi, privea lenevos de jur împrejur, cobo­rînd pe scara în spirală. Costumul ei stacojiu strălucea, contrastînd cu zidurile de piatră neagră.

Duhoarea care urca din beci o tulbura; însă, de cum am ajuns în imensa criptă şi am închis uşa în urma noastră, mirosul nu ne-a mai deranjat.

La lumina torţei, s-a apucat să studieze tavanul boltit şi cele trei sarcofage cu capacele lor sculptate.

Nu părea înspăimîntată. Am îndemnat-o să încerce capacul sicriului pe care şi-l alesese, căci, poate, aveam să fiu obligat să o ajut. A privit cele trei morminte şi, după ce s-a gîndit cîteva clipe, l-a ales pe cel al cavalerului în armură, nu pe cel ce purta efigia feminină. I-a dat capacul la o parte şi-a privit înăuntru. Poate că nu era la fel de tare ca mine, dar avea suficientă forţă pentru acest lucru.

― Nu-ţi fie teamă, am încurajat-o.

― Nu. În privinţa asta, nu trebuie să-ţi faci gînduri. Vocea îi era marcată de o tristeţe abia simţită. Părea că visează, mîngîind piatra.

― La această oră, mamei tale i s-ar fi făcut deja toaleta mortuară. Încăperea ar fi fost plină de mirosuri neplăcute şi de fumul a sute de lumînări. Gîndeşte-te, cît de umili­toare este moartea. Ar fi fost dezbrăcată, spălată şi îmbră­cată la loc de către necunoscuţi; aceştia i-ar fi văzut trupul albit şi lipsit de apărare, căzut pradă somnului de pe urmă. Iar pe coridoare, viii ar fi şuşotit despre sănătatea lor excelentă: în familia lor n-ai să găseşti niciodată un bolnav de piept, nicidecum! "Sărmana marchiză!" ar fi zis ei, plini de compasiune. S-ar fi întrebat dacă avusese ceva al ei, dacă avusese avere şi cui i-o lăsase. Probabil, fiului. Iar bătrîna care ar fi venit să ia rufele murdare i-ar fi furat moartei inelele de pe degete.

Am încuviinţat. Îmi venea să-i spun: iată-ne, în schimb, într-o altă criptă, pe cale să ne întindem în aşter­nuturile de piatră, avînd drept unică tovărăşie pe cea a şobolanilor. Totuşi, era de o mie de ori mai bine aşa. Să bîntui pe veci împărăţia coşmarelor, iată o îndeletnicire care nu e lipsită de un anume farmec întunecat, nu-i aşa?

Era palidă şi părea îngheţată. Cu un gest somnoros, a scos din buzunar un obiect micuţ.

Erau foarfecele de aur pe care le luase din camera ei. Străluceau în lumina torţei.

― Nu, mamă, am zis.

Ţipătul m-a speriat chiar şi pe mine, într-atît de puter­nice i-au fost ecourile stîrnite sub tavanul boltit. Măştile mortuare gravate pe sarcofage îmi păreau a fi martorii nemiloşi a ceea ce se întîmpla. Inima mi s-a chircit în piept, dureroasă.

Ce zgomot înfiorător produceau foarfecele, tunzînd, tăind! Părul îi cădea în bucle lungi de jur-împrejur.

― Oooh, mamă.

Şi-a plecat privirile spre pletele sacrificate, le-a împrăştiat cu vîrful cizmelor, iar cînd şi-a ridicat ochii spre mine, am văzut că se transformase, într-adevăr, într-un tînăr al cărui chip era încadrat de bucle scurte, blonde.

Ochii i se închideau însă.

A întins mîna spre mine, lăsînd să-i scape foarfecele.

― Iar acum, odihna, a murmurat.

― E numai soarele care răsare, i-am spus, încercînd să o liniştesc.

Obosise mai repede decît mine. S-a întors şi s-a îndreptat spre mormînt. Dînd la o parte încă puţin capa­cul sarcofagului, am aşezat-o înăuntru, cu ochii închişi, lăsîndu-i membrele suple să-şi găsească, cu graţia lor înnăscută, locul potrivit.

Chipul ei oglindea de-acum seninătatea dată de somn. Părea moartă, dusă pe vecie, de îndată ce vraja se destră­mase.

Mi-am înfipt colţii în propria-mi limbă, pînă cînd mi-am simţit gura umplîndu-mi-se de sînge. Apoi, aple­cîndu-mă asupra ei, am lăsat sîngele să-i curgă, picătură cu picătură, pe buze. Şi-a redeschis ochii. Strălucirea lor, albastru-violacee, s-a aţintit asupră-mi. Sîngele i s-a scurs în gura întredeschisă şi, încetişor, şi-a ridicat capul, pentru a-mi primi sărutul. Limba mi s-a strecurat între buzele-i la fel de reci ca ale mele. Dar sîngele era cald şi circula între noi.

― Noapte bună, preaiubita mea, i-am spus. Gabrielle, îngerul meu întunecat.A căzut în nemişcare de îndată ce i-am dat drumul. Am închis deasupra ei lespedea de piatră.

4
TREZIREA în cripta subpămînteană a fost destul de neplăcută. Aerul îngheţat îmi displăcea, la fel duhoarea ce ajungea pînă la mine din beciul aflat la etajul inferior şi gîndul la toate acele creaturi moarte aflate acolo.

M-a cuprins îngrijorarea. Dar dacă ea nu avea să se mai trezească niciodată? Dacă ochii ei aveau să rămînă închişi pe veci?

Mi s-a părut însă un gest arogant, obscen, să ridic lespedea de piatră a sarcofagului pentru a o vedea dor­mind. M-a cuprins o ruşine de muritor. La castel, nu îndrăznisem niciodată să deschid uşa apartamentului ei, fără să fi bătut în prealabil şi, cu atît mai puţin, n-aş fi cutezat să dau la o parte draperiile patului ei.

Avea să se trezească. Trebuia. Ar fi fost cu mult mai bine dacă şi-ar fi ridicat de una singură lespedea de pe mormînt. Odată şi odată, setea avea să o determine să o facă, aşa cum mi se întîmplase şi mie.

Am aprins făclia şi am ieşit pentru cîteva clipe afară, în aer liber. Apoi, fără să închid grilajul sau uşile în urma mea, am urcat în camera lui Magnus, pentru a admira întunericul alungînd flăcările asfinţitului.

A trecut o oră. Lumina azurie se estompa, stelele îşi făcuseră apariţia, iar la orizont, în Paris, se aprinseseră nenumăratele felinare. Am plecat de la fereastră şi m-am dus să aleg cîteva bijuterii pentru ea, din cufăr.

Cu siguranţă, îşi păstrase pasiunea pentru bijuterii. Nu îşi luase oare propriile bijuterii înainte să fugim? Am aprins lumînările, nu fiindcă altfel nu aş fi văzut, ci fiindcă flăcăruile lor făceau să strălucească giuvaierurile. I-am găsit cîteva nestemate delicate, fermecătoare: ace încrustate ,perle şi inele suficient de masculine, potrivite cu noua ei înfăţişare.

Din cînd în cînd, îmi încordam auzul şi cîte un fior îmi îngheţa inima. Dar dacă n-avea să se mai trezească? Dacă nu avusese dreptul decît la o singură noapte? Groaza îmi apăsa tîmplele. Marea de bijuterii, flăcările ce dansau, oglindindu-se în miile de feţe ale acestora, toate acestea n-ar mai fi însemnat nimic.

Auzeam vîntul, foşnetul vast şi blînd al copacilor, fluieratul vesel, îndepărtat al grăjdarului meu şi necheza­tul cailor. Doar ea nu se auzea.

În depărtare, clopotul din sat număra orele.

Deodată, am avut sentimentul că eram pîndit. Era ceva atît de neobişnuit, încît m-a cuprins panica. M-am întors, spre intrarea în pasajul secret. Nimeni. Am privit apoi printre gratiile ferestrei şi privirile ni s-au încrucişat.

Părea că pluteşte în aer, agăţată de gratii cu ambele mîini. Zîmbea.

Era cît pe-aci să urlu. Instinctiv, am făcut un pas înapoi şi, brusc, m-am simţit năclăit de sudoare. Mi-era ruşine că mă lăsasem surprins.

Dar ea era acolo, nemişcată, surîzătoare, şi expresia de pe chipul ei s-a transformat progresiv din seninătate în viclenie. În lumina răspîndită de lumînări, privirea-i părea incandescentă.

― Nu-i frumos să-i sperii pe ceilalţi nemuritori, i-am spus pe un ton de falsă mustrare.

A rîs, mai voioasă decît fusese vreodată pe cînd era vie.Ce uşurare, s-o văd mişcîndu-se şi rîzînd astfel!

― Cum ai ajuns aici? am întrebat-o.

M-am îndreptat spre fereastră şi mi-am trecut mîinile printre gratii, apucînd-o de încheieturi.

Gura-i senzuală era numai dulceaţă. Coama ei deasă îi împresura chipul cu o aură lucitoare.

― Am escaladat zidul, cum altfel? a răspuns. Ce ţi-ai închipuit?

― Haide, coboară. N-ai cum să treci printre gratii. Am să îţi ies în întîmpinare.

― Nu, mai bine ne întîlnim sus, în turn, e mai aproape.

Reluîndu-şi ascensiunea, a dispărut din raza mea vizuală. Mai tîrziu, pe cînd coboram treptele, era toată numai exuberanţă, la fel ca în ajun.

― De ce ne mai pierdem timpul pe-aici? a întrebat nerăbdătoare. Hai să fugim la Paris!

Era superbă şi, totuşi, ceva mă deranja în înfăţişarea ei, ceva nu era în regulă... Dar ce anume?

Deocamdată însă n-avea chef nici de îmbrăţişări, nici măcar să stăm de vorbă, iar asta mă cam călca pe nervi.

― Aş vrea să-ţi arăt camera secretă, i-am spus, şi biju­teriile lui Magnus.

― Bijuteriile?

De la fereastră nu le putuse vedea, din cauza capacului cufărului. A luat-o înainte, spre încăperea în care arsese Magnus, apoi a fost nevoită să se ghemuiască, pentru a încăpea în tunel.

Văzînd cufărul, a amuţit de uimire.

Aruncîndu-şi, nerăbdătoare, părul pe spate, s-a aple­cat, pentru a examina broşele, inelele, micuţele zorzoane pe care le asemăna, cu siguranţă, cu cele pe care, odinioară, le vînduse, una cîte una.

― Cred că le-a strîns secole de-a rîndul! a exclamat. Ce de obiecte preţioase! Ştia să aleagă, nu-i aşa? Cred că era o fiinţă ieşită din comun.

Din nou, cu un gest aproape iritat, şi-a dat deoparte şuviţele rebele, care mi se păreau acum mai palide, mai luminoase, mai dese. O podoabă superbă.

― Priveşte perlele acestea, i-am spus. Şi inelele.

I le-am arătat pe cele pe care le alesesem pentru ea şi i le-am strecurat pe degete. Rîsul ei voios a răsunat iarăşi.

― Pe cinstea mea, aş zice că sîntem o pereche minu­nată de demoni.

― Vînătorii din grădina sălbatică! am supralicitat.

― Atunci, haide să pornim spre Paris, a zis.

Un spasm scurt de durere i-a întunecat vreme de o clipă faţa; setea. Şi-a trecut limba peste buze. Îi păream oare măcar pe jumătate atît de fascinant precum mi se părea ea mie?

A continuat, cu privirile umbrite de intensitatea a ceea ce simţea:

― În noaptea asta, aş vrea să mă hrănesc cît mai re­pede, iar apoi să ieşim din oraş, să mergem în pădure. Să mergem acolo unde nu sînt oameni. Unde nu e decît vîn­tul prin ramurile umbroase şi stelele deasupra capetelor noastre. Acolo unde domneşte o linişte binecuvîntată.

S-a reîntors la fereastră. Silueta ei suplă era dreaptă precum trunchiul unui plop tînăr şi pe fiecare deget îi strălucea cîte un inel. Mîinile ei, ieşind din mînecile largi ale veşmintelor sale bărbăteşti, păreau, prin contrast, mai fine. A contemplat în tăcere norii răzleţi de pe cer şi ste­lele care licăreau prin vata violetă a cetii nocturne.

― Trebuie să îi fac o vizită lui Roget, am spus cu voce scăzută. Trebuie să mă ocup de Nicki, să născocesc doar Dumnezeu ştie ce minciuni care să explice plecarea ta.

S-a întors spre mine şi faţa ei mi s-a părut dintr-o dată mai mică şi îngheţată, ca odinioară, la castel, cînd nu era de acord cu mine.

― De ce le-ai mai vorbi despre mine? m-a iscodit... De ce îţi mai pasă ce se întîmplă cu ei?

Întrebarea m-a revoltat, dar nu m-a surprins. Poate că mă aşteptasem la aşa ceva. Poate ghicisem în ea, dintru început, întrebările-i mute.

Aş fi vrut să îi spun: Nicki a stat la căpătîiul tău atunci cînd erai pe moarte, asta nu însemna chiar nimic pentru tine? Dar cuvintele acestea sunau atît de patetic, atît de... muritoare, de-a dreptul stupide. Totuşi, ceea ce făceam nu era stupid.

― N-am de gînd să te judec, a spus sprijinindu-se de pervazul ferestrei cu braţele încrucişate. Pur şi simplu, nu înţeleg. De ce ne-ai scris, de ce ne-ai trimis toate acele daruri? De ce nu ai preferat să îţi păstrezi toate bogăţiile, urmîndu-ţi propria ta cale?

― Şi unde să mă duc? am strigat. Departe de toţi cei pe care i-am cunoscut şi iubit? Nu voiam să încetez a mă mai gîndi la tine, la Nicki, chiar şi la tata, şi la fraţii mei. Am făcut ceea ce mi-am dorit să fac.

― Aşadar, n-ai făcut-o numai fiindcă aşa îţi dicta conştiinţa?

― Dacă faci numai ce îţi dictează conştiinţa, atunci faci ceea ce vrei să faci. De fapt, motivul a fost unul mult mai simplu. Voiam ca tu să te bucuri de bogăţia pe care ţi-am dăruit-o. Doream... să fii fericită.

S-a gîndit, un timp mai îndelungat.

― Ai fi preferat să te fi uitat? am continuat. Mă simţeam rău şi furios.

Nu mi-a răspuns imediat.

― Nu, bineînţeles că nu. Iar dacă rolurile ar fi fost inversate, nici eu nu te-aş fi uitat. Sînt convinsă de asta. Dar ceilalţi? Nu-mi pasă de ei nici cît negru sub unghie. Nu vreau să mai am vreodată de-a face cu ei, nu mai vreau să-i mai întîlnesc niciodată.

Am încuviinţat, deşi spusele ei mă revoltau. Mă speria.

― Nu reuşesc să scap de ideea că sînt moartă. Des­părţită întru totul de tot ce e viu. Ştiu că mi-am păstrat simţul gustului, văzul, pipăitul şi pot să beau sînge. Dar am impresia că sînt invizibilă, impalpabilă.

― Nu ai dreptate, am protestat. Cît timp crezi că ai putea rezista doar pipăind şi văzînd, atingînd şi văzînd, dacă n-ar exista dragostea? Dacă n-ai avea pe nimeni alături? Nu părea să înţeleagă. Oh, şi, la urma urmei, de ce te-aş plictisi cu toate astea? Sîntem împreună. Sînt lîngă tine. Habar n-ai cum era înainte, cînd eram singur.

― Te necăjesc, deşi nu asta-mi era intenţia, a replicat. Spune-le tot ce vrei. Poate că vei reuşi într-adevăr să născoceşti o poveste credibilă. Dacă vei dori ca eu să vin cu tine, voi veni. Voi face tot ce vrei. Şi-a coborît vocea. Fireşte, nu ai de gînd să îţi împărţi puterea cu ei?

― Nu, asta nu, niciodată.

Am clătinat din cap, ca şi cum ideea mi se părea de neconceput.

― Nici măcar cu Nicolas?

― Pe zei, nu!

Am privit-o. A înclinat uşor capul, de parcă mi-ar fi aprobat răspunsul. Apoi şi-a aranjat părul cu o mişcare nervoasă.

― De ce nu cu Nicolas? m-a întrebat.

Acest interogatoriu mă stînjenea.

― Fiindcă e tînăr şi are toată viaţa înainte. Nu e pe moarte. Cu timpul, are să uite de noi...

― Ar putea să moară chiar mîine, a obiectat. L-ar putea strivi o trăsură pe stradă...

― Să înţeleg că ai vrea să-i spun?

Am fulgerat-o din priviri.

― Nu, dimpotrivă. Cine sînt eu, ca să-ţi spun ce să faci? încerc doar să te înţeleg.

Părul ei lung i-a căzut de pe frunte, iar ea şi-a apucat şuviţele rebele cu ambele mîini.

― Dumnezeule! a şoptit.

Cuprinsă de convulsii nervoase, a scăpat părul din mîini şi a început să strige. Pătrunzătorul ţipăt m-a împie­trit. Am simţit o durere sfîşietoare răsucindu-mi-se în creier. Nu o mai auzisem niciodată ţipînd. A continuat să ţipe prăbuşită lîngă fereastră. Şi-a ridicat mîna spre propriile plete, dar şi-a retras-o de parcă s-ar fi ars. Se zbătea, agăţată de fereastră, urla şi se zvîrcolea de parcă încerca să scape de propriul scalp.

― Încetează! am strigat.

Am apucat-o de umeri şi am zgîlţîit-o. Se sufoca. Deo­dată mi-am dat seama. Părul îi crescuse la loc!Îi crescuse în timpul somnului, iar acum era mai des şi mai strălucitor. Asta mi se păruse ciudat, dar abia atunci mi s-a relevat.

― Încetează acum, ajunge! am strigat. Trupul îi tremura atît de tare, încît de-abia reuşeam să o ţin. A crescut la loc, asta-i tot! Asta e lungimea lui naturală, pricepi? N-are nici o importanţă!

Se îneca de plîns, încercînd să-şi recapete calmul. Încerca să-mi scape din braţe, pentru a-şi smulge părul din cap.

Am scuturat-o din răsputeri.

― Gabrielle!Înţelegi ce-ţi spun? A crescut la loc şi are să crească de cîte ori îl vei tăia! Pentru numele diavo­lului, nu e nimic malefic în treaba asta!

M-am străduit să nu fiu cuprins la rîndul meu de panică. Tremuram la fel de violent ca şi ea.

A încetat să mai ţipe, dar respira întretăiat. N-o mai văzusem niciodată în halul în care era acum. S-a lăsat condusă spre băncuţa de lîngă vatră şi am reuşit să o deter­min să se aşeze.

Am căutat o foarfecă prin încăpere. N-am găsit nici una. Forfecuţa de aur rămăsese jos, în criptă. Am scos un cuţit.

Plîngea încetişor, cu faţa îngropată în palme.

― Vrei să ţi-l tai din nou?I-am ridicat capul. Dacă vrei, am să ţi-l tai eu. În fiecare noapte, îl voi tăia şi-l voi arde. Nu-i mare lucru.

M-a privit, împietrită. Nu ştiam ce să fac. Faţa îi era pătată de sîngele lacrimilor, care îi umpluse şi jaboul cămăşii.

― Să-l tai? am întrebat-o din nou.

Arăta de parcă cineva ar fi bătut-o, umplînd-o de sînge. Din ochii ei larg deschişi, lacrimile de sînge îi curseseră pe obrajii netezi. În vreme ce o priveam, lacrimile au secat şi sîngele s-a coagulat, formînd o crustă întunecată pe pielea ei albă.

I-am şters cu grijă faţa cu batista-mi de dantelă, apoi am răscolit printre hainele pe care le adusesem de la Paris, în căutarea unei cămăşi curate. I-am scos haina. Nu a schiţat nici un gest de împotrivire sau de ajutor. I-am descheiat cămaşa de in...

Sînii ei mici erau de un alb imaculat, cu excepţia rozu­lui palid al sfîrcurilor. Străduindu-mă să nu îi privesc, i-am tras cămaşa curată peste cap şi am încheiat-o cît am putut de repede. Apoi i-am pieptănat, îndelung, părul; nu-mi venea să o sluţesc cu cuţitul, aşa că i-am împletit o cosiţă lungă pe care am legat-o cu o panglică. În cele din urmă, am ajutat-o să îşi îmbrace iar haina.

Simţeam cum îşi recăpăta calmul şi puterile. Nu părea deloc ruşinată de purtarea ei, ceea ce mă bucura. Nu a spus însă nimic şi nici nu s-a mişcat.

Eu am fost cel care a rupt tăcerea.

― Cînd eram copil, îmi povesteai o mulţime de lucruri despre locurile prin care trecuseşi. Îţi mai aminteşti? Îmi arătai imagini din Neapole şi Veneţia. Şi cărţile cele vechi. Aveai şi bibelouri, amintiri de la Londra şi Sankt Petersburg, din toate locurile în care ai fost. Nu mi-a răspuns. Aş vrea să mergem în toate aceste oraşe. Îmi doresc să le văd, să le vizitez şi să trăiesc în fiecare. Aş vrea chiar să merg şi mai departe, în locuri pe care nici măcar nu visam că le voi putea vedea vreodată.

Expresia chipului i s-a modificat.

― Ştiai că are să crească la loc? a întrebat în şoaptă.

― Nu. Adică, ba da. Vreau să spun că nici nu m-am gîndit la asta. Ar fi trebuit să ştiu că va creşte la loc.

Vreme îndelungată, m-a privit, cu aceeaşi expresie mohorîtă.

― Oare chiar nimic din toate astea... nu te sperie... cîteodată? Vocea îi era guturală, de nerecunoscut. Nimic... nu te opreşte... niciodată?

― Nu ştiu, am răspuns, neputincios. Nu-mi dau seama de ce...

Acum însă mă simţeam tulburat. I-am spus din nou că nu aveam nimic împotrivă să îi tai părul şi să-l ard în fiecare noapte. Nimic mai simplu.

― Da, arde-l, a oftat. Altfel, ar sfîrşi prin a umple toate încăperile turnului, nu-i aşa? Ar fi asemeni părului lui Rapunzel, din basm. Ca aurul pe care fata morarului trebuia să îl aleagă dintre paie, în povestea cu piticul cel rău, Rumpelstiltskin.

― Ne scriem noi înşine propriile basme, iubirea mea. Lecţia pe care trebuie să o învăţăm de-aici este că nimeni nu te mai poate distruge acum. Orice rană ai avea, are să se cicatrizeze. Eşti o zeiţă.

― O zeiţă însetată, mi-a răspuns.

CÎTEVA ORE mai tîrziu, pe cînd ne plimbam, braţ la braţ, ca doi studenţi, în mulţimea de bulevarde, totul fusese deja uitat. Feţele ne erau rumene, iar pielea caldă.

N-am mai părăsit-o însă, pentru a-mi vizita avocatul. Nici ea nu a mai pomenit de mersul la ţară, după cum îşi exprimase dorinţa mai devreme. Am rămas alături; din cînd în cînd, atenţia fiindu-ne captată de cîte o manifestare, aproape imperceptibilă, a prezenţei.

5
LA ORA trei, cînd ne-am întors la grajdurile în care ne lăsasem iapa, ştiam că prezenţa ne urmărea.

Treceau jumătăţi de oră, uneori chiar ore întregi, în care n-o auzeam deloc. Apoi murmurul înfundat se relua. Asta mă înnebunea.

În zadar făceam eforturi disperate pentru a-i capta măcar cîteva cuvinte inteligibile, nu reuşeam decît să îi desluşim reaua-voinţă şi, cînd şi cînd, o larmă asemănă­toare cu spectacolul frunzelor moarte ce se dezintegrează într-un rug.

Gabrielle s-a bucurat cînd ne-am întors acasă. Nu feno­menul în sine o deranja, ci, după cum îmi mărturisise mai devreme, avea nevoie de calmul şi singurătatea de la ţară.

O dată ieşiţi din oraş, am gonit ca vîntul ce ne şuiera la urechi; cred că am auzit-o rîzînd, dar n-am fost sigur de asta. Îi plăcea să simtă vîntul pe piele, sub strălucirea jucăuşă a stelelor, peste dealurile cufundate în întuneric. M-am întrebat dacă nu cumva, fără ca eu să ştiu, plînge. Fiindcă, uneori, o descopeream tăcută şi sumbră.

Eram cufundat în propriile-mi gînduri cînd, brusc, iapa a cabrat şi a sărit în lături. Ne aflam la liziera unui crîng des, mărginit de un pîrîu.

Luat prin surprindere, era cît pe ce să cad. Gabrielle mi s-a agăţat de braţul drept.

În fiecare noapte mă afundam în acest desiş, traversînd podeţul îngust, din lemn, care fusese aruncat peste pîrîu. Iapa cunoştea, aşadar, drumul, dar, de data aceasta, a refuzat categoric să îl urmeze.

Nechezînd, ameninţînd să cabreze în orice clipă, s-a întors şi a pornit la galop înapoi, spre Paris. Am fost nevoit să fac uz de toată autoritatea de care dispuneam pentru a o determina să se oprească.

Gabrielle a aruncat o privire în urmă, spre silueta întunecată a desişului, ale cărui crengi fremătînde acope­reau cursul de apă. Peste şuieratul strident al vîntului şi foşnetul blînd al coroanelor copacilor, am simţit limpede pulsul bubuitor al prezenţei.

Se pare că am auzit-o în aceeaşi clipă, căci braţul mi s-a crispat pe după mijlocul Gabriellei, iar ea a încu­viinţat, strîngîndu-mă de mînă.

― De data asta, e mult mai puternică! a spus, repede. Şi nu e singură!

― Da, am răspuns, furios; încearcă să mă-mpiedice să mă întorc la mine-acasă!

Am scos sabia, ţinînd-o pe Gabrielle cu mîna stîngă.

― Doar n-ai de gînd să traversezi pădurea?

― Ba chiar asta am să fac! i-am replicat, încercînd să liniştesc iapa. N-au mai rămas nici două ceasuri pînă cînd are să răsară soarele. Scoate-ţi sabia!

A încercat să-mi spună ceva, dar eu dădusem deja pinteni calului. Şi-a scos sabia din teacă şi mîna ei micuţă s-a încleştat pe mînerul acesteia, cu o hotărîre de-a dreptul bărbătească.

Eram convins că duşmanul va da înapoi de cum aveam să intrăm în pădure. N-o luase oare, de fiecare dată, la sănătoasa? Faptul că îmi speriase calul şi îi dăduse fiori lui Gabrielle mă înfuriase.

Am condus iapa către puntea de lemn, am strîns din răsputeri mînerul sabiei şi m-am aplecat cît am putut de tare, blocînd-o pe Gabrielle cu greutatea mea. Aveam impresia că, asemeni unui dragon, în curînd aveam să scuip foc, iar atunci cînd calul a tropotit cu copitele-i pe scîndurile punţii, i-am văzut, pe demoni, pentru prima dată!

Chipurile şi braţele albe deasupra noastră, întrevăzute doar vreme de o fracţiune de secundă; gurile, aruncînd urlete înfiorătoare, în vreme ce scuturau crengile deasupra capetelor noastre, făcînd să ni se-aştearnă un covor de frunze înainte, toate au apărut ca o străfulgerare.

― La dracu' cu voi, haită de harpii! am urlat, în timp ce escaladam malul opus.

Gabrielle a ţipat. Ceva a căzut în spatele meu, pe spinarea sărmanului animal, care a alunecat în lutul moale. Creatura mă apucase de umăr şi de braţul cu care ţineam sabia.

Rotindu-mi arma pe deasupra capului lui Gabrielle, peste umărul stîng, am lovit cît am putut de tare şi-am văzut-o cum se rostogolea jos de pe cal, o pată de o albeaţă confuză în bezna ce ne împresura. O altă creatură s-a aruncat asupra noastră, întinzîndu-şi mîinile, ca nişte gheare, dar tăişul sabiei lui Gabrielle i-a retezat ambele mîini, care s-au rostogolit prin aer, în vreme ce sîngele ne împroşca. Strigătele s-au transformat în lamentaţii plîn­găcioase. Aş fi vrut să-i fac pe toţi bucăţele. Am tras de frîul calului atît de brutal, încît s-a cabrat, gata să cadă.