Vampirul Lestat



Yüklə 3,45 Mb.
səhifə10/47
tarix03.11.2017
ölçüsü3,45 Mb.
#29786
1   ...   6   7   8   9   10   11   12   13   ...   47

Citind aceste cuvinte, sufeream ca un martir. Venise vremea să mă transform în ceva ce nu mai fusesem nicio­dată: un mincinos. Dar, pentru binele ei, eram în stare să o fac.

Cît despre Nicki, ar fi trebuit să ştiu dinainte că nu avea să se mulţumească doar cu nişte cadouri şi o însăilare de explicaţii confuze. Cerea întruna să mă vadă, iar Roget începea să se teamă puţin de el.

Cererile lui rămîneau însă fără nici un rezultat. Mi-era atît de teamă de o întîlnire cu el, încît nici măcar n-am vrut să-i aflu noua adresă. Îi repetam, însă, de cîte ori aveam prilejul, avocatului să vegheze ca prietenul meu să studieze cu maestro-ul său italian şi să nu ducă lipsă de nimic.

Am aflat, din întîmplare, că Nicolas nu părăsise teatrul. Mai continua şi acum să cînte acolo.

Asta mă înfuria la culme. De ce rămăsese?

Pentru că iubea, asemeni mie, acea atmosferă. Mai era oare nevoie să mi se spună asta?

Mai presus de orice, nu trebuia să mă gîndesc deloc la momentul ridicării cortinei, cînd spectatorii încep să aplaude... Nu. Am trimis la teatru lăzi de vin şi de şampanie. Buchete de flori, pentru Jeannette şi Luchina, cele cu care mă ciondăneam întruna şi pe care le iubeam cel mai mult. Am plătit, totodată, datoriile lui Renaud.

Dar, pe măsură ce darurile mele se înmulţeau, Renaud a început a se simţi stînjenit. Cincisprezece zile mai tîrziu, Roget mi-a prezentat o ofertă: Voia să-i cumpăr teatrul, păstrîndu-l ca director, şi să-i ofer destui bani pentru a monta spectacole mai grandioase decît cele pe care şi le putea permite acum? Cu banii mei şi cu talentul său, întreg Parisul n-ar mai vorbi decît de stabilimentul nostru.

Mi-a trebuit cîteva clipe pentru a-mi da seama că aş fi putut cumpăra teatrul, aşa cum îmi cumpăram hainele cu care eram îmbrăcat sau jucăriile pe care le trimisesem nepoţilor şi nepoatelor mele. Am zis "Nu!" şi-am ieşit, trîntind uşa.

M-am reîntors însă imediat.

― Fie, cumpăraţi-i teatrul şi daţi-i zece mii de scuzi, ca să monteze tot ce-i place.

Era o avere. Nici măcar nu ştiu de ce procedam aşa.

În ceea ce mă priveşte, îmi petreceam serile în cele mai mari teatre. Îmi ofeream cele mai bune locuri la serile de balet şi la Operă. Îi contemplam, admirativ, pe cei mai mari actori ai epocii. Purtam costume în toate culorile curcubeului, inele pe fiecare deget, peruci, după ultima modă, şi panglici cu diamante la pantofi.

Aveam o veşnicie înainte pentru a mă lăsa vrăjit de poezie, cîntec şi dans, pentru a mă îmbăta de acordurile marilor orgi de la Notre-Dame, pentru a savura dangătul clopotelor care anunţau orele, pentru a mă bucura de zăpada care se cernea fără zgomot în grădinile Tuileries.

Cu fiecare noapte ce trecea, mă simţeam tot mai la locul meu printre muritori.

Nu trecuse nici măcar o lună, şi-am îndrăznit să mă aventurez în mulţimea ce se înghesuia la un bal de la Palatul Regal. Tocmai mă hrănisem şi m-am amestecat printre dansatori fără a trezi cea mai mică bănuială. Dimpotrivă, femeile se simţeau atrase de mine. Căldura degetelor şi atingerea plăcută a mîinilor şi sînilor lor mi se păreau adorabile.

După aceea n-am mai şovăit a mă pierde printre oameni, pe bulevarde. Trecînd cît puteam de repede prin faţa teatrului lui Renaud, intram în alte stabilimente asemănătoare, pentru a vedea spectacolele de marionete, mimi şi acrobaţi. Intram în cafenele şi îmi comandam cîte o ceaşcă de cafea, pentru simpla plăcere de a-i simţi căldura în palme. Intram în vorbă cu oamenii cînd aveam chef.

Am studiat cu ardoare arta biliardului şi a jocului de cărţi. Uneori, îmi spuneam că ar fi bine să intru la teatrul lui Renaud, pentru a-l vedea pe Nicolas.

Dar nu îndrăzneam. De ce îmi doream atît de mult să-i fiu aproape? Să păcălesc nişte străini care nu mă cunoscu­seră niciodată era un lucru, dar ce-ar fi spus Nicolas dacă m-ar fi privit în ochi? Dacă mi-ar fi examinat pielea?

AFLAM din ce în ce mai multe despre natura şi puterile mele. Astfel, părul îmi era acum mai fin şi totuşi mai des decît înainte, dar nu mai creştea. La fel şi unghiile, care însă deveniseră mai strălucitoare. Dacă mi se întîmpla să le pilesc, creşteau, peste zi, la lungimea pe care o avuseseră în clipa morţii mele. Cu toate acestea, oamenii îmi ghiceau în ochi o strălucire supranaturală şi observau că pielea îmi era nefiresc de albă.

Iar asta se întîmpla mai ales cînd îmi era foame, ofe­rindu-mi un motiv cum nu se poate mai plauzibil pentru a mă hrăni.

Mi-am dat seama că eram capabil să hipnotizez oamenii privindu-i fix.

Uneori, vorbeam prea încet pentru a fi auzit, dar, dacă vorbeam sau rîdeam prea tare, spărgeam timpanele celor din jur.

Se întîmpla ca gesturile să îmi devină dezordonate, fiind aproape contorsiuni, care provocau surpriză sau chiar îngrozeau.

Exageram cîteodată chiar şi prin expresiile feţei. Într-o zi, plimbîndu-mă pe boulevard du Temple, cu gîndul la Nicolas, m-am trezit aşezîndu-mă sub un copac, cu genun­chii strînşi la piept şi cu faţa ascunsă în palme. Dar, în secolul ai optsprezecelea, domnii cu haine de brocart şi ciorapi de mătase nu-şi exteriorizau sentimentele de o atare manieră sau, cel puţin, nu o făceau pe stradă.

Altădată, absorbit de jocurile luminii, am făcut un salt pînă pe acoperişul unei trăsuri, unde m-am aşezat turceşte.

Asemenea manifestări provocau spaimă muritorilor. Cu toate acestea, chiar şi atunci cînd albeaţa pielii mele îi făcea să se simtă nelalocul lor, se mulţumeau să întoarcă privirile. Încercau să se convingă că totul poate fi explicat. Nu era oare raţiunea boala secolului?

În consecinţă, ori de cîte ori mi se întîmpla să sparg cîte un pahar de cristal, luîndu-l în mînă, sau să scot vreo uşă din ţîţîni, dorind să o deschid, toată lumea îşi închi­puia că eram beat.

De cîteva ori, mi s-a întîmplat să răspund întrebărilor unor muritori înainte ca ei să mi le fi pus. Alteori, cădeam în transă, examinînd cîte un obiect, iar ei sfîrşeau prin a se întreba dacă nu cumva eram bolnav.

Dar cea mai neplăcută dintre probleme era rîsul meu. Aveam accese de ilaritate pe care nu mi le puteam stăpîni.

Mai mult chiar, orice nimic era de-ajuns pentru a le declanşa.

Asta mi se întîmplă uneori şi acum. N-am ce să fac. Cînd ceva îmi pare hazliu, încep să rîd şi nu mă mai pot opri.

De altfel, asta îi exasperează şi pe ceilalţi vampiri.

Cititorul a remarcat, cu siguranţă, că n-am menţionat încă nimic despre ceilalţi vampiri. N-am făcut-o, deoa­rece, în întreaga metropolă, n-am întîlnit nici unul.

Eram înconjurat de muritori, dar, din cînd în cînd ― tocmai cînd reuşeam să mă conving că totul nu fusese decît o închipuire de-a mea ― ghiceam din nou acea pre­zenţă vagă, insesizabilă, care mă irita atît de mult.

Era la fel de subtilă ca în noaptea întîlnirii noastre şi, întotdeauna, ne intersectam în preajma vreunui cimitir.

De fiecare dată, mă opream şi încercam să dau de ea, dar degeaba! Iar duhoarea cimitirelor pariziene era atît de puternică, încît nu voiam şi nu puteam să mă aventurez în interior.

Nu era o dovadă de delicateţe şi de vină nu era nici îngrozitoarea amintire a donjonului. Repulsia pe care mi-o stîrnea apropierea morţii părea a face parte din firea mea.

Eram incapabil să asist la execuţii şi îmi întorceam privirile ori de cîte ori treceam pe lingă vreun cadavru, dacă nu cumva eu fusesem cel care îi provocasem moar­tea! Dar, chiar şi atunci, mă grăbeam să mă îndepărtez cît mai curînd de victime.

Dar să mă întorc la strania prezenţă. Am sfîrşit prin a mă întreba dacă nu cumva era vorba de un altfel de monstru, care nu era în stare să comunice cu mine. Aveam însă impresia clară că mă observă şi se lasă simţită în mod intenţionat.

Oricum ar fi, cert e că n-am întîlnit nici un alt vampir la Paris. Începusem chiar să mă întreb dacă ar fi putut exista mai mulţi asemeni mie în acelaşi timp. Poate că Magnus îl distrusese pe vampirul căruia îi furase sîngele. Poate că el însuşi era scris să piară după ce îmi transmisese puterile.

Poate că eu însumi eram sortit morţii, dacă aveam să creez un alt vampir. Nu, era lipsit de sens. După ce-mi dăduse sîngele său, Magnus îşi păstrase puterile. Imensita­tea acestui mister mă exaspera, dar, deocamdată, ignoranţa însemna o adevărată fericire. Am descoperit o mulţime de lucruri fără ajutorul lui Magnus. Fără îndoială, avusese şi el parte de aceeaşi ucenicie, cu veacuri în urmă.

Îmi aminteam mereu ce-mi spusese, că în camera secretă din turn aveam să aflu tot ceea ce-mi era necesar pentru a prospera.

CÎND bîntuiam oraşul, nu simţeam orele trecînd. Iar tovărăşia oamenilor o părăseam cu părere de rău, numai cînd mă ascundeam pe timpul zilei.

Mă întrebam în sinea mea: "Dacă poţi dansa cu ei, poţi să îi înfrunţi la biliard, le poţi vorbi, de ce n-ai putea trăi printre ei? De ce n-ai trece drept unul dintre ei? De ce nu te-ai strecura din nou în miezul vieţii, unde se află... ce anume? Spune!"

Primăvara stătea să vină. Nopţile se încălzeau. Teatrul lui Renaud pregătea o piesă nouă, cu acrobaţi în antracte. Arborii înverzeau din nou şi, de cum mă trezeam, nu mă gîndeam decît la Nicki.

ÎNTR-O noapte de martie, în timp ce Roget îmi citea o scrisoare trimisă de mama, mi-am dat seama că puteam citi la fel de bine ca şi el. Îmi venea să cred ori nu, învăţa­sem, fără să-mi dau seama. Am luat cu mine scrisoarea.

Nu mai era frig nici în camera secretă. Aşezat lîngă fereastră, am citit, pentru prima oară, în linişte, scrisoarea mamei. Aproape că-i auzeam vocea.

"Nicolas îmi scrie că ai cumpărat teatrul lui Renaud. Iată-te deci proprietarul micului stabiliment în care erai atît de fericit. Mai eşti oare şi acum? Cînd ai de gînd să-mi răspunzi?"

Am împăturit la loc scrisoarea şi am vîrît-o în buzunar. Ochii mi s-au umplut de lacrimi de sînge. De ce înţelegea oare atît de multe lucruri, şi totuşi, atît de puţine?

11
VÎNTUL îşi mai pierduse din asprime, iar oraşul îşi regăsea mirosurile. Pieţele erau pline de flori. Fără să cuget, m-am repezit la Roget, dornic să aflu unde locuia Nicolas.

Voiam să-l văd, să mă asigur că o ducea bine şi că locuia într-o casă îndeajuns de frumoasă.

Conform dorinţei mele, se stabilise într-o clădire foarte elegantă din Île Saint-Louis; obloanele care dădeau spre chei erau însă închise.

Le-am contemplat îndelung. Voiam să-l văd pe Nicolas.

Am început să mă caţăr pe zid, aşa cum făcusem în prima noapte, în sat, şi mi s-a părut din cale-afară de uşor. Am urcat, etaj după etaj, sfîrşind prin a ajunge pe acoperiş, pe care l-am traversat în fugă, coborînd apoi pe faţada din­spre curte, în căutarea apartamentului lui Nicki.

Am trecut prin faţa mai multor ferestre deschise, îna­inte de a da peste cea bună. În cele din urmă, a apărut şi Nicolas, aşezat la masă în faţa unei cine cum aveam noi obiceiul să luăm, cînd ne-ntorceam de la teatru, împreună cu Jeannette şi Luchina.

M-am dat înapoi, închizînd ochii. M-aş fi prăbuşit, dar mîna dreaptă mi s-a agăţat de zid, de parcă ar fi fost hără­zită cu voinţă proprie. Această unică privire, de scurtă durată, mi-a permis să-mi fixez în memorie toate detaliile încăperii.

Nicolas purta vechiul său costum de catifea verde, pe care i-l văzusem încă din vremea cînd bîntuiam uliţele satului nostru din Auvergne; dar, de jur împrejur, abundau semnele belşugului ce mi se datora: cărţi legate în piele, un birou cu incrustaţii, deasupra căruia era atîrnat un tablou superb, oval, şi mai ales minunata vioară italiană care strălucea pe capacul unui pianoforte nou.

Prietenul meu stătea cu coatele sprijinite pe masă, cu privirile întunecate, şi nu se atinsese deloc de mîncarea din farfurie. Pe deget îi strălucea unul dintre inelele pe care i le trimisesem.

Am deschis din nou ochii, cu băgare de seamă, privindu-l. Era la fel de frumos: membre delicate, dar puternice, ochi mari, negri şi serioşi, o gură care, în ciuda tuturor ironii­lor şi sarcasmelor pe care era în stare să le profereze, avea o notă copilăroasă care te îndemna să o săruţi.

Mi s-a părut că desluşesc o fragilitate pe care nu o percepusem înainte. Radia o inteligenţă deosebită, Nicki al meu, şi o mulţime de gînduri îl asaltau, în timp ce o asculta pe Jannette, care sporovăia ca o moară stricată.

― Lestat s-a însurat, nevastă-sa e bogată, iar el nu vrea ca ea să afle că a fost actor. Ce-i aşa greu de priceput?

Era rîndul Luchinei să-şi spună părerea.

― Lasă-l în pace! Ne-a salvat teatrul de la ruină şi ne copleşeşte cu cadouri...

― Nu cred o iotă! Lui nu i-ar fi niciodată ruşine cu noi.

Vocea lui Nicolas era plină de o furie greu înfrînată, o tristeţe uşor de perceput.

― De ce m-a părăsit astfel? L-am auzit strigîndu-mă! Fereastra a zburat în ţăndări! Vă jur că eram pe jumătate treaz şi că i-am auzit vocea...

Au urmat cîteva clipe de tăcere jenantă. Ele nu cre­deau versiunea lui despre plecarea mea, nu credeau în dis­pariţia mea din mansardă şi, ori de cîte ori Nicolas revenea la acest subiect, prăpastia dintre el şi ele se adîncea, izolîndu-l, înăcrindu-l. Înţelegeam toate acestea din gîndu­rile lor.

― Voi nu l-aţi cunoscut pe Lestat, a reluat el pe un ton şi mai înverşunat. Lestat l-ar fi scuipat între ochi pe cel care ar fi îndrăznit să se ruşineze cu noi! Îmi trimite bani. Ce să fac cu ei? Îşi bate joc de noi!

Nici un răspuns din partea celorlalte două, din partea acestor creaturi cu picioarele pe pămînt, prea practice pentru a-şi vorbi de rău binefăcătorul. Nu erau toate acestea prea frumoase pentru a mai fi şi adevărate?

În tăcerea care s-a lăsat din nou, am simţit întreaga profunzime a descumpănirii lui Nicki. Mi se părea de nesuportat.

Îmi era foarte greu să-i scot sufletul la lumină fără ştirea lui, dar nu puteam să nu observ că în sinea lui exista un vast teritoriu secret, mai sinistru decît mi-aş fi putut imagina. Nu spunea el că întunericul din sine semăna cu cel ce mă înconjurase la han şi că dintotdeauna se străduise să mi-l ascundă?

Aproape că-l vedeam, acest domeniu secret, dar el părea a se extinde şi dincolo de mintea lui Nicki, care nu era decît o poartă ce se deschidea spre un haos situat în afara cunoaşterii noastre. Era mult prea înspăimîntător. Nu doream să simt ceea ce simţea el. Dar ce puteam să fac pentru el? Asta era important. Ce să fac pentru a-i pune capăt chinurilor?

Mi-era atît de dor să-l ating, să-i mîngîi mîinile, braţele, faţa. Să simt, cu degetele-mi nemuritoare, contactul cu carnea lui. M-am pomenit şoptind: "Viu". Da, tu eşti viu, ceea ce înseamnă că poţi muri. Tot ceea ce văd atunci cînd te privesc e lipsit de substanţă. Nu eşti decît o alcătuire de elemente imperceptibile şi de culori nedefinite, un ansamblu de lumină şi căldură. Dar eu ce-am devenit? Oricît aş fi de veşnic, pălesc în faţa strălucirii tale.

Cele două femei îşi luau acum rămas bun. Nicolas nici nu le dădea atenţie. Se întorsese spre fereastră, de parcă un glas tainic l-ar fi chemat într-acolo. Expresia chipului său era imposibil de descris.

Ştia că sînt acolo!

Dintr-un salt, am fost pe acoperiş.

Dar continuam să-l aud. I-am văzut mîna pe pervazul ferestrei. În tăcerea ce se lăsase, i-am auzit spaima. Îmi simţise prezenţa, aşa cum eu însumi simţeam misterioasa prezenţă din cimitire, dar raţiunea se încăpăţîna să-i spună că nu aveam ce să caut acolo.

Am rămas neclintit, agăţat de burlanul de scurgere. Ştiam că acum rămăsese singur. Un singur gînd mă frămînta: ce fel de prezenţă simţise el?

Căci nu mai eram Lestat. Eram un demon, un vampir puternic şi lacom, dar, în pofida acestui lucru, el desluşise prezenţa vechiului său prieten, recunoscuse în monstrul care eram acum pe acela care-i fusese drag.

Am încetat să-l mai ascult, dar îl simţeam mişcîndu-se undeva, dedesubt. Am ştiut că şi-a luat vioara şi s-a apropiat de fereastră.

Mi-am astupat urechile cu palmele.

Dar sunetul tot ajungea pînă la mine. Ţîşnea din instru­ment şi despica noaptea ca o rază de lumină capabilă să urce pînă la stele.

Nicolas se înverşuna asupra corzilor şi mi se părea că-l văd, chiar şi cu pleoapele închise, cu capul plecat deasu­pra lemnului strălucitor. Apoi vedenia a dispărut şi nu a mai rămas decît sunetul.

Notele lungi, fremătătoare, glisando-urile îngheţate; vioara cînta în propriul ei grai, făcînd din orice altă limbă o minciună. Pe măsură ce cîntecul lui se lungea, devenea însăşi esenţa disperării; frumuseţea-i părea a fi doar o coincidenţă oribilă, o farsă lipsită de orice urmă de a­devăr.

Deci asta credea el în vreme ce eu îmi debitam inter­minabilele discursuri despre bunătate? Asta încerca să exprime cîntecul viorii sale? Crea deliberat această avalanşă de note lungi şi pure, pentru a-mi spune că frumuseţea n-avea nici un sens, de vreme ce ea se năştea din dispera­rea lui, care nu avea nimic frumos?

N-aveam de unde să ştiu. În orice caz, sunetul mergea dincolo de Nicolas, ca întotdeauna. Era mai presus de disperarea lui. Lua forma unei melodii lente, precum şuvoaiele unui torent de munte care îşi croieşte propriul drum. Se îmbogăţea treptat, devenind mai sumbră şi părea să cuprindă un element indisciplinat şi moderator, totodată, ceva imens care-mi frîngea inima. M-am lungit pe acoperiş, cu ochii ridicaţi spre stele.

Am rămas nemişcat.

Înţelegeam limba în care îmi vorbea vioara. Ah, Nicki, dacă am putea sta din nou de vorbă! De ne-am putea continua "discuţia noastră"!

Frumuseţea nu era trădătoarea mîrşavă pe care şi-o închipuia el; era, mai degrabă, un continent necunoscut, în care riscai să faci o mie de paşi fatali, un paradis sălbatic şi indiferent, în care binele şi răul nu puteau fi deosebite unul de altul.

În ciuda tuturor rafinamentelor civilizaţiei care contribuie la artă ― perfecţiunea vertiginoasă a unui cvartet de coarde sau grandoarea amalgamată cu delăsare din pînzele lui Fragonard ― frumuseţea este sălbatică. E periculoasă şi anarhică, asemeni pămîntului pe vremea cînd omului nu-i trecuse încă prin minte vreun gînd coerent şi nu scria coduri de conduită pe tăbliţe de argilă. Frumuseţea este o grădină sălbatică.

De ce îl rănea faptul că muzica cea mai disperată e cea mai frumoasă? Nu era doar rănit, ci trist, cinic şi bănuitor?

Poate că, în sinea lui, Nicki dorise dintotdeauna o armonie pe care eu o ştiam imposibilă. Nu visase bunătatea, ci dreptatea.

Dar, de-acum, nu vom mai putea vorbi despre toate astea. Iartă-mă, Nicki. Binele şi răul continuă să existe, dar "discuţia noastră" s-a sfîrşit, pentru totdeauna.

Totuşi, încă de cînd părăseam acoperişul în vîrful picioarelor şi mă îndepărtam de Île Saint-Louis, ştiam ce aveam de gînd să fac.

Nu-ndrăzneam să mi-o mărturisesc, dar ştiam.

A DOUA ZI, era deja prea tîrziu cînd am ajuns pe boulevard du Temple. Mă hrănisem din plin în Île de la Cité, iar, la teatrul lui Renaud, primul act al reprezen­taţiei începuse deja.

12
M-AM ÎMBRĂCAT ca pentru a merge la Curte, cu o haină de brocart argintiu şi un şal de culoarea lavandei, din catifea, aruncat pe umeri. Purtam o spadă nouă, cu mînerul din argint cizelat, pantofi cu funde mari, valuri de dantelă la gît şi la încheieturi, mănuşi şi un tricorn. Am sosit la teatru cu o caleaşca de închiriat. Dar am intrat, ca de obicei, pe la intrarea actorilor.

Atmosfera familiară, alcătuită din mirosurile ameste­cate de farduri, sudoare, parfumuri şi praf, m-a lovit de îndată. Dincolo de un maldăr de recuzită, se zărea un colţ din scena strălucitor luminată, iar din sală se auzeau cascade de rîsete. Un grup de acrobaţi îşi aşteptau rîndul să intre în scenă în cursul antractului.

M-a cuprins ameţeala şi, vreme de o clipă, mi-a fost frică. Mă simţeam înghesuit, în primejdie, şi totuşi, întoarcerea în aceste locuri era minunată. Simţeam cum creşte în mine o adîncă tristeţe. Ba chiar mai mult, o adevărată panică.

Prima m-a văzut Luchina şi a scos un ţipăt de surpriză. Imediat, uşile tuturor cabinelor s-au dat de pereţi şi Renaud a alergat spre mine, pentru a-mi strînge mîna. Într-o clipă m-am trezit înconjurat de o mare de chipuri suresci­tate. M-am smuls dintre ei, dîndu-mă înapoi din faţa unui candelabru, strigînd:

― Ochii mei... Stingeţi-l!

― Stingeţi lumînările! Nu vedeţi că îi fac rău la ochi? a intervenit Jeannette.

I-am simţit buzele umede pe obraz. M-au înconjurat, cu toţii. Am auzit-o pe Luchina strigînd:

― Chemaţi-l pe Nicolas!

Am fost cît pe-aci să urlu: Nu!

Aplauzele care au izbucnit în sală au zguduit clădirea. S-a lăsat cortina. Restul trupei s-a repezit spre mine, iar Renaud a cerut să se aducă şampanie.

Mi-am dus mîna la ochi de parcă m-aş fi temut ca nu cumva, precum un vasilisc, să-i fulger dintr-o privire; am simţit cum ochii mi se umpleau de lacrimi, pe care m-am grăbit să le şterg, înainte ca cineva să observe că erau de sînge. Cuprins de o slăbiciune brutală, îngrozitoare, m-am aruncat în braţele Luchinei şi ale lui Jeannette. Oasele fragile şi inimile care băteau ca un fîlfîit de aripi mă făceau să mă gîndesc la nişte păsărele. Vreme de-o clipă, cu auzul meu de vampir, le-am ascultat sîngele curgînd în vine, dar mi s-a părut obscen. M-am lăsat în voia îmbrăţişărilor şi atingerii buzelor lor.

― Nici nu-ţi poţi da seama cît de îngrijoraţi am fost! vocifera Renaud. Dar mai apoi, ce uşurare, cînd am aflat de norocul care a dat peste tine! Ascultaţi cu toţii! Iată-l pe domnul de Valois, proprietarul acestei nobile insti­tuţii!...

Îi dădea întruna înainte, pe acelaşi ton pe jumătate solemn, pe jumătate ironic. Deodată, am auzit glasul lui Nicki şi mi-am dat seama că era la numai cîţiva paşi de mine şi mă privea, fiind prea bucuros pentru a se mai simţi jignit.

N-am deschis ochii, dar i-am simţit mîna, mai întîi, pe obraz, apoi cuprinzîndu-mi ceafa. L-am lăsat să se strecoare pînă la mine, iar cînd m-a cuprins în braţe, un fior de spaimă m-a străbătut. Din fericire, încăperea nu era lumi­nată din plin şi mîncasem pe săturate înainte de a veni, ca să nu par prea palid.

În cele din urmă, l-am privit.

Cum aş putea oare descrie impresiile pe care ni le trezesc nouă oamenii? Am încercat să traduc această senzaţie în cuvinte, explicînd felul în care frumuseţea lui Nicolas îmi apăruse în ajun ca un amestec de mişcări şi culori. E însă greu de închipuit ce reprezintă muritorii pentru noi, căci acestei radiaţii vizuale i se suprapun, îndeaproape, aromele carnale. Toţi oamenii ni se par a fi frumoşi, chiar şi cei bătrîni ori bolnavi, chiar şi epavele pe care nimeni nu le bagă în seamă pe stradă. Toţi sînt asemeni unor flori gata să înflorească, asemeni unor fluturi ce se ivesc din crisalide.

Am văzut toate acestea privindu-l pe Nicki, adulme­cîndu-i mirosul sîngelui; vreme de o clipă, scurtă, dar îmbătătoare, dragostea a şters amintirea tuturor grozăvii­lor care făcuseră din mine un monstru. Poate, ceea ce îmi sporea bucuria, era faptul că mă ştiam încă în stare să iubesc.

Cu toate acestea, mai era ceva ce pîlpîia în mine, lim­pezindu-se atît de repede, încît mintea mea a fost nevoită să se avînte pentru a o prinde din urmă, împiedicînd-o să scape de sub control. Am ştiut că era acea dorinţă monstruoasă, care mi se părea la fel de firească pe cît de străin îmi era, de pildă, soarele. Îl doream pe Nicki. Îl doream la fel de intens precum dorisem victimele dinainte. Doream să-i simt sîngele curgîndu-i prin vinele mele, voiam să-i cunosc gustul, mirosul, căldura.

Săliţa în care ne aflam s-a umplut de strigăte şi de rîsete. Renaud le-a poruncit acrobaţilor să intre în scenă.

Am înţepenit şi m-am dat înapoi simţind căldura puternică a trupului său. Înnebuneam spunîndu-mi că această fiinţă, pe care o iubeam aşa cum îmi iubeam mama şi fraţii, această fiinţă, care îmi stîrnise singurele elanuri de tandreţe pe care le simţisem vreodată, era o cetate de necucerit, care se opunea, în ignoranţa ei, setei mele de sînge, în timp ce atîtea victime îi cedaseră atît de uşor.

De aceea mă crease Magnus, aceasta era calea pe care trebuia să o urmez. Ce-mi păsa mie acum de ceilalţi, de hoţii şi asasinii pe care îi golisem de sînge pe străzile Parisului? Acum îmi doream cu totul altceva. O posibilitate de temut, cea a morţii lui Nicki, mi-a explodat în creier. Dincolo de pleoapele-mi coborîte, întunericul se colorase în roşu sîngeriu. În cupa supremă, mintea lui Nicki avea să se golească, pierzîndu-şi, o dată cu viaţa, şi complexitatea.


Yüklə 3,45 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   6   7   8   9   10   11   12   13   ...   47




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin