Vampirul Lestat

7
M-A TREZIT setea.

Am ştiut imediat unde eram şi în ce mă transfor­masem.

Gata cu visele suave, cu vinul alb şi rece, cu iarba de un verde crud de sub merii din livada tatălui meu.

În întunecimea strîmtă a mormîntului de piatră, mi-am pipăit colţii cu vîrful degetului, găsindu-i primejdios de lungi şi ascuţiţi, ca nişte cuţite.

Un muritor pătrunsese în turn şi, deşi nici măcar nu deschisese încă poarta încăperii exterioare, îi auzeam gîndurile!

I-am auzit uimirea cînd a constatat că poarta nu era încuiată, ca de obicei. L-a cuprins spaima cînd a descope­rit butucii calcinaţi pe pardoseală. A strigat:

― Stăpîne!

Eram fermecat, ascultîndu-i sufletul, dar altceva mă tulbura, infinit mai mult: mirosul lui!

Am ridicat capacul de piatră şi am ieşit din sarcofag. Mirosul era puternic, irezistibil. Era parfumul moscat al primei tîrfe cu care mă culcasem. Aroma vînatului fript, iarna, după zile întregi de foame îndurată. Vinul proaspăt, merele abia culese, apa limpede a unui torent într-o zi caniculară. Nu, era mult mai răpitor, mai ademe­nitor decît toate acestea la un loc, iar pofta pe care mi-o stîrnea era mai simplă şi mai vie.

Am parcurs tunelul, ca o creatură înotînd prin întuneric, şi am împins piatra care se deschidea spre camera exterioară.

Muritorul era acolo, privindu-mă fix, palid de spaimă.

Era un bătrîn gîrbovit şi, Dumnezeu ştie cum, am citit în mintea lui că fusese vizitiul lui Magnus.

Apoi ostilitatea pe care o nutrea faţă de mine m-a lovit ca şi căldura unui furnal încins. Nu încăpea îndoială. Mă fulgera cu privirile. Ura fierbea în el, gata să dea pe dinafară. El era cel care adusese somptuoasele veşminte pe care le purtam, el satisfăcuse nevoile nefericiţilor din donjon înaintea morţii lor. De ce nu eram şi eu printre ei? se întreba el, înfuriat.

Mi se pare de prisos să mai spun că simţeam dorinţa aprigă de a-l strivi ca pe o insectă.

― Stăpînul! Unde-i stăpînul? a întrebat el, pe un ton ameninţător.

Pe cine îşi închipuia că slujeşte? Vreun soi de vrăjitor, mi-au răspuns, fără voie, gîndurile lui. Acum eu eram cel care deţinea puterea, iar el nu-mi putea fi de nici un folos.

Gîndind acestea, priveam ţintă la venele de pe faţa şi de pe mîinile lui. Mirosul lui mă îmbăta.

Îi simţeam inima bătînd, ghiceam dinainte savoarea sîngelui său, mă-nchipuiam deja sătul.

― Stăpînul tău nu mai e, a ars în flăcări, am şoptit, cu o voce de o calmă monotonie, înaintînd spre el.

Privea neîncrezător pardoseala şi tavanul înnegrit.

― Nu, e o minciună! a exclamat.

Era mînios, iar furia lui îmi ardea ochii, precum strălucirea unei lămpi puternice. Îl ghiceam bănuitor, încercînd, cu disperare, să priceapă.

Ce frumoasă îi era carnea! O poftă lipsită de remuşcări a urcat în mine.

El ştia asta. O ghicise şi, aruncîndu-mi o ultimă privire piezişă, a pornit în goană pe trepte.

L-am ajuns îndată din urmă. Cît ai clipi din ochi, era în braţele mele, la fel de vulnerabil ca un prunc în mîinile unui adult. Un amestec neclar de gînduri i se îmbulzeau în minte, dar, nu a reuşit să se hotărască să întreprindă ceva anume pentru a se elibera.

Dintr-o dată, ochii au încetat a-i mai servi drept porţi ale sufletului. Nu mai erau decît două globuri gelatinoase a căror culoare mă făcea să salivez. Trupu-i însemna acum doar o îmbucătură fierbinte de carne şi sînge, care se zbătea în mîinile mele, dar pe care doream cu orice preţ să o înghit.

Mi-am apropiat buzele de gîtul lui şi am sfîşiat artera proeminentă. Sîngele a ţîşnit, lovindu-mi cerul gurii. Am scos un ţipăt scurt, strivindu-l la piept. Nu era fluidul arzător pe care-l sorbisem din gîtul lui Magnus, nici divi­nul elixir de pe pardoseala beciului, ci un lichid infinit mai voluptuos.

Am făcut un efort de voinţă nemaipomenit pentru a-l împinge deoparte în clipa supremă. Cît de mult mi-aş fi dorit însă să-i simt inima încetînd a mai bate! Să-i simt pulsul încetinindu-se, iar apoi, oprindu-se, ştiind că îmi aparţinea întru totul!

Dar n-am îndrăznit.

Mi-a lunecat greoi din braţe, prăbuşindu-se la pămînt ca o păpuşă de cîrpă. Îi vedeam albul ochilor lucind stins, între pleoapele închise doar pe jumătate.

N-am fost în stare să-l scap din priviri în tot timpul agoniei sale. Moartea lui mă fascina. Nu voiam să ratez nici un detaliu. Am auzit cum i se întrerupea respiraţia, i-am văzut corpul înţepenit destinzîndu-se, încetînd lupta.

Sîngele mă încălzise, îl simţeam pulsîndu-mi în vine. Faţa cuprinsă în palme mi-era fierbinte şi vederea îmi devenise incredibil de ageră. Mă simţeam plin de forţă.

AM APUCAT cadavrul şi, tîrîndu-l după mine, am coborît scara în spirală ce ducea înspre duhoarea donjonului. L-am aruncat înăuntru, să putrezească împreună cu ceilalţi.

8
VENISE vremea să-mi pun puterile la încercare. Mi-am umplut punga şi buzunarele cu bani şi m-am încins cu o spadă al cărei mîner era bătut cu nestemate.

Am coborît şi am închis în urma mea grilajul de fier al curţii.

Curtea era, fără îndoială, ultima rămăşiţă a unei reşe­dinţe în paragină. Vîntul purta către mine un miros de cai ― pe care l-am adulmecat aşa cum ar fi făcut-o un animal ― şi, condus de el, m-am îndreptat fără zgomot spre grajdul improvizat în spatele clădirii. Am găsit, acolo, o superbă caleaşca veche şi patru iepe negre, splendide care, spre marea mea mirare, nu păreau a se teme de mine. Le-am sărutat crupele lungi şi netede şi nările catifelate.

În grajd se mai afla şi un om, căruia îi simţisem mirosul de cum intrasem. Dormea cu pumnii strînşi şi, cînd l-am trezit, mi-am dat seama că era un tînăr întîrziat mintal, din partea căruia nu aveam a mă teme.

― De-acum înainte, eu voi fi stăpînul tău, i-am spus, întinzîndu-i o monedă de aur. În seara asta nu voi avea nevoie de tine. Nu trebuie decît să-mi înşeuezi un cal.

A priceput îndeajuns cît să-mi răspundă că în grajd nu se afla nici o şa, după care a aţipit din nou.

Ghinion! Am tăiat hăţurile care făceau parte din echi­pamentul caleştii, le-am trecut pe după grumazul celei mai frumoase iepe şi i-am sărit în spinare.

N-aş putea descrie voluptatea pe care am încercat-o cînd calul a ţîşnit în vîntul îngheţat, sub bolta cerului. Corpurile noastre se uniseră. Zburam pe zăpadă, rîzînd şi scoţînd chiuituri de bucurie. Nu putea fi decît bucurie. Aşadar, şi monştri pot să simtă astfel de emoţii?

Bineînţeles, mi-ar fi plăcut să merg la Paris, dar nu mă consideram încă îndeajuns de pregătit pentru o asemenea escapadă. Nu-mi cunoşteam încă suficient puterile. Am pornit, deci, în direcţia opusă, către un sătuc.

Apropiindu-mă de biserica mică, n-am zărit nici o fiinţă omenească. Am descălecat iute şi-am traversat biserica, oprindu-mă în faţa altarului.

Nu mai ştiu ce sentimente mă încercau în acele clipe. Poate că îmi doream să se întîmple ceva. Doream să ucid. Trăznetul nu m-a lovit. Am privit candela roşie ce pîlpîia în altar. Nimic!

În disperare de cauză, am urcat cele cîteva trepte, am deschis uşiţele tabernacolului şi-am scos anaforniţa încrustată cu pietre preţioase, plină cu ostii pentru împărtăşanie. Nu, în nimic din toate acestea nu sălăşluia vreo putere pe care simţurile-mi monstruoase să o poată detecta. Doar pîine, aur şi ceara lumînărilor.

M-am înclinat pînă cînd am atins altarul cu fruntea, aşa cum fac preoţii în timpul slujbelor. Apoi am pus totul înapoi în tabernacol şi l-am închis cu grijă, pentru ca nimeni să nu bănuiască sacrilegiul comis.

Am parcurs biserica în lung şi-n lat, captivat de statui şi de icoane, deşi erau de proastă calitate. Mi-am dat seama că eram în stare să înţeleg pe deplin atît miracolul crea­tor, al cărui rezultat erau, cît şi întregul proces tehnic din care proveneau.

Dacă puteam să apreciez, în asemenea măsură, aceste opere modeste, cum voi privi oare truda marilor maeştri? Am îngenuncheat pentru a studia mai îndeaproape desenul pardoselii de marmură şi am sfîrşit întins cît eram de lung, cu nasul la nivelul dalelor.

M-am ridicat, înfrigurat, şi-am hotărît că era timpul să părăsesc acest loc şi să pornesc în explorarea satului.

AM PETRECUT acolo două ore, în decursul cărora aproape nimeni nu m-a văzut şi nici nu m-a auzit.

Mi-era ridicol de uşor să sar gardurile grădinilor, să ajung, dintr-o săritură, de la pămînt pe acoperişuri sau să escaladez zidurile clădirilor doar prin forţa braţelor şi a unghiilor.

Am privit prin numeroasele ferestre şi am văzut cupluri dormind în paturi răvăşite, sugari în leagăne, bătrîne cosînd la lumina slabă a candelelor.

Priveam aceste căsuţe de păpuşi de parcă nu avusesem niciodată parte de o viaţă omenească. Un şorţ apretat, cizme pe vatră, toate mă uimeau.

Iar oamenii... oamenii erau o adevărată minune.

Captam mirosul lor, desigur, dar eram sătul şi nu mă încercau nici un fel de pofte. Dimpotrivă, contemplam cu încîntare pielea lor rozalie şi membrele delicate, precizia fiecărui gest mărunt, ca şi cum n-aş fi fost în veci muritor.

Simplul fapt că aveau cîte cinci degete la fiecare mînă mi se părea remarcabil. Eram vrăjit.

Cînd vorbeau, le sorbeam fiecare cuvinţel, în ciuda pereţilor groşi care ne despărţeau.

Dar ceea ce-mi plăcea în mod deosebit era faptul că auzeam gîndurile acestor oameni, exact la fel cum le perce­pusem pe cele ale slugii ucise. Unele erau de o violenţă înspăimîntătoare, altele atît de fugare, încît dispăreau înainte de a fi reuşit să le detectez provenienţa.

Gîndurile frivole şi cele banale îmi scăpau. Iar atunci cînd eram cufundat în propriile-mi gînduri, nici măcar exprimarea celor mai violente pasiuni n-ar fi putut să mă deranjeze. Pe scurt, era nevoie de sentimente puternice pentru ca un gînd să ajungă la mine şi doar atunci cînd eram dispus să îl percep.

Aceste descoperiri m-au zguduit, aproape m-au rănit. Simţeam că, dincolo de frumuseţea de care eram înconju­rat, se întindea un hău în care riscam să mă prăbuşesc.

În definitiv, nu eram unul dintre aceste miracole calde, şi pline de viaţă, de complicaţie şi inocenţă. Ei erau victi­mele mele.

Acum, cînd aflasem destule, puteam să părăsesc satul. Mi-am îngăduit totuşi un ultim act de sfidare.

Ridicîndu-mi cît mai sus gulerul mantiei, am intrat în han, m-am aşezat în colţul cel mai îndepărtat de foc şi am poruncit să mi se aducă un pahar de vin. Toată lumea mă privea, dar nu fiindcă ar fi ghicit în mine o fiinţă supra­naturală, ci pentru că eram un nobil bine îmbrăcat. Am stat acolo vreo douăzeci de minute, fără ca nimeni, nici măcar cel care îmi servise vinul, să fi avut vreo bănuială. Desigur, nici nu m-am atins de vin, căci chiar şi numai aroma lui era de-ajuns ca să mă dezguste. Important era însă că-i puteam păcăli pe muritori! Mă puteam amesteca printre ei!

Am părăsit hanul, jubilînd. De cum am ajuns în pădure, am luat-o la fugă. Alergam atît de repede, încît de-abia mai distingeam cerul şi copacii. Aproape zburam.

M-am oprit şi-am început să ţopăi şi să dansez. Aruncam pietre pe care nici nu le mai auzeam căzînd. Zărind o ramură de copac ruptă de furtună, groasă şi încă plină de sevă, am frînt-o pe genunchi ca pe o surcică. Am sfîrşit prin a mă trînti în iarbă, rîzînd.

Apoi am sărit în picioare, m-am descotorosit de man­tie şi de spadă şi-am început să fac tumbe, cu agilitatea acrobaţilor de la teatrul lui Renaud. Am făcut un salt periculos, perfect. Apoi un altul, apoi un al treilea, cu spatele, şi încă unul cu faţa. Apoi duble salturi pericu­loase, triple salturi... Am traversat dintr-un singur salt o înălţime de cincisprezece picioare şi am aterizat cu bine, gîfîind uşor.

Aş fi vrut să continuu, dar zorii se apropiau.

În atmosferă, pe cer, nu avusese loc decît o schimbare foarte subtilă, dar ştiam că se apropie dimineaţa, de parcă toate clopotele infernului ar fi început să bată, pentru a-i rechema în morminte pe toţi vampirii ieşiţi din pămînt.

În minte mi-a venit ciudatul gînd că, în infern, focul veşnic ardea asemeni unui soare şi acela va fi singurul pe care-l voi mai vedea vreodată.

Cu ce-am păcătuit? m-am întrebat. N-am cerut nimic şi n-am cedat. Chiar şi atunci cînd Magnus mi-a spus că voi muri, am luptat împotriva lui; şi totuşi, aud clopotele infernului!

Ah, ducă-se cu toţii dracului!

AJUNS în cimitir, mă pregăteam să încalec pentru a mă întoarce la turn, cînd ceva mi-a atras atenţia.

Am rămas cu frîul în mînă, privind mormintele, fără să-mi dau seama ce anume era. Fenomenul s-a repetat şi am ştiut numaidecît: ghiceam o prezenţă în cimitir.

Am rămas nemişcat.

Acea prezenţă nu era umană! Nu avea nici un miros. Nu emana nici un fel de gînduri. Dimpotrivă, părea că se învăluie, se protejează şi ştia că sînt acolo. Mă pîndea.

Era oare doar imaginaţia care-mi juca feste?

Am ascultat, fără nici o mişcare, scrutînd întunericul. Ici-colo, cîte o piatră de mormînt cenuşie se ivea de sub zăpadă. În depărtare se zărea o alee de cripte părăginite.

Mi s-a părut că acea prezenţă se învîrtea prin preajma lor şi-am perceput-o mai distinct atunci cînd s-a îndreptat spre pîlcul de copaci din marginea cimitirului.

― Cine eşti? Răspunde-mi! am strigat, cu un glas tăios.

Ghiceam în ea frămîntări violente şi am fost sigur că se îndepărta cît putea de repede.

Am alergat pe urmele ei, traversînd cimitirul, şi mi-am dat seama că fugea de mine. Totuşi, nu vedeam nimic în pădurea golaşă. Am înţeles că eram mai puternic decît ea, că se temea de mine!

N-aveam însă nici o idee în privinţa înfăţişării ei. Era un vampir, asemeni mie, sau un duh fără trup?

― De un lucru sînt convins, am urlat. Eşti un laş! După cum mă aşteptasem, sentimentul propriei mele puteri a pus stăpînire pe mine. Nu mă temeam de nimic: nici de biserică, nici de întuneric, nici de viermii care colcăiau în hecatomba din donjonul meu. Nici de strania forţă care se apropiase din nou de mine. Nici măcar de oameni.

Eram un demon extraordinar! Dacă aş fi fost în infern, şi necuratul m-ar fi întrebat: "Spune-mi, Lestat, sub ce formă ţi-ai dori să cutreieri lumea, de-acum?", nu cred că aş fi putut face o altă alegere, mai bună. Dintr-o dată, mi se părea că suferinţele erau ceva ce cunoscusem într-o altă existenţă şi nu aveam să le mai întîlnesc niciodată.

GÎNDINDU-MĂ, azi, la acea primă noapte şi, mai ales, la acele clipe anume, îmi vine să rîd.

9
ÎN SEARA următoare, m-am repezit la Paris, luînd cu mine tot aurul pe care-l puteam duce. Soarele de-abia dispăruse dincolo de orizont, cînd am deschis ochii şi o lumină limpede, azurie, mai nuanţa încă văzduhul în clipa-n care am încălecat.

Aveam mare nevoie de hrană.

Întîmplarea a făcut să fiu atacat de un tîlhar, încă înainte de a fi ajuns la porţile oraşului .A ieşit în galop dintr-un crîng, ridicîndu-şi pistoletul, şi am văzut proiectilul părăsind arma în clipa în care săream de pe cal, pregătindu-mă de contraatac.

Era un bărbat viguros, şi-am fost surprins de plăcerea pe care mi-au provocat-o zbaterile şi înjurăturile lui. Sluga pe care o ucisesem în ajun era în vîrstă. De data aceasta, aveam de-a face cu un corp tînăr, musculos. Chiar şi barba lui deasă mi-a aţîţat pofta, ca să nu mai vorbim de mîinile-i puternice, care încercau să mă lovească. Dar nu se putea măsura cu mine. N-am întîrziat a-mi înfige colţii în artera gîtului său şi gustul sîngelui a fost pentru mine voluptate pură. O plăcere atît de extatică, încît am uitat să mă opresc înainte ca inima lui să-şi înceteze bătăile.

Eram în genunchi, în zăpadă, iar viaţa care pătrundea în mine o dată cu sîngele a fost ca o lovitură puternică. Am rămas o vreme încremenit, fără să mă pot mişca. Iată, încă de acum, încălcasem regulile. Asta însemna oare că aveam să mor, la rîndul meu? Puţin probabil.

Am rămas cu privirile aţintite spre cerul ce se întuneca, simţind doar o căldură plăcută şi o creştere aproape pal­pabilă a puterii mele ?

Perfect! M-am ridicat din nou în picioare, ştergîndu-mi buzele. Apoi am aruncat cadavrul cît mai departe posibil. Eram mai puternic decît fusesem vreodată.

Doream să mai ucid, pentru a-mi prelungi extazul, dar nu mai eram în stare să înghit nici o picătură de sînge şi-am sfîrşit prin a mă linişti. Un sentiment de singurătate a pus stăpînire pe mine, de parcă atacatorul meu ar fi fost vreo rudă sau un prieten care mă abandonase. Singura expli­caţie a acestui fenomen îmi părea a fi intimitatea creată de faptul că îi băusem sîngele direct din grumaz. Eram încă impregnat de mirosul lui, iar asta-mi făcea plăcere, dar el zăcea acolo, în zăpadă, arătîndu-şi palmele şi faţa cenuşie clarului de lună.

Pe toţi dracii! La urma urmei, ticălosul se pregătea să mă ucidă!

DUPĂ nici o oră, am dat peste un avocat foarte capabil, pe nume Pierre Roget. Era un tînăr ambiţios care locuia în Marais. Citeam în sufletul lui ca într-o carte: lacom, inteligent, conştiincios. Exact omul de care aveam nevoie, care să creadă tot ceea ce aveam să-i spun.

Ardea de dorinţa de a fi util unui om de condiţia mea, căsătorit cu o moştenitoare bogată din Santo Domingo. A stins cu plăcere toate lumînările, cu o singură excepţie, aflînd că un acces de febră tropicală îmi sensibilizase ochii. În ceea ce priveşte averea mea în nestemate, el n-avea să trateze, nu-i aşa, decît cu cei mai vestiţi bijutieri. Scri­sori de schimb pentru familia mea din Auvergne? Cum să nu, numaidecît!

Era chiar mai uşor decît interpretarea rolului lui Lelio.

Mi-era însă destul de greu să mă concentrez, deoarece totul părea făcut pentru a-mi distrage atenţia: flacăra lumînării, motivele aurii ale tapetului de pe pereţi şi uimi­toarea faţă a maestrului Roget, cu ochii săi strălucitori, iscodind de după minusculele lentile octogonale.

Obiectele şi zgomotele cele mai obişnuite îmi păreau a fi pline de semnificaţii. Era cazul însă să mă obişnuiesc.

Doream ca un curier să pornească la drum cît mai curînd pentru a duce bani fraţilor mei şi tatei, precum şi lui Nicolas de Lenfent, muzician la teatrul lui Renaud, spunîndu-i că era vorba de un dar din partea prietenului său, Lestat de Lioncourt, care dorea să îl vadă stabilindu-se cît mai curînd într-un apartament frumos din Île Saint-Louise sau oriunde altundeva şi, cu ajutorul lui Roget, să se consacre numai şi numai lecţiilor sale de vioară. De altfel, Roget avea sarcina de a-i cumpăra cel mai bun instrument posibil, de preferinţă un Stradivarius.

În sfîrşit a urmat o scrisoare în italieneşte, care a fost trimisă de îndată mamei mele, marchiza Gabrielle de Lioncourt, însoţită de o sumă aparte. Dacă se simţea îndeajuns de în puteri pentru a întreprinde o călătorie spre sudul Italiei, în locurile-i de baştină, poate că avea să-şi aline suferinţele care o măcinau.

Gîndindu-mă că îi ofeream posibilitatea evadării, m-a cuprins ameţeala. Am pierdut, pentru un timp, firul spuselor lui Roget. Mi-o imaginam deja gătită în toaletele-i somptuoase, părăsind castelul într-o caleaşca demnă de o marchiză. Apoi mi s-a părut că îi revăd chipul chinuit şi o aud, zguduită de tuse.

― Trimiteţi-i scrisoarea şi bani încă din această seară, am poruncit. Indiferent cît va costa!

I-am dat destul aur, ca mama să poată trăi în lux tot restul zilelor. Dacă-i mai rămăsese cumva de trăit...

― Iar acum, am reluat, spuneţi-mi, cunoaşteţi vreun negustor care să vîndă tablouri şi mobile frumoase şi care ar accepta să-şi deschidă prăvălia şi antrepozitele la această oră?

― Desigur, domnule. Daţi-mi răgaz doar cît să-mi iau haina şi putem pleca.

Am pornit numaidecît spre foburgul Saint-Honoré.

Am petrecut cele cîteva ore care au urmat cumpărîndu-mi tot ce-mi trecea prin minte: canapele şi fotolii, porţelanu­ri şi argintărie, draperii şi statui. Pe măsură ce alegeam, castelul în care copilărisem se metamorfoza, în mintea mea, iar mărfurile erau luate şi pregătite pentru a fi expe­diate către sud.

În tot acest timp, mi-am jucat rolul de om de-o manieră impecabilă, cu excepţia unui regretabil incident.

La un moment dat, pe cînd parcurgeam unul dintre antrepozite, un şobolan mai îndrăzneţ şi-a făcut apariţia, alergînd pe lîngă perete, foarte aproape de noi. Mi-am fixat privirea asupra lui. Spectacolul n-avea nimic inedit aici, la Paris, dar acolo, printre stofele superbe şi lemnăria fină, nepotrivirea-i era minunată. Cei doi însoţitori ai mei, înţelegînd greşit privirea mea, au început să îşi ceară scuze, bătînd din picioare pentru a alunga intrusul.

Vocile lor nu erau decît un bîzîit nedesluşit în urechile mele. Mi-am spus deodată, în sinea mea, că şobolanii aveau nişte picioruşe minuscule pe care nu le examinasem nicio­dată mai îndeaproape. M-am grăbit să prind animalul, cu o uşurinţă anormală, şi-am început, extrem de absorbit, să-i studiez lăbuţele, uitînd cu totul de cei doi oameni de lîngă mine.

Tăcerea lor bruscă m-a făcut să ridic capul. Mă priveau amîndoi, cu ochii gata să le sară din orbite.

Le-am adresat un zîmbet candid şi am dat drumul şobolanului, după care am început să cumpăr din nou.

N-au făcut nici o aluzie privitoare la purtarea mea, dar întîmplarea a constituit o lecţie folositoare pentru mine. Îi speriasem îngrozitor.

Mai tîrziu, i-am încredinţat avocatului o ultimă misiune. Avea să îi trimită un dar de o sută de scuzi unui proprietar de teatru, pe nume Renaud, însoţit de cîteva cuvinte de mulţumire pentru bunătatea de care dăduse dovadă în trecut.

― Încercaţi să aflaţi care e situaţia teatrului său. Aş vrea să ştiu dacă are cumva datorii de plătit.

Bineînţeles, nici prin gînd nu-mi trecea să vizitez teatrul. Vechii mei camarazi nu trebuia să ghicească ce mi se întîmplase şi, cu atît mai puţin, nu doream să-i ucid. Făcusem, de-acum, tot ce îmi stătea în putinţă pentru cei pe care îi iubisem.

CÎND toate acestea au fost puse la punct, am auzit orologiile bătînd de trei ori. Mi-era atît de foame, încît, ori încotro priveam, simţeam aroma sîngelui. Mi-am dat seama deodată că ajunsesem pe boulevard du Temple, care era pustiu la acea oră.

Roţile trăsurilor transformaseră zăpada murdară în noroi. Am privit spre teatrul lui Renaud, cu zidurile-i părăginite şi afişele zdrenţuite pe care, cu litere roşii, mai figura încă numele tînărului actor Lestat de Valois.

10
NOPŢILE care au urmat au fost de o sălbăticie greu de închipuit. Am dat iama printre parizieni. De cum se lăsa noaptea, descindeam în cartierele rău famate unde aveam de-a face cu hoţi şi asasini. Deseori, din joacă, le dădeam posibilitatea să se apere, înainte de a le acorda îmbrăţişarea mea mortală şi de a mă hrăni pe săturate.

Am gustat, cîte puţin, din toate: neîndemînaticii cei înalţi, mărunţeii încăpăţînaţi, mediteraneenii hirsuţi şi cu pielea mai întunecată; însă, mai mult decît oricare, îmi plăceau puşlamalele foarte tinere, gata să ucidă pentru cîţiva bănuţi.

Îmi plăcea să-i aud mîrîind şi înjurînd. Uneori, îi apucam cu o singură mînă şi le rîdeam în faţă pînă cînd spumegau de furie. Le aruncam cuţitele peste acoperişuri şi le zdro­beam pistoalele de pereţi, în mii de bucăţele. Niciodată însă nu mi-am pus la bătaie întreaga putere. Uram teroarea. Atunci cînd una dintre victimele mele începea să se sperie de-adevăratelea, înceta să mă mai intereseze.

După cîteva nopţi, am învăţat să nu ucid imediat. Beam puţin sînge de la unul, încă puţin de la altul şi nu mergeam pînă la capăt decît cu al treilea sau al patrulea. Plăcerea mea cea mai mare consta în a-i urmări şi a mă bate cu ei. După ce, în sfîrşit, beam destul sînge, cît pentru şase vampiri, plesnind de sănătate, hoinăream prin cele­lalte cartiere ale Parisului, profitînd de toate distracţiile de care nu mă putusem bucura pe vremea cînd eram muritor.

Dar, înainte de asta, treceam mereu pe la Roget, pen­tru a afla veşti despre Nicolas şi despre mama.

Scrisorile acesteia din urmă erau pline de bucurie şi-mi promitea că va pleca în Italia o dată cu venirea primăverii, dacă avea să se simtă în stare. Deocamdată, însă, îşi dorea cărţi şi partituri pentru clavecinul trimis de mine. Mai voia să afle dacă eram cu adevărat fericit. Visele mele se împliniseră? Trebuia neapărat să mă destăinui ei.