Vampirul Lestat



Yüklə 3,45 Mb.
səhifə8/47
tarix03.11.2017
ölçüsü3,45 Mb.
#29786
1   ...   4   5   6   7   8   9   10   11   ...   47

Magnus a zîmbit.

Iar acum, voi porni la drum spre infern, dacă există aşa ceva, sau mă voi cufunda, deşi n-o merit, într-o dulce inconştienţă. Dacă există într-adevăr vreun prinţ al întu­nericului, îl voi întîlni, în sfîrşit, şi-l voi scuipa în faţă. Risipeşte-mi cenuşa, precum ţi-am poruncit, iar apoi intră în ascunzătoarea mea, avînd grijă să pui la loc piatra, după ce eşti înăuntru. Acolo-mi vei găsi mormîntul. Te vei închide ermetic în el, în timpul zilei, ori, de nu, soarele te va distruge. Ţine bine minte: nimic din lumea aceasta nu te poate nimici, cu excepţia soarelui şi a unui foc precum cel din faţa ta. Dar, chiar şi atunci, numai şi numai dacă cenuşa-ţi va fi risipită, după pîrjol.

Mi-am întors privirile de la el şi de la foc, dar el m-a tîrît pînă la piatra dislocată, pe care mi-a arătat-o cu degetul.

― Rămîi cu mine, te conjur, l-am rugat. Doar o vreme sau măcar o noapte, te implor!

Intensitatea nemaiauzită a vocii mele mă îngrozea. L-am cuprins pe Magnus în braţe. Chipul său uscat mi se părea inexplicabil de atrăgător.

Lumina văpăilor îi juca prin păr, iar pe faţă i se zugrăvea din nou acelaşi surîs ironic.

― Ah, tînăr lacom ce eşti, nu-ţi e de-ajuns nemurirea şi o lume-ntreagă drept hrană? Adio, copile, şi fă ce ţi-am cerut! Nu uita de cenuşă şi de camera secretă din spatele acestui bolovan! Vei găsi acolo tot ce-ţi trebuie pentru a putea prospera.

M-am luptat pentru a-l reţine, iar el mi-a rîs în ureche, plăcut surprins de puterea mea.

Excelent, excelent! a şoptit. Să trăieşti veşnic, frumosul meu Ucigaş de lupi, cu tot ce ţi-a dăruit natura, descoperind de unul singur însuşirile ce ţi le-am hărăzit!

M-a împins violent la o parte şi, cu un salt atît de mare, încît s-ar fi zis că zbura, s-a aruncat în mijlocul rugului.

Veşmintele i s-au aprins.

Capul i s-a transformat într-o torţă, ochii i s-au mărit, gura i s-a căscat, devenind o gaură neagră în mijlocul vîlvătăilor, iar rîsul i-a răsunat atît de puternic, încît am simţit nevoia să-mi astup urechile. Braţele şi picioarele scheletice gesticulau. Focul vuia, iar în miezul lui nu mai vedeam acum decît văpaia.

Am început să urlu şi, căzînd în genunchi, mi-am acope­rit ochii cu palmele. Cu toate acestea, prin pleoapele-mi închise, vedeam în continuare focul, o succesiune de explozii de scîntei, pînă cînd, nemairezistînd, mi-am sprijinit fruntea de pardoseala de piatră.

4
MI S-A părut că au trecut veacuri, cît timp am stat întins pe pardoseală, privind cum se mistuia rugul.

În încăpere se făcuse din nou răcoare. Aerul îngheţat se strecura înăuntru prin fereastra deschisă. Nu izbuteam să mă opresc din plîns. Hohotele îmi răsunau în urechi, insuportabile, iar ideea că, în noua mea stare, toate senzaţiile, chiar şi disperarea, îmi erau înzecite, nu era de natură a mă consola.

Din vreme în vreme, mă rugam. Am cerut iertare, fără să-mi dau seama dacă săvîrşisem ceva demn de a fi iertat. Am murmurat întruna "Ave", pînă cînd vorbele mi s-au transformat într-o melopee lipsită de sens. Lacrimile-mi erau de sînge, pătîndu-mi mîinile ori de cîte ori mă ştergeam la ochi.

Zăcînd pe podeaua de piatră, nu mai şopteam rugăciuni, ci acele implorări nedesluşite pe care le adresăm cuiva atotputernic, sfînt: Nu mă lăsa singur aici. Nu mă părăsi. Nu mă lăsa să cad mai jos decît am căzut în astă noapte. Fă, Doamne, ca nimic din toate astea să nu fie adevărat... Trezeşte-te, Lestat!

Cuvintele lui Magnus îmi bubuiau fără încetare în creier: Voi porni la drum spre infern, dacă există aşa ceva... Dacă există un prinţ al întunericului...

Am căzut, în cele din urmă, în patru labe. Capul mi se învîrtea, mi se părea că înnebunisem. Am privit focul şi-am văzut că mai puteam încă să-l aţîţ pentru a mă arunca în el. Dar, pe cînd încercam să-mi imaginez cît aş suferi, ştiam că nu voi face niciodată aşa ceva.

De ce-aş fi făcut-o? Meritam oare o asemenea osîndă? Eu nu-mi doream să ajung în iad şi, cu atît mai puţin, m-aş fi dus acolo pentru a-l scuipa în faţă pe prinţul întunericului, oricine ar fi fost el. Dimpotrivă, dacă fusesem blestemat, n-avea decît să vină el după mine! Măcar mi-ar fi spus de ce eram silit să îndur chinurile iadului... Doream cu adevărat să o ştiu!

Cît despre inconştienţă, putea să mai aştepte!Întreaga tărăşenie merita din plin cîteva minute de gîndire.

Un calm supranatural a pus stăpînire pe mine, pe nesimţite. Eram plin de amărăciune, dar fascinaţia îmi sporea.

Nu mai eram uman.

Ghemuit acolo, reflectînd, cu ochii aţintiţi asupra jarului ce se stingea încet, am simţit o putere imensă adunîndu-se în mine. Hohotele-mi copilăroase s-au liniştit. Am început a-mi studia albeaţa pielii, tăişul aspru al dinţilor şi felul în care unghiile îmi străluceau în întuneric, de parcă ar fi fost lăcuite.

Toate micile dureri obişnuite îmi dispăruseră. Rămăşiţele căldurii degajate de lemnul calcinat mă învăluiau ca o plapumă binefăcătoare.

Timpul trecea... dar fără să treacă.

Fiecare modificare a atmosferei înconjurătoare mi se părea o binecuvîntare. Atunci cînd canonada înfundată a clopotelor îndepărtate îmi ajungea la urechi, dinspre oraş, depănînd orele, nu o percepeam ca o martoră a trecerii timpului. Pentru mine, care zăceam uimit, cu ochii spre cer, era o muzică pură.

Curînd, însă, am simţit o arsură atroce în piept. Am simţit-o strecurîndu-mi-se prin vene, prinzîndu-mi capul într-o menghină, înainte de a mi se concentra în mărun­taie. Mi-am dat seama că durerea aceasta nu mă înspăimînta, că o simţeam de parcă aş fi ascultat-o.

Cauza ei mi-a fost revelată curînd. Excrementele îmi ţîşneau afară din corp. Am băgat de seamă că nu eram în stare să mă controlez. Totuşi, privind cum murdăriile-mi pătează hainele, nu simţeam deloc greaţă.

Nici măcar şobolanii care alergau fără zgomot peste mine, devorîndu-mi scursorile, nu mă dezgustau. Nu reuşeam, de altfel, să îmi imaginez nici o creatură care mi-ar fi putut provoca un sentiment de repulsie.

Nu mai făceam parte din acea lume care era înfiorată de asemenea contacte. Încet, cu o plăcere adevărată, am început să

rîd.


Dar chinurile mele nu se risipiseră cu totul. Întîrziau în trupu-mi, ca o idee ce începea a prinde contururi de adevăr.

Sînt mort, sînt un vampir. Pentru ca eu să trăiesc, vor muri alte fiinţe. Niciodată, niciodată nu-l voi revedea pe Nicolas ori pe mama, pe nici una dintre fiinţele omeneşti pe care le-am cunoscut şi iubit. Voi trăi veşnic. Aceasta-mi va fi soarta, aceasta îmi este soarta, iar acesta e doar începutul!

M-am ridicat în picioare. Mă simţeam uşor şi puternic, şi cuprins de o ciudată amorţeală. M-am apropiat de foc, răscolind cu piciorul vreascurile înnegrite.

Nu rămăsese nici un os. Monstrul părea că se dezinte­grase. Am luat cenuşa în căuşul palmelor şi m-am îndreptat spre fereastră. Cînd vîntul a risipit-o, am murmurat pentru ultima oară un adio la adresa lui Magnus, de parcă-ar fi putut încă să mă audă. În cele din urmă, nu mai rămăseseră decît resturi calcinate de lemne.

Era timpul să arunc o privire în camera secretă.

5
DUPĂ cum avusesem prilejul să constat, piatra se mişca uşor şi era prevăzută, pe dinăuntru, cu un cîrlig care avea să îmi permită să o trag la loc după ce intram.

Pentru a mă strecura în tunel, era nevoie să mă tîrăsc şi, îngenunchind pentru a arunca o privire înăuntru, n-am desluşit nici urmă de lumină în celălalt capăt. Asta nu mi-a plăcut deloc.

Dacă aş mai fi fost doar un muritor, eram convins că nu aş fi intrat nici în ruptul capului în tunelul îngust.

Dar bătrînul vampir îmi explicase foarte clar că, asemeni focului, şi soarele mă putea distruge. Trebuia deci, să ajung în sicriu. Frica mă potopea.

M-am întins pe burtă şi am intrat în tunel, tîrîndu-mă ca o şopîrlă. Nu aveam posibilitatea de a-mi ridica deloc capul şi cu atît mai puţin aceea de a mă întoarce pentru a apuca minerul în formă de cîrlig al pietrei de la intrare. Am fost silit să-l manevrez cu piciorul.

Era beznă, iar spaţiu cît să mă ridic, rezemat pe coate.

De frică, abia mai răsuflam şi, cuprins de panică, m-am lovit cu capul de boltă. Dar n-aveam de ales. Tre­buia să izbutesc, să dau de sicriu!

Mă tîram din ce în ce mai repede. Genunchii mei zgîriau piatra. Instinctiv, degetele-mi căutau fiecare crăpătură, fiecare interstiţiu, în încercarea de a mă deplasa cît mai rapid. Ceafa îmi înţepenise din pricina efortului.

Cînd, în sfîrşit, mîna mi-a intrat în contact cu o piatră netedă, am împins cît am putut de tare. Obstacolul s-a mişcat şi o lumină palidă a pătruns în tunel.

Eram într-o încăpere scundă, cu tavanul boltit, luminată de o singură fereastră înaltă, prevăzută cu gratiile cu care începusem de-acum să mă obişnuiesc. Lumina blîndă, violacee, a nopţii, mi-a dezvăluit un cămin imens, săpat în zidul aflat în faţa mea. Un foc era gata pregătit, iar alături, sub fereastră, se afla un antic sarcofag de piatră.

Peste el era pusă mantia mea de catifea roşie, iar alături, pe o băncuţă cioplită rudimentar, am zărit un costum splendid, din aceeaşi catifea roşie, brodată însă cu aur, valuri de dantelă, un pantalon de mătase roşie, lenjerie de mătase de un alb imaculat şi pantofi cu tocuri roşii.

Mi-am dat părul pe spate, ştergîndu-mi fruntea de sudoa­rea care mi se scurgea pînă pe obraji. Era amestecată cu sînge şi, văzîndu-i urmele pe care mi le lăsase pe mîini, m-am simţit cuprins de o stranie excitare.

După un timp, mi-am lins degetele. Un fior de plăcere m-a străbătut. Mi-a trebuit cîteva clipe bune ca să-mi revin şi să mă apropii de şemineu.

După pilda lui Magnus, am luat două bucăţi de lemn şi le-am frecat una de alta. Flăcăruia a izbucnit numai­decît. La căldura focului, m-am despuiat de veşmintele murdare şi m-am folosit de cămaşă pentru a-mi şterge sîngele de pe corp. Apoi am aruncat totul în foc, înainte de a-mi îmbrăca noile haine.

Ce nuanţe orbitoare! Nici măcar Nicolas nu era atît de bine îmbrăcat. Era o adevărată ţinută de Curte, cu brode­riile pline de perle şi de rubine minuscule. Dantelele cămăşii erau de Valence, cum nu mai văzusem decît la rochia de mireasă a mamei.

Mi-am înfăşurat mantia pe umeri. Deşi nu-mi era deloc frig, aveam impresia că sînt un sloi de gheaţă. Chiar şi zîmbetul îmi părea dur şi strălucitor.

Am examinat apoi sicriul. Pe capacul greu era gravată efigia unui bărbat. Dintr-o privire, mi-am dat seama că era vorba de Magnus. Părea senin, fără zîmbetu-i sfidător, ridicînd spre tavan o privire blîndă, cu pletele-i dese formînd o cascadă de bucle şi onduleuri.

Sculptura era veche de cel puţin trei secole. Magnus avea mîinile încrucişate pe piept, o robă lungă îi acoperea

trupul, iar cineva sfărîmase mînerul săbiei sale şi o parte din teacă.

Am contemplat o vreme piatra mutilată printr-un efort evident. Se încercase oare eliminarea formei de cruce? M-am aplecat şi, cu vîrful degetului, am desenat o cruce în praful de pe pardoseală. Precum mai înainte, cînd mă ruga­sem, nu s-a întîmplat nimic.

Am adăugat cîteva linii închipuind corpul lui Iisus Hristos şi am scris deasupra următoarele cuvinte: "Domnul nostru Iisus Hristos", singurele pe care le ştiam scrie binişor, în afara numelui meu.

Tot nimic.

Apoi am încercat să ridic capacul sarcofagului. Nici măcar puterile proaspăt dobîndite nu i-au uşurat sarcina. Un muritor n-ar fi reuşit niciodată.

Faptul că am avut de trudit atît de mult mă descumpă­nise. Puterile nu îmi erau, aşadar, nelimitate. În orice caz, erau departe de cele ale bătrînului vampir. Posedam probabil forţa a trei sau patru bărbaţi.

Am privit gaura strîmbă, cufundată în penumbră, în care nu-mi prea venea să mă întind. De jur împrejur era gravată o inscripţie în latineşte, pe care n-o puteam citi.

Asta m-a tulburat. Fără Magnus, mă simţeam lipsit de apărare. Îl uram, pentru că mă părăsise! Şi totuşi, culmea ironiei, îl iubisem înainte ca el să se arunce în flăcări. Îl iubisem chiar şi atunci cînd descoperisem veşmintele roşii.

Diavolii se iubesc, oare, între ei? Acolo, în iad, îşi fac ei declaraţii pătimaşe? Mi-am pus aceste întrebări cu o veritabilă detaşare intelectuală, deoarece nu credeam în iad. Încercam doar să îmi imaginez răul. Toate creaturile iadului sînt sortite a se urî, aşa cum cei mîntuiţi îi urăsc pe cei osîndiţi?

Cînd eram copil, această idee mă îngrozise, căci mă temeam că aş putea ajunge în rai, în timp ce mama ar putea fi trimisă în iad. Cum aş fi putut să o urăsc? Şi dacă amîndoi ajungem în iad?

Acum ştiam însă că vampirii se pot iubi şi că a te consacra răului nu exclude, neapărat, dragostea.

Mi-am întors privirile spre un cufăr voluminos din lemn, ascuns, în parte, în spatele mormîntului. Nu era închis cu cheia. Capacul său, pe jumătate putred, era cît pe ce să cadă cînd l-am ridicat.

Deşi bătrînul meu învăţător mă anunţase că-mi lasă moştenire comoara sa, ceea ce am văzut m-a uimit. Cufărul era plin cu nestemate, cu aur şi argint. Se aflau acolo nenumărate inele ornate cu pietre scumpe, rîuri de diamante, mulţimi de perle, argintărie, monede de aur şi sute de obiecte de valoare de tot felul.

Mi-am băgat mîinile în cufăr şi mi le-am scos pline, dornic să văd vîlvătăile reflectîndu-se în purpuriul rubine­lor şi verdele smaraldelor. Aveam în faţă bogăţii incalcu­labile. O comoară fabuloasă.

Care, acum, îmi aparţinea.

Am studiat-o mai în amănunt. Răspîndite printre bijuterii se aflau numeroase obiecte personale, perisabile: măşti, ale căror ornamente de aur mai purtau încă urme de mătase, batiste de dantelă şi bucăţi de stofă în care erau fixate bolduri şi broşe. Am găsit chiar şi o bucată dintr-un ham de piele, de care atîrnau clopoţei de aur, o bucată de dantelă mucegăită trecută printr-un inel, duzini de tabachere, medalioane pe panglici de catifea.

Magnus luase oare toate acestea de la victimele sale?

Desigur, nimic nu-l împiedica să ia tot ce poftea. Şi totuşi, el umbla îmbrăcat în zdrenţe şi locuia aici, claus­trat, precum un pustnic dintr-un alt ev. Nu reuşeam să înţeleg.

Am descoperit şi alt soi de obiecte în comoară. Mitre alcătuite din superbe pietre preţioase, purtîndu-şi încă crucifixul! Am clătinat din cap, de parc-aş fi vrut să spun: ce ruşine, să furi asemenea obiecte sfinte! însă, între timp, mă amuzam copios: era o nouă dovadă a faptului că Dumnezeu nu avea nici o putere asupră-mi.

Apoi am dat peste o oglindă minunată, încrustată cu perle.

M-am privit în ea aproape instinctiv, aşa cum faci de obicei cînd treci prin faţa unei vitrine, şi m-am văzut perfect normal, cu excepţia pielii de o albeaţă extremă şi a faptului că ochii, al căror albastru limpede se transformase într-un amestec de violet şi cobalt, păreau uşor fosforescenţi. Pletele-mi străluceau ca aurul şi, trecîndu-mi mîna prin ele, le-am simţit vigoarea nouă, neobişnuită.

Nu îl contemplam pe Lestat, ci o copie oarecum infidelă. Cele cîteva riduri care îmi marcaseră faţa în cei douăzeci de ani de viaţă se estompaseră.

Am închis ochii şi, redeschizîndu-i, am zîmbit straniei creaturi care mi-a răspuns, la rîndul ei, cu un surîs. Era Lestat. Expresia feţei nu conţinea nimic răuvoitor. De fapt, chipul ar fi putut aparţine unui înger, dacă, dintr-o dată, ochii nu i s-ar fi umplut de lacrimi purpurii. Întreaga viziune s-a colorat în roşu. Mai erau şi dinţii ascuţiţi, care dădeau zîmbetului său un aspect înspăimîntător. O figură frumoasă, cu un singur, dar îngrozitor, defect!

Mi-am dat seama atunci că îmi contemplam propriul chip în acea oglindă, deşi auzisem dintotdeauna spunîndu-se că strigoii, duhurile şi toţi cei ale căror suflete aparţin diavolului nu se reflectă în oglinzi!

Aveam o poftă nebună să aflu cum aveam să mă comport o dată ajuns printre muritori. Îmi doream să văd oameni, să adulmec natura, să ascult muzică.

Dar, de-acum, nimic nu avea să mai fie ca înainte pen­tru mine. Totul avea să poarte această strălucire magnifică, pînă şi tristeţea provocată de ceea ce pierdusem pentru totdeauna.

Am pus la loc oglinda şi m-am aşezat lîngă foc. Căldura mîinilor şi obrajilor mei era minunată.

O dulce somnolenţă a pus stăpînire pe mine şi am închis ochii. M-am cufundat iar în straniul vis, cu Magnus, furîndu-mi sîngele. O senzaţie de încîntare, de plăcere divină m-a învăluit: Magnus strîngîndu-mă în braţe, absorbindu-mi sîngele. Dar auzeam şi lanţurile rîcîind piatra, vedeam din nou acel vampir fără apărare, în mîinile lui Magnus. Mai era ceva... ceva important. O semnificaţie care îmi scăpa. Semnificaţia furtului, a trădării, a faptului de a nu te supune nimănui, nici lui Dumnezeu, nici diavolului şi, cu atît mai puţin, omului.

M-am gîndit adînc la toate acestea, pe jumătate aţipit, şi un gînd nebunesc m-a asaltat: de îndată ce aveam să mă întorc acasă, îi voi spune totul lui Nicki, vom discuta despre toate acestea, încercînd să le căutăm un sens oarecare.

Această idee m-a trezit, făcîndu-mă să tresar. Omul care mai întîrzia încă în mine a privit în jur, în încăpere, dezorientat. A început să plîngă, iar eu nu eram încă un vampir cu destulă experienţă pentru a-l împiedica.

Magnus, de ce m-ai părăsit? Ce am de făcut acum? Cum am să supravieţuiesc?

Mi-am sprijinit bărbia pe genunchi şi, încetul cu încetul, în minte mi s-a făcut lumină.

E amuzant să te gîndeşti că vei fi un vampir, luxos îmbrăcat şi dispunînd după bunul tău plac de comoară, mi-am zis. Dar nu vei putea trăi astfel! Să te hrăneşti cu fiinţe vii! Chiar de eşti un monstru, ai o conştiinţă, al cărei glas te simţi îndemnat să îl urmezi... Binele şi răul, binele şi răul! N-ai putea trăi fără să crezi în ele... N-ai putea tolera faptele pe care... mîine, le vei săvîrşi... le vei... le vei... Ce vei face?



Vei bea sînge, nu-i aşa?

Aurul şi pietrele preţioase străluceau ca nişte văpăi, iar dincolo de fereastră, pe fondul norilor cenuşii se profila lucirea violacee a oraşului îndepărtat. Ce gust o fi avînd sîngele lor? Sîngele lor fierbinte, viu, nu sîngele monstrului pe care avusesem prilejul să îl gust? Mi-am trecut limba peste colţi.

Gîndeşte-te bine, Ucigaş de lupi!

CU GREU, m-am ridicat în picioare, am apucat legă­tura de chei pe care o luasem cu mine şi am pornit să explorez restul domeniului meu.

6
ÎNCĂPERI pustii. Gratii la ferestre. Bolta infinită a cerului nocturn, deasupra crenelurilor. Asta era tot ce găsisem la suprafaţa pămîntului.

La parterul turnului, am descoperit o făclie aşezată într-un suport fixat în perete, iar într-o nişă din apropiere, un amnar. Urme de paşi, în praf. O broască bine unsă, în care cheia, de îndată ce am găsit-o pe cea bună, s-a răsucit fără efort.

De cum am aprins făclia, am văzut o scară în spirală şi am început să cobor, în pofida duhorii care venea de undeva, de jos.

Cunoşteam această duhoare. Era mirosul care impregna toate cimitirele pariziene. La Cimitirul Inocenţilor, forma o ceaţă deasă şi nocivă. Era duhoarea cadavrelor în descompunere.

Biruindu-mi scîrba care mă făcuse, vreme de o clipă, să ezit, mi-am dat seama că mirosul nu era chiar atît de puternic şi că aroma de răşină arsă îl acoperea întrucîtva.

Mi-am continuat coborîrea.

La primul nivel al subsolului n-am găsit nici urmă de cadavre. Acolo era doar o criptă răcoroasă ale cărei gratii de fier erau deschise. Înăuntru se aflau trei sarcofage de piatră, colosale. Plafonul boltit şi vatra enormă m-au dus cu gîndul la camera lui Magnus.

Ce altceva aş fi putut să cred decît că alţi vampiri o­dihniseră odinioară în acest loc? În astfel de locuri nu se instalează niciodată şeminee! Fiecare sarcofag purta cîte o efigie sculptată.

Totul era însă acoperit de un strat gros de praf şi pretutindeni vedeam pînze de păianjen. Cripta fusese părăsită cu mult timp în urmă. Straniu! Unde erau aceia care odihniseră aici? Se aruncaseră în flăcări, asemeni lui Magnus? Sau mai trăiau încă, altundeva?

Am deschis fiecare sarcofag pe rînd. N-am găsit în ele decît praf. Nici urmă de alţi vampiri. Am luat-o din nou pe scări, în ciuda mirosului de putregai ce părea a se înteţi, pe măsură ce coboram. În curînd, a devenit de nesuportat.

Mirosul venea din spatele unei uşi pe care o zăream dedesubt, şi-am fost silit să-mi calc pe inimă pentru a mă apropia de ea. De cînd eram doar un muritor, această duhoare mi se părea insuportabilă, dar simţămintele-mi de atunci nu însemnau nimic în comparaţie cu cele de acum. Cu toate acestea, eram ferm hotărît să deschid acea uşă, dornic să aflu ce anume putuse diavolul de Magnus să mai făptuiască dincolo de ea.

Priveliştea era însă mult mai înspăimîntătoare decît duhoarea.

Într-un beci larg erau înghesuite o mulţime de cadavre, în diferite stadii de descompunere, iar în jurul lor roiau mii de insecte şi viermi. La lumina torţei, am văzut şobo­lani fugind speriaţi. Un val de greaţă mi-a întors pe dos stomacul. Putoarea mă sufoca.

Totuşi, nu reuşeam să-mi desprind privirile de pe mormanul de hoituri. Deodată, mi-am dat seama că acolo nu se aflau decît bărbaţi ― drept dovadă, vedeam doar cizme şi rămăşiţe de veşminte bărbăteşti ― şi fiecare din ei avusese părul blond, asemeni mie. Cît despre cadavrul cel mai recent, cel care avea braţele trecute printre gratii, acesta îmi semăna atît de mult, încît parcă mi-ar fi fost frate.

M-am apropiat de el şi mi-am înclinat torţa. Îmi venea să urlu. Ochii săi invadaţi de muşte fuseseră albaştri!

M-am dat înapoi, împiedicîndu-mă. Eram terorizat, aveam impresia că înspăimîntătoarea formă chircită acolo avea să se mişte în curînd, apucîndu-mă de gleznă. Simţeam o durere acută în piept. Sîngele mi-a urcat din gît, pe buze, ca o flacără lichidă, şi mi-a ţîşnit din gură, stropind pardoseala din faţa mea. Ca să nu cad, m-am rezemat de uşă.

Dar din negura de scîrbă ce mă învăluia, vedeam un singur lucru, minunatul sînge coagulat pe care îl scotea la iveală lucirea torţei. Mirosul său dulceag tăia, precum o lamă, duhoarea morţii. Spasmele setei împingeau în adîncuri greaţa. Spatele-mi se încovoia. Cu o uimitoare elastici­tate, mă aplecam, pentru a fi cît mai aproape de sîngele acela.

În acelaşi timp, în minte mi se buluceau mii de gînduri: tînărul acesta trăise în această pivniţă, alături de cadavre,fiind conştient de faptul că în curînd avea să fie asemeni lor.

Ce sfîrşit atroce! Ce supliciu chinuitor! Cîţi alţii îl mai înduraseră, dintre toţi aceşti tineri cu părul de aur?

M-am ghemuit şi, ţinînd cu mîna stîngă torţa, mi-am apropiat faţa de pata de sînge. Limba mi-a ţîşnit dintre buze, precum cea a unei şopîrle. Am lins sîngele, fremătînd, pradă extazului. Divin!

Eram cu adevărat eu, cel ce sorbea sîngele, la doi paşi de cadavrul unui băiat tînăr pe care Magnus îl răpise, aşa cum mă răpise pe mine însumi? Lui însă, în loc de nemurire, nu-i oferise decît moartea!

De ce nu zăceam şi eu în această pivniţă? Ce obstacole depăşisem oare, fără să ştiu, pentru a nu fi acum acolo, la fereastră, zgîlţîind gratiile, în vreme ce grozăvia întrevă­zută la han s-ar fi închis asupra mea?

Zgomotul pe care-l percepeam ― acest sunet minunat, la fel de fermecător precum nuanţa vişinie a sîngelui, ca şi albastrul ochilor cadavrului, ca aripa strălucitoare a muşte­lor, ca lunecarea opalină a viermilor sau ca lumina torţei ― erau strigătele mele răguşite.

Scăpînd făclia din mînă, m-am dat înapoi, trîntindu-mă pe genunchi, şi am sfîrşit prin a mă ridica în picioare. Am urcat în fugă scările. În vreme ce trînteam în urma mea poarta donjonului, ţipetele mele s-au amplificat, urcînd pînă în înaltul turnului.

Eram asurzit de ecourile pe care le stîrneam între zidurile de piatră, dar nu mă puteam opri, nu eram în stare să-mi închid gura, ori măcar să mi-o astup cu mîna.

Printre gratiile ferestrei, am văzut albul zorilor aruncîn­du-şi primele lumini pe cer. Strigătele mi-au murit în gîtlej. Primele luciri ale dimineţii se strecurau, înconjurîn­du-mă ca o negură fierbinte care-mi ardea pleoapele.

Fără să mai stau pe gînduri, am luat-o la goană spre camera secretă. Cînd am ieşit din tunel, încăperea era deja invadată de o lumină sîngerie. Ridicînd capacul sarco­fagului, m-am simţit aproape orb. L-am lăsat să recadă de îndată ce m-am întins. Durerea cumplită care-mi ardea faţa şi mîinile s-a risipit. Eram în siguranţă. Aveam parte de linişte. Frica şi tristeţea s-au topit într-o beznă răcoroasă şi de nepătruns.


Yüklə 3,45 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   4   5   6   7   8   9   10   11   ...   47




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin