Vampirul Lestat

Purtam cel mai frumos costum de catifea al lui Nicolas şi o sabie de carton şi, înainte de a-mi face intrarea în scenă, tremuram din toate încheieturile.

Am adresat sălii un zîmbet strălucitor şi am salutat cu un gest lent. De îndată ce m-am trezit faţă în faţă cu publicul, tracul mi s-a evaporat. Apoi am contemplat-o pe frumoasa Flaminia de parcă o vedeam pentru prima oară. Trebuia să o cuceresc pe această tînără femeie.

Scena îmi aparţinea. În vreme ce noi tropăiam pe plat­forma de scîndură, cu o veselie nebunească, alternînd certurile cu îmbrăţişări şi felurite giumbuşlucuri, spectatorii se stricau de rîs.

Simţeam, cu o intensitate aproape materială, atenţia publicului concentrată asupra noastră. Fiecare gest al nos­tru, fiecare replică spusă, îi smulgea cîte un torent de răcnete, şi-am fi putut continua aşa încă vreo jumătate de oră, dacă tovarăşii noştri, dornici şi ei să-şi facă numărul ― după cum spuneau ei ― n-ar fi sfîrşit prin a ne trage în culise.

Mulţimea ne ovaţiona, în picioare. Şi nu mai era, precum odinioară, o adunătură de ţărani, ci un puhoi de parizieni care cereau să-i vadă pe Lelio şi Flaminia.

În penumbra ce domnea în culise, mă clătinam. Nu mai vedeam decît feţele spectatorilor înălţîndu-se spre mine, de dincolo de luminile rampei. Voiam să mă întorc în scenă. Am îmbrăţişat-o pe Flaminia care mi-a înapoiat sărutul cu tot atît de multă pasiune.

În cele din urmă, Renaud, bătrînul nostru director, ne-a despărţit:

― E-n regulă, Lestat, a spus, cam lipsit de entuziasm, te-ai descurcat binişor. De-acum înainte vei mai avea ocazia să joci din cînd în cînd.

Fără să-mi dea ocazia să-mi manifest bucuria, Luchina, una dintre actriţe, a strigat:

― Să nu-ţi închipui că o să scapi atît de ieftin! E cel mai frumos actor de pe întreg bulevardul şi-ai să-i plăteşti aşa cum i se cuvine. Iar de-acum înainte, nu se va mai atinge nicidecum de vreo mătură ori vreo găleată!

M-am speriat. Cariera mea risca să se încheie înainte de a fi început măcar. Dar, spre surprinderea mea, Renaud a cedat fără să se tîrguiască.

Desigur, eram foarte măgulit că eram considerat chipeş, şi înţelesesem că, pînă şi la Paris, Lelio, îndrăgos­titul, trebuia să aibă o ţinută mîndră, şi că un aristocrat, la care eleganţa este o a doua natură, era interpretul ideal al acestui rol.

Cu toate acestea, dacă voiam să mă impun în faţa publi­cului parizian, astfel încît să se vorbească despre mine şi la Comedia Franceză, era necesar să fiu mai mult decît un înger decăzut cu plete de aur. Trebuia să devin un mare actor şi eram hotărît să fie aşa.

EU şi NICOLAS am sărbătorit evenimentul printr-o beţie monstruoasă. Toată trupa a urcat pînă în mansarda noastră, iar eu m-am căţărat pe acoperişul alunecos şi mi-am deschis braţele, de parc-aş fi vrut să îmbrăţişez întreaga capitală, în timp ce Nicolas, aşezat pe marginea ferestrei, mă acompania la vioară.

Zarva noastră a trezit întregul cartier; blestemele cur­geau din toate părţile, dar nouă nu ne păsa. Am continuat să cîntăm şi să dansăm pînă la ivirea zorilor.

A doua zi, în zăpuşeala scîrboasă a Cimitirului Inocenţilor, am dictat toată povestea grămăticului italian, iar scrisoarea a pornit imediat. Îmi venea să îmbrăţişez fiecare trecător întîlnit în cale. Eram Lelio. Eram actor.

În septembrie, numele meu a apărut tipărit în program. I l-am trimis mamei.

De-acum nu mai jucam bătrîna Comedia. Prezentam o farsă scrisă de un autor renumit, care, din cauza grevei dramaturgilor, nu putea fi pusă în scenă la Comedia Franceză.

Bineînţeles, numele său nu apărea nicăieri, dar toată lumea ştia că povestea îi aparţine şi, în fiecare seară, jumătate din oamenii de la Curte se înghesuiau în teatrul lui Renaud.

Nu jucam în rolul principal, dar interpretam un tînăr îndrăgostit, ceea ce îmi convenea de minune, şi fiecare dintre apariţiile mele a însemnat un adevărat triumf. Am învăţat rolul cu ajutorul lui Nicolas, care îmi reproşa fără încetare faptul că nu învăţam să citesc. Încă din cea de a patra seară de după premieră, autorul mi-a adăugat cîteva replici.

În timpul pauzei, Nicolas se bucura şi el de succes, inter­pretînd o strălucitoare sonată de Mozart, care îi ţintuia pe spectatori în fotolii. Eram invitaţi la petreceri mondene. De mai multe ori pe săptămînă, dădeam fuga la Cimitirul Inocenţilor pentru a-i scrie mamei şi, curînd, i-am putut trimite un scurt articol apărut într-un ziar englez, The Spectator; acesta aducea elogii trupei noastre, dar mai ales tînărului şnapan blond care cîştiga inimile tuturor femeilor în cel de-al treilea şi al patrulea act. Bineînţeles, nu fusesem în stare să îl citesc, dar cel care mi-l adusese îmi dăduse asigurări că era laudativ, iar Nicolas mi-o confirmase.

O dată cu primele geruri, mi-am luat obiceiul de a purta pe scenă mantia căptuşită cu blănuri de lup, care era foarte apreciată. Mă pricepeam acum mult mai bine să mă machiez, iar spectatoarele au început să îmi trimită bileţele de amor.

În fiecare dimineaţă, Nicolas studia muzica ajutat de un maestro italian, dar tot ne mai rămîneau destui bani pentru a ne hrăni pe săturate şi a ne încălzi după pofta inimii. Scrisorile mamei veneau regulat, de două ori pe săptămînă, şi ea mă asigura că starea sănătăţii sale se ameliorase. Tuşea mai puţin decît iarna trecută şi nu suferea deloc. În schimb, mă anunţase că taţii noştri ne renegaseră şi refuzau chiar şi să ne audă numele pronunţat înaintea lor.

Noi eram însă prea fericiţi ca să ne mai pese de aşa ceva. Dar, o dată cu frigurile iernii, frica morbidă de întuneric s-a agravat considerabil.

GERURILE pariziene erau destul de greu de suportat. Săracii se ghemuiau pe sub porţi, tremurînd de frig şi de foame; străzile nepavate se transformaseră în adevărate mlaştini. Vedeam copii cu picioarele goale, chinuindu-se sub ochii noştri, iar cadavrele abandonate se înmulţiseră. Binecuvîntam, mai mult ca oricînd, mantia mea căptuşită cu blană. Cînd ieşeam împreună cu Nicolas, îl cuprindeam în braţe, sub faldurile ei protectoare şi înaintam înlănţuiţi prin potopul de zloată ori ninsoare.

În ciuda frigului, eram fericit. Viaţa se desfăşura aşa cum îmi dorisem dintotdeauna. Ştiam că nu aveam să lîncezesc prea mult în teatrul lui Renaud. Toată lumea mă asigura de acest lucru. Mă vedeam deja făcînd turnee pe marile scene ale Parisului, la Londra şi chiar în Ameri­ca, în fruntea unei trupe de prim rang. Dar n-aveam nici un interes să mă grăbesc. Cupa fericirii mele era plină.

8
SE FĂCUSE deja luna octombrie, şi Parisul căzuse pradă unui frig glacial. De la o vreme, mi se părea că zăresc, în public, o figură stranie, care mă făcea de fiecare dată să pierd şirul replicilor. Uneori, aproape uitam că mă aflu pe scenă. Apoi, figura dispărea, de parcă totul n-ar fi fost decît un vis. După vreo cincisprezece zile m-am încumetat să-i spun lui Nicki. Mi se părea o tîmpenie atît de mare, încît îmi venea greu să-i explic.

― În sală e cineva care mă priveşte.

― Toţi te privesc! Nu asta ţi-ai dorit? mi-a replicat, sec.

În seara aceea era trist. Ceva mai devreme, îmi destăinuise că, în ciuda dexterităţii şi a urechii sale muzi­cale, n-avea să devină un mare violonist. Începuse mult prea tîrziu, ignora prea multe lucruri. Eu, în schimb, aveam să devin un mare actor. Desigur, am încercat să-l conving că nu avea dreptate, dar am rămas cu o strîngere de inimă. Oare nu acelaşi lucru îmi spusese şi mama despre Nicolas?

M-a asigurat că nu era invidios, ci doar nefericit.

Am renunţat să-i mai povestesc despre chipul misterios şi m-am străduit să-l îmbărbătez şi să-l încurajez. I-am amintit că reuşea întotdeauna să îşi emoţioneze auditoriul, şi chiar camarazii aflaţi în culise. Talentul său nu putea fi pus la îndoială.

― Dar eu vreau să fiu un virtuoz, a protestat. Şi ştiu că e imposibil. Cel puţin acolo, acasă, puteam să mă amăgesc.

― N-ai dreptul să renunţi!

― Lestat, voi fi sincer. Pentru tine e simplu. Nu trebuie decît să-ţi doreşti un lucru şi-l poţi avea numai­decît. Îmi vei spune că ani de zile te-ai chinuit în casa tatălui tău, dar, chiar şi atunci, dacă-ţi doreai ceva cu adevărat reuşeai, mai devreme sau mai tîrziu, să-l obţii. Spre Paris am plecat în ziua hotărîtă de tine.

― Dar nu-ţi pare rău, nu-i aşa?

― Nu, sigur că nu. Vreau doar să-ţi spun că tu faci imposibilul să pară posibil. Precum atunci cînd ai omorît lupii...

La auzul acestor cuvinte, un fior m-a străbătut şi-am revăzut misteriosul chip care mă pîndea din sală. Ce legă­tură putea să aibă acesta cu lupii? Era o absurditate.

― Dacă te-ai fi hotărît să cînţi la vioară, la ora actuală ai fi cîntat la Curte, fără îndoială.

― Nicki, acest mod de a gîndi te doboară. Ce poţi face mai mult decît să încerci să obţii ceea ce îţi doreşti? Ştiai încă de la început că alegerea te dezavantaja. Şi totuşi, nu există nimic altceva... decît...

A zîmbit.

― Ştiu. Doar neantul. Moartea.

― E-adevărat, am spus. Nu putem face decît un singur lucru, să dăm un sens vieţii, făcînd un bine...

― Ah, nu! N-ai să începi iar cu binele tău!

Şi-a întors privirea dinspre focul din vatră şi mi-a aruncat o căutătură dispreţuitoare.

― Sîntem doar o adunătură de saltimbanci şi de actori ce nici măcar nu vor putea fi înmormîntaţi în pămînt sfinţit. Nişte proscrişi!

― Ah, de m-ai putea crede că facem un bine atunci cînd îi ajutăm pe oameni să-şi uite necazurile, să uite că...

― Ce să uite? Că vor muri? A zîmbit cu cruzime. Lestat, credeam că, o dată ajunşi la Paris, ai să-ţi schimbi cîntecelul...

― Ei bine, te-ai înşelat! Am început să mă înfurii. Simt că fac un bine, pe boulevard du Temple, simt...

M-am oprit brusc, gîndindu-mă la chipul care mă obseda. Da, cel mai adesea, acea fizionomie stranie zîmbea, privindu-mă. Zîmbea de plăcere...

― Lestat, ţin la tine a spus Nicki cu o voce gravă. Te iubesc cum am iubit puţini oameni în viaţa mea, dar dă-mi voie să-ţi spun că eşti un prost, tu cu bunătatea ta.

Am rîs.

― Nicolas, pot trăi fără Dumnezeu. Pot chiar să trăiesc ştiind că după viaţă nu mai urmează nimic. Dar nu cred că aş putea să mai continuu, fără să fiu sprijinit de ideea de bunătate. Aşa că, decît să rîzi de mine, mai bine spune-mi în ce crezi!

― Eu cred în forţă şi în slăbiciune. Cred în arta reuşită şi în arta ratată. Şi, deocamdată, arta pe care o facem noi mi se pare mai degrabă ratată, iar asta n-are nimic de-a face cu bunătatea.

Conversaţia noastră risca să ia o întorsătură urîtă, aşa că nu i-am mai spus tot ce aveam pe suflet cu privire la burghezii care încercau să-şi dea importanţă. În sinea mea, eram convins că spectacolele date de trupa lui Renaud valorau cel puţin la fel de mult cît cele din alte teatre mai elegante, şi doar decorurile produceau un efect diferit. De ce burghezii nu vedeau decît decorurile? Cum puteau fi ei convinşi să privească dincolo de suprafaţa lucrurilor?

Am respirat adînc.

― Dacă bunătatea există, a continuat Nicolas, eu sînt tocmai opusul său. Eu sînt cel rău şi sînt mîndru de asta. Puţin îmi pasă de bunătatea ta. Şi, dacă vrei neapărat să ştii, nu cînt pentru a le face plăcere cretinilor care vin la Renaud. Cînt pentru mine.

Nu mai voiam să aud nimic. De altfel, trebuia să ne culcăm. Dar discuţia mă rănise, iar el ştia asta. În timp ce îmi scoteam cizmele, s-a aşezat lîngă mine.

― Te rog să mă ierţi, mi-a spus, cu o voce foarte diferită de accentele dispreţuitoare de mai înainte.

Am ridicat privirea spre el. Mi s-a părut atît de tînăr şi de nefericit, încît nu m-am putut stăpîni şi mi-am trecut braţul pe după umerii lui, pentru a-l consola.

― Tu străluceşti, Lestat. Strălucirea ta îi atrage pe toţi, chiar şi atunci cînd eşti supărat ori descurajat...

― Aiurezi, l-am întrerupt. Sîntem obosiţi, amîndoi.

― Nu, spun adevărul. Există în tine o lumină aproape orbitoare, în timp ce în mine nu e decît beznă. Şi uneori, bezna din mine pune stăpînire şi pe tine, ca în acea seară, la han. Erai lipsit de apărare în faţa ei. Încerc să te apăr, căci am nevoie de lumina ta. O nevoie disperată. În vreme ce tu n-ai nevoie de întunericul meu.

― Tu eşti cel care-a înnebunit! Dacă te-ai putea vedea, dacă ţi-ai auzi muzica, n-ai vedea tenebre, Nicolas, ci o lumină ce nu-ţi aparţine decît ţie. În tine, lumina şi frumuseţea se împletesc în mii de chipuri diferite.

REPREZENTAŢIA de a doua zi a fost deosebit de reuşită. Publicul, mai prompt ca oricînd în reacţiile sale, ne inspira. Un pas de dans nou, care nu-mi reuşise nicio­dată la repetiţii, s-a bucurat de un succes neaşteptat. Iar Nicolas a cîntat, răsplătit fiind de nesfîrşite aplauze, una dintre propriile-i compoziţii. Totuşi, spre sfîrşitul serii, am tresărit zărind din nou chipul misterios. De cum am rămas singur cu Nicki, nu m-am mai abţinut şi i-am vorbit despre el.

Aşezat lîngă foc, cu un pahar de vin în mînă, tovarăşul meu părea la fel de abătut şi plictisit ca în ajun.Nu-mi făcea plăcere să insist, dar faţa aceea nu-mi dădea pace cu nici un chip.

― Şi cum arată, omul ăsta? m-a întrebat Nicolas, frecîndu-şi mîinile pentru a şi le încălzi.

Privind peste umăr, vedeam prin fereastră acope­rişurile înzăpezite ale caselor vecine. Nu-mi plăcea să vorbesc despre asta.

― Tocmai asta mă înspăimîntă, am răspuns. Nu-i văd decît faţa. Probabil poartă o mantie sau o glugă. Parcă ar fi o mască, foarte albă şi ciudat de netedă. Are însă nişte riduri atît de adînci, încît par a fi desenate cu un creion negru. Îl zăresc numai în treacăt. Parcă luceşte. Şi-apoi, cînd mă uit încă o dată, nu mai e acolo. Nu chiar, exagerez. E un fenomen mai subtil, şi totuşi...

Descrierea mea a apărut că îl loveşte în plin pe Nicki. Nu a spus nimic, dar faţa i s-a luminat, de parcă încerca să-şi alunge tristeţea.

― Ascultă-mă, n-aş vrea să îţi faci speranţe deşarte, a spus, dar poate că e într-adevăr o mască. Şi, mai ştii, ar putea fi altceva...

Am aşteptat în tăcere, dar am simţit cum neliniştea-mi punea stăpînire şi pe el.

― Ar putea fi cineva de la Comedia Franceză, venit incognito să te vadă jucînd...

Am clătinat din cap.

― Mi-ar plăcea mie, dar nimeni n-ar purta o asemenea mască. Şi mai e ceva...

Tensiunea din încăpere părea aproape tangibilă.

― Oricine-ar fi acest om, cunoaşte episodul cu lupii.

― Ce-ai spus?

― Cunoaşte întîmplarea cu lupii.

Abia îndrăzneam să articulez, aveam impresia că-i povestesc un vis aproape uitat.

― Ştie că am ucis toţi acei lupi, acolo, în Auvergne. Ştie că mantia pe care o port e căptuşită cu blănurile lor.

― Deci ai stat de vorbă cu el.

― Nu, tocmai de aceea mi se pare atît de îngrozitor. Totul era atît de confuz în mintea mea, atît de nebulos. Am avut din nou o străfulgerare. Tocmai asta am încercat să-ţi explic. N-am vorbit cu el niciodată, nici măcar nu m-am apropiat de el. Dar ştie.

― Ei, haide, Lestat!

Nicolas s-a lăsat pe spate, privindu-mă cu un zîmbet plin de afecţiune.

― În curînd ai să vezi şi fantome. Niciodată n-am mai întîlnit pe cineva atît de dispus să-şi facă tot soiul de gînduri aiurite!

― Fantomele nu există! am şoptit, bosumflat.

Nicolas s-a posomorît din nou.

― Dar, omule, de unde dracu' ai vrea să ştie de povestea cu lupii? Şi tu, de unde ştii că...

― Ţi-am spus doar, nu ştiu nimic!

Am tăcut o vreme îndelungată, gîndindu-mă, furios, că mă făceam de rîs.

Şi atunci, în timp ce stăteam aşa, fără să scoatem o vorbă, am auzit cuvintele Ucigaş de lupi, atît de desluşit, de parcă le pronunţase cineva chiar în încăperea în care ne aflam.

Dar nu era nimeni.

L-am privit pe Nicki şi am simţit cum sîngele mi se scurge din obraji. Am simţit nu obişnuita mea teamă morbidă de moarte, ci un sentiment care, pînă în acel moment, îmi fusese străin: spaima viscerală.

Am rămas nemişcat, fără să pronunţ nici un cuvînt. În cele din urmă, Nicolas s-a aplecat şi m-a îmbrăţişat.

― Hai să ne culcăm, mi-a spus, blînd.

PARTEA A DOUA

TESTAMENTUL LUI MAGNUS

1

ÎN JUR de ora trei dimineaţa am auzit prin somn bătaia orologiului bisericii.

Ca orice alţi parizieni rezonabili, astupaserăm crăpăturile din uşă şi de la ferestre. Nu era un lucru foarte înţelept, cu focul care ardea în vatră, dar acoperişul putea constitui, la nevoie, o cale de salvare.

Visam lupi. Mă aflam pe munte, înconjurat de lupi, şi îmi învîrteam flagelul medieval pe deasupra capului. Apoi lupii erau morţi, iar eu aveam un drum lung de parcurs prin zăpadă. Căluţul meu a nechezat ascuţit şi s-a transformat într-o insectă scîrboasă.

O voce a glăsuit: Ucigaş de lupi; era o şoaptă prelungă, o somaţie şi un omagiu totodată.

Am deschis ochii. Sau mi s-a părut că-i deschid. În încăpere se afla cineva. O siluetă înaltă, adusă de spate, se profila în lumina jarului care mai pîlpîia în vatră. Lumina palidă se estompa înainte de a atinge contururile capului, dar ştiam că în faţa mea se afla omul zărit la teatru, deşi raţiunea îmi spunea că uşa fusese închisă cu cheia şi că Nicolas dormea lîngă mine. Silueta stătea aplecată deasupra patului nostru.Am ridicat privirea spre chipul străveziu.

― Ucigaş de lupi, a repetat, deşi buzele nu i s-au mişcat.

De aproape mi-am putut da seama că nu era o mască. Am distins doi ochi negri, vioi şi scrutători, tenul palid. Un miros infect mi-a lovit nările; un miros de haine mucegăite, uitate într-o încăpere umedă. M-am ridicat sau am fost ridicat, căci, cît ai clipi din ochi, m-am trezit în picioare, cu spatele la perete, în vreme ce somnul îmi zbura, ca un veşmînt lepădat în grabă.

Silueta ţinea în mînă mantia mea roşie. M-am gîndit cu disperare la spada şi muschetele mele, aflate mult prea departe, sub pat. Creatura a înaintat înspre mine şi i-am simţit mîna înşfăcîndu-mă prin catifeaua mantiei.

Am fost smuls şi tîrît prin cameră. Picioarele nici nu atingeau pămîntul. Am strigat din răsputeri:

― Nicolas! Nicolas!

Am văzut fereastra întredeschisă, geamurile şi ramele de lemn explodînd şi m-am trezit zburînd peste acoperişuri.

Am ţipat, încercînd să lovesc cu picioarele strania creatură care mă purta. Învăluit în faldurile mantiei roşii, m-am zbătut zadarnic, încercînd să mă eliberez.

Escaladam acum flancul neted al unei clădiri înalte. Atîrnam fără vlagă în braţele celui care mă răpise. Deodată, acesta m-a aruncat, fără pic de delicateţe, în vîrful unei case.

Parisul se întindea la picioarele mele, într-un cerc uriaş: zăpada imaculată, punctată de hornuri şi de turlele bisericilor, cerul mohorît. M-am ridicat, clătinîndu-mă, şi am luat-o la fugă. Am ajuns la marginea terasei pe care mă aflam şi am privit în jos: un perete abrupt de mai multe sute de picioare înălţime. Am alergat spre o altă balustradă: acelaşi lucru. Era cît pe ce să cad.

M-am întors, înnebunit, gîfîind. Ne aflam în vîrful unui turn pătrat cu latura mai mare de cincizeci de picioare! Oriunde aş fi privit, nu zăream nici o clădire mai înaltă. Creatura mă privea fără să se mişte şi am auzit-o scoţînd un rîs răguşit.

― Ucigaş de lupi, a repetat ea.

― Dracul să te ia! Cine eşti?

Nebun de furie, m-am repezit cu pumnii ridicaţi.

Creatura nu a schiţat nici un gest. Am avut impresia că m-am lovit de un zid de piatră. Am fost efectiv aruncat înapoi, am alunecat pe zăpadă, mi-am pierdut echilibrul şi am căzut; m-am ridicat imediat şi am pornit din nou la atac.

Rîsetele adversarului meu sporeau în intensitate, cate­goric batjocoritoare, dar desluşeam şi o notă evidentă de

plăcere care nu făcea decît să îmi sporească mînia. Am alergat din nou spre marginea abisului şi mi-am înfruntat adversarul.

― Ce vrei de la mine? Cine eşti?

Obţinînd, drept unic răspuns, numai acel exasperant hohot de rîs, l-am atacat din nou, ţintind, de astă dată, faţa şi gîtul, cu degetele ambelor mîini curbate ca nişte gheare. I-am smuls acea glugă blestemată şi i-am văzut chica neagră şi rotunjimea capului. Avea pielea netedă şi moale.

A făcut un pas înapoi şi a ridicat braţele, jucîndu-se cu mine, aşa cum face un adult cu un copil. Privirea mea nu reuşea să-i surprindă toate mişcările, pe care le făcea fără vreun efort aparent. În ciuda dorinţei de-ai face rău, n-am reuşit să-i ating decît pielea catifelată pe care degetele-mi alunecau şi, o dată sau de două ori, în treacăt, părul negru şi fin.

― Ce curajos e micul nostru Ucigaş de lupi, a reluat vocea, acum mai consistentă şi mai serioasă.

M-am oprit, gîfîind, plin de sudoare, pentru a-i studia chipul. Cele două riduri adînci aflate la colţurile gurii s-au ridicat într-un rînjet batjocoritor.

― Ah, Doamne, apără-mă... am bolborosit, dîndu-mă un pas înapoi. Mi se părea imposibil ca o figură ca aceasta să mă privească cu atîta afecţiune. Dumnezeule!

― Pe care Dumnezeu îl invoci cu atîta ardoare, Ucigaş de lupi?

I-am întors spatele, scoţînd un răcnet. I-am simţit mîinile cuprinzîndu-mi umerii ca nişte cleşti de oţel; deşi mă zbăteam ca un apucat, creatura m-a întors foarte uşor. Ochii ei mari, negri, s-au cufundat în ai mei, iar gura-i închisă continua să zîmbească. S-a aplecat brusc şi i-am simţit colţii pătrunzîndu-mi în gît.

Numele său urca din negura amintirilor tuturor poveşti­lor pe care le ascultasem în copilărie, precum un înecat revine la suprafaţă, din apele negre, în plină lumină.

― Vampir!

Am mai lăsat să-mi scape un ultim ţipăt înspăimîntat, respingînd din toate puterile creatura.A urmat tăcerea. Nemişcarea.

Ştiam că ne mai aflam încă în vîrful turnului, că această fiinţă răufăcătoare mă mai ţinea în braţe, dar mi se părea că nu mai cîntărim nici cît negru sub unghie şi că ne deplasam fără efort prin beznă.

În jurul meu auzeam o imensă rumoare, precum sunetul unui clopot cu glas profund, al cărui ecou îmi turna o plăcere infinită prin toate mădularele.

Am mişcat buzele, dar n-am scos nici un sunet. N-avea importanţă. Tot ceea ce aş fi vrut să spun mi-era limpede în minte, doar asta conta. La urma urmei, aveam timp destul la dispoziţie, o delicioasă veşnicie, pentru a spune şi a face tot ce pofteam. La ce bun să mă grăbesc?

Încîntare. Cuvîntul mi-a apărut limpede, fără să-mi mişc buzele ce-mi fuseseră parcă lipite. Şi totuşi, ca prin minune, puteam să respir, iar răsuflarea mea urma ritmul clopotului, total diferit de cel al corpului meu. Acest ritm ce se prelungea la infinit, mă încînta, scutindu-mă de nevoia de a respira şi de a vorbi.

Mama mi-a zîmbit, şi i-am spus:

― Te iubesc...

― Da, mi-a răspuns, m-ai iubit întotdeauna, întotdeau­na...

Aveam doisprezece ani, eram în biblioteca mănăstirii; deschideam fiecare carte şi le puteam citi pe toate, în latină, greacă, franceză. Vitraliile erau de o frumuseţe de nedescris. M-am întors şi m-am trezit faţă în faţă cu publicul, la teatrul lui Renaud. Oamenii s-au ridicat în picioare, m-au aclamat, iar femeia care îşi ascundea faţa într-un evantai nu era alta decît însăşi regina Maria Antoaneta.

― Ucigaş de lupi, mi-a spus ea.

Nicolas alerga spre mine plîngînd şi mă implora să mă întorc. Faţa îi era schimonosită de durere, părul îi era zburlit, iar ochii, injectaţi. Încerca să mă apuce, iar eu îi strigam:

― Nicki, nu te apropia de mine!

Deodată mi-am dat seama că bătăile clopotului se estompau şi m-am simţit cuprins de panică. Am urlat:

― Nu-l lăsaţi să se oprească, vă implor. Nu vreau... nu... vă implor...

― Lelio, Ucigaşul de lupi, a spus creatura.

Mă aflam tot în braţele ei şi plîngeam, simţind că încîntarea se apropia de sfîrşit.

― Nu, nu!

Mă simţeam greu, mă reîntorsesem în trupul meu, la durerile sale, la strigătele-i gîtuite. M-am simţit ridicat, pînă cînd m-am prăbuşit peste umărul creaturii, în timp ce braţul ei îmi cuprindea genunchii.

Cu fiecare fibră a trupului meu, mi-am dorit să-l invoc pe Dumnezeu, dar nici un cuvînt nu a reuşit să-mi scape dintre buze. Am văzut din nou hăul de sub mine şi Pari­sul, care se înclina înspăimîntător. Apoi n-a mai fost decît zăpada şi muşcătura vîntului năprasnic.