Vampirul Lestat

Celălalt era şi el pe-aproape. I-am simţit colţii sfîşiindu-mi pantalonii de piele. Încă puţin şi mi-ar fi dislocat piciorul din şold. Cu o lovitură de spadă, i-am sfîrtecat botul, scoţîndu-i un ochi. Ghiuleaua flagelului s-a prăvălit, şi lupul şi-a descleştat fălcile. Am făcut un salt înapoi, iar asta mi-a creat spaţiu suficient pentru a-i înfige spada în piept, pînă-n plăsele.

Se sfîrşise.

Haita fusese nimicită. Eram viu.

Singurele zgomote ce mai tulburau liniştea văii îngro­pate sub zăpadă erau propria-mi respiraţie şi gîfîiturile pătrunzătoare ale calului muribund ce zăcea la cîţiva paşi de mine.

Nu sînt convins că am acţionat mînat de raţiune. Nu cred că prin minte îmi bîntuia vreo frîntură de gînd. Îmi venea să mă las să cad în zăpadă, dar n-am făcut-o; în loc de asta, m-am îndreptat spre calul în agonie.

Simţindu-mi apropierea, animalul a întins gîtul şi a încercat să se ridice, scoţînd din nou un vaier ascuţit ce s-a repercutat în întreaga vale, părînd că urcă pînă la cer. I-am contemplat sărmanul corp zdrobit, ce ieşea în evi­denţă pe albul zăpezii, şi i-am privit ochii inocenţi ce se rostogoleau în orbite. Bietul cal părea o gînganie pe jumătate strivită de un călcîi neatent, zbătîndu-se, sufe­rind. A mai încercat o dată să se ridice.

Mi-am luat puşca, ce rămăsese agăţată de şa, am încăr­cat-o şi l-am răpus, cu un glonte în inimă.

M-am simţit uşurat, văzînd cum se golea de sînge.

Calmul domnea din nou în vale. Tremuram din toate încheieturile. Am auzit un zgomot urît, strangulat, ieşindu-mi din gît şi am văzut voma ţîşnind pe zăpadă, înainte de a înţelege că ieşea din propriile-mi măruntaie. Eram impre­gnat cu mirosul de sînge şi cu duhoarea lupilor, şi zdrobit de oboseală.

Cu toate acestea, am înaintat, fără să mă opresc, printre cadavrele lupilor, pînă lîngă cel ce fusese gata să mă ucidă şi l-am ridicat pe umeri înainte de a purcede în lungul marş către castel.

Mi-au fost necesare două ore.

Sincer să fiu, nu prea ştiu cum a decurs drumul. Nu-mi amintesc decît că, în tot acest timp, ceea ce învăţasem, ceea ce gîndisem în vreme ce mă băteam cu lupii continua să-mi bîntuie mintea. De fiecare dată cînd mă împiedicam şi cădeam, ceva din mine împietrea, se degrada.

Cînd, în cele din urmă, am ajuns la porţile castelului, nu cred că mai eram cu adevărat conştient. Depăşisem limitele epuizării.

Mi-am văzut fraţii că sar ca arşi din jilţuri şi am început să vorbesc, dar nu ştiu ce am spus. Cu un glas monoton, m-am străduit să descriu ceea ce se petrecuse. Mama încerca să-mi liniştească tatăl, care orbise deja şi dorea să ştie ce se întîmplase.

Fratele meu, Augustin, m-a smuls cu brutalitate din transă. S-a apropiat de mine, mascînd cu trupul lui masiv strălucirea focului ce ardea în cămin, şi m-a întrerupt, cu o voce tăioasă:

― Ticălos mic ce eşti! Minţi: nu puteai să ucizi opt lupi.

O expresie răutăcioasă, plină de dispreţ, i-a apărut pe figură.

S-a întîmplat atunci ceva remarcabil: de-abia pronun­ţase aceste cuvinte cînd, Dumnezeu ştie cum, şi-a dat seama că se înşela.

Poate a fost expresia de pe faţa mea. Sau murmurul de protest al mamei. Sau tăcerea de mormînt a celuilalt frate. Fără îndoială, a fost expresia de pe chipul meu. În orice caz, a reacţionat instantaneu şi mi s-a părut curios de jenat.

A început să pălăvrăgească, încercînd să-şi mascheze jena, spunînd că toate acestea păreau de necrezut şi că, probabil, fusesem la un pas de moarte; a ordonat slujitorilor să-mi aducă ceva cald de mîncare, dar n-avea nici un rost. Ireparabilul fusese comis şi, fără să îmi dau seama în ce fel, m-am trezit singur, în camera mea. Cîinii care, iarna, nu mă părăseau nici o cupă, nu mai erau cu mine. Muriseră. Fără să-mi pese de absenţa focului din vatră, m-am trîntit pe pat, murdar şi plin de sînge, cum eram, şi am căzut într-un somn adînc.

Am rămas în cameră mai multe zile.

Ştiam că sătenii găsiseră lupii şi îi aduseseră la castel; Augustin venise să-mi spună toate acestea, dar nu i-am răspuns.

A trecut cam o săptămînă. Cînd am putut suporta alţi cîini în preajmă, am coborît la crescătorie şi mi-am ales doi căţei, deja puternici, care să-mi ţină tovărăşie. Noaptea, dormeam între ei.

Slujitorii veneau şi plecau, dar nimeni nu îndrăznea să mă deranjeze.

Pînă cînd în cameră a intrat, tăcută, aproape pe furiş, mama.

2
ERA SEARĂ. Stăteam aşezat pe pat, cu unul dintre cîini lungit lîngă mine. Focul pîlpîia în vatră.

După cum ar fi trebuit să mă aştept, în sfîrşit, venise mama.

Nutream pentru ea o dragoste imensă, de nezdrunci­nat. Cred că eram singurul în această situaţie. Unul dintre lucrurile care m-au fascinat dintotdeauna la ea, era că nu spunea niciodată lucruri obişnuite.

Îşi petrecea timpul citind; era, de altfel, singura din familie care căpătase o oarecare educaţie şi, atunci cînd vorbea, o făcea întotdeauna cu înţelepciune. Iată de ce prezenţa ei nu mă deranja deloc.

Dimpotrivă, îmi trezise curiozitatea. Ce ar fi putut găsi de spus, ceva care să nu mă lase indiferent? Cu toate acestea, nu îmi dorisem vizita ei, nici măcar nu mă gîndi­sem la ea, deci nu mi-am întors privirea dinspre foc, pentru a o primi.

Între noi doi exista o profundă înţelegere. Atunci cînd, în două rînduri, am încercat să fug de la castelul tatălui meu şi am fost prins, ea a fost cea care m-a consolat. Deşi nimeni nu-şi dăduse seama, ea a înfăptuit un adevărat miracol.

Întîia oară, aveam doisprezece ani, şi bătrînul preot al parohiei noastre, care m-a învăţat să recit pe de rost cîteva poeme şi unul sau două cîntece în latină, mi-a propus să plec la studii, la mănăstirea din apropiere.

Tatăl meu a refuzat categoric, declarînd că aveam să învăţ destul la castel, dar mama s-a smuls de această dată de lîngă cărţile ei, protestînd vehement. Dacă asta îmi era dorinţa, aveam să plec, a hotărît ea, şi şi-a vîndut una dintre bijuterii pentru a-mi cumpăra cărţi şi haine. Toate bijuteriile le moştenise de la o străbunică italiană, şi fiecare îşi avea propria istorie; i-a fost greu să se despartă de una dintre ele, dar a făcut-o fără nici o ezitare.

Tatăl a protestat, spunînd că, dacă nu ar fi fost orb, şi-ar fi putut impune voinţa, iar fraţii mei mai mari l-au asigurat că totul nu era decît un capriciu, care nu avea să dureze prea mult, deoarece, cu siguranţă, la primele greutăţi, aveam să mă grăbesc să mă întorc la castel.

S-au înşelat; viaţa la mănăstire mi s-a părut adorabilă.

Mi-au plăcut capela, cîntecele, biblioteca, cu miile de volume vechi, dăngănitul clopotelor, care ne măsurau zilele, ritualurile repetate fără încetare. Mi-au plăcut curăţenia acelor locuri, plăcerea lucrurilor bine întreţinute, munca neîntreruptă ce se desfăşura în întreaga clădire şi în dependinţele ei.

Cînd eram pedepsit, ceea ce se întîmpla foarte rar, resimţeam o bucurie imensă la gîndul că, pentru prima oară în viaţă, cineva se străduia să mă facă mai bun.

În mai puţin de-o lună, am crezut că îmi descoperisem vocaţia. Doream să intru în ordin, să-mi petrec întreaga viaţă în astfel de schituri imaculate, printre oameni care credeau că, dacă mă străduiam, puteam să fiu bun.

Toată lumea mă aprecia. Contrar aşteptărilor mele, nu le-am stîrnit invidia şi nici nu le-am provocat dezamăgiri.

Curînd, stareţul i-a scris tatălui meu, pentru a-i cere acordul de a rămîne la mănăstire, iar eu, în candoarea mea, am fost convins că el va fi încîntat să i-o acorde.

Trei zile mai tîrziu, fraţii mei au venit să mă ia acasă. Plîngînd, i-am implorat să mă lase să rămîn la mănăstire, dar nici măcar stareţul nu a reuşit să facă nimic.

De-abia întorşi la castel, fraţii mei mi-au confiscat cărţile şi m-au încuiat în cameră. Nu le înţelegeam mînia. Mi-au dat de înţeles că mă făcusem de rîs. Nu reuşeam să îmi astîmpăr plînsul. Mă învîrteam prin cameră ca o fiară în cuşcă, trăgînd pumn după pumn în obiectele care mă înconjurau şi lovind din răsputeri în uşă, cu picioarele.

Mai tîrziu, fratele meu, Augustin, a venit să îmi vorbească. La început, m-a luat mai pe ocolite, dar am sfîrşit prin a înţelege că nici nu putea fi vorba ca un membru al familiei noastre nobile să devină un sărman călugăr. Cum puteam să mă înşel în halul acesta? Fusesem trimis la mănăstire doar pentru a învăţa să scriu şi să citesc. De ce aveam mereu tendinţa de a exagera?

Cît despre o eventuală carieră de preot, cu un viitor ecleziastic strălucit... Ce să mai zic, eram mezinul familiei. Trebuia să mă gîndesc, mai înainte de toate, la nepoţii şi nepoatele mele.

Ceea ce, de fapt, însemna că: n-avem destui bani pentru a face din tine un cardinal ori măcar un episcop, funcţii pe măsura rangului nostru. În consecinţă, îţi vei petrece restul vieţii la castel, ca un cerşetor analfabet. Iar acum, fă bine şi coboară, tatăl tău te aşteaptă la o partidă de şah.

DE ÎNDATĂ ce am înţeles încotro bătea discursul său, am izbucnit în plîns în timpul mesei, bombănind că nimeni din această casă nu era conştient de "haosul" în care trăiam. Am fost trimis imediat în camera mea.

Mama a venit apoi la mine.

― Nici măcar nu ştii ce înseamnă haos! De ce ai folosit un asemenea cuvînt?

― Ba da, ştiu!

Am făcut imediat o paralelă între mizeria şi decrepitu­dinea care ne înconjurau şi curăţenia mănăstirii, unde, dacă te străduiai cu adevărat, puteai duce ceva la bun sfîrşit.

Mama nu mi-a răspuns. Oricît de tînăr aş fi fost, reuşisem ca, prin cele spuse, să o tulbur.

A doua zi, am plecat amîndoi spre superbul castel al unui senior din vecinătate, care ne-a însoţit, pe mine şi pe mama, la crescătoria sa de cîini şi mi-a spus să îmi aleg doi căţei care îmi plăceau mai mult, dintr-o mulţime proaspăt fătaţi.

Nu mai văzusem în viaţa mea fiinţe atît de adorabile şi de afectuoase ca acei căţeluşi, iar cîinii adulţi ne priveau asemeni unor lei somnoroşi. Erau magnifici.

Năuc de fericire, am ales, după sfaturile vecinului nostru, un mascul şi o femelă, care au parcurs drumul de întoar­cere într-un coş, pe genunchii mei.

Curînd după aceea, mama mi-a cumpărat prima mus­chetă şi primul cal de rasă.

Nu mi-a spus niciodată de ce făcuse toate acestea. Mi-am dresat cîinii şi mi-am înfiinţat propria crescătorie. Cu ajutorul lor şi al calului, am devenit un vînător în toată puterea cuvîntului şi, la şaisprezece ani, îmi petreceam zilele în mijlocul naturii.

Cu toate acestea, seara, la castel, mă simţeam la fel de nedorit. Nimeni nu voia să mă asculte, explicînd de ce trebuia să ne refacem viile şi ogoarele şi să îi împiedicăm pe arendaşi să ne jefuiască în halul în care o făceau.

Pentru a mai rupe monotonia existenţei mele, mergeam, în zilele de sărbătoare, la biserică, iar în zilele de tîrg, coboram în sat, să văd micile spectacole. În fiecare an, reveneau aceiaşi jongleri, acrobaţi şi mimi, dar cui îi păsa? Oricum, erau cu mult mai distractivi decît schimbările de anotimp şi discuţiile lîncede despre gloria noastră de odi­nioară.

În anul cînd am împlinit şaisprezece ani, prin ţinutul nostru a trecut o trupă de comedianţi italieni, cu o căruţă mare, cu coviltirul pictat, în spatele căreia înălţaseră o adevărată scenă. Au prezentat una dintre vechile comedii italiene, cu Polichinelle şi Pantalone, cu cei doi îndrăgostiţi, Lelio şi Isabella, cu doctorul cel bătrîn şi restul farselor obişnuite.

Eram în extaz. Nu mai văzusem niciodată un spectacol atît de spiritual, de viu, de strălucitor. Îl savuram chiar şi atunci cînd actorii vorbeau atît de repede, încît nu înţele­geam ce spuneau.

După ce şi-au sfîrşit reprezentaţia şi au făcut chetă printre spectatori, i-am însoţit la han, dornic să le ofer de băut, deşi nu prea îmi permitea buzunarul, pentru simpla plăcere de a discuta cu ei.

Mi-au explicat că fiecare actor era titularul pe viaţă al rolului său şi că, în loc să îşi înveţe replicile pe de rost, preferau să improvizeze pe scenă. Fiecare îşi cunoştea la perfecţie personajul şi îl făcea să se exprime conform situaţiei. În asta consta, de fapt, genialitatea prestaţiei lor.

Ei numeau aceasta commedia dell'arte.

M-am îndrăgostit de fata care interpreta rolul Isabellei şi, din joacă, mi-am încercat puterile, improvizînd puţin în rolul iubitului ei, Lelio. Comedianţii m-au aplaudat, exclamînd încîntaţi că aveam talent.

La început, am crezut c-o spuneau ca să mă flateze, dar nu mi-a păsat. Astfel, a doua zi, dis-de-dimineaţă, cînd caravana lor a părăsit satul, m-am ascuns şi eu înăuntru, cu puţinii bani pe care reuşisem să îi pun deoparte şi cu o bocceluţă.

Trebuie să menţionez că, în comediile italiene, Lelio, îndrăgostitul, nu poartă mască. Deci, dacă e chipeş, graţios de la natură, demn şi nobil în ţinuta sa, întruchi­pează perfect acest personaj. Cei din trupă erau de părere că posedam toate aceste calităţi şi m-au pus de îndată să repet pentru următoarea reprezentaţie, ce avea să aibă loc într-un tîrg mult mai mare şi mai interesant decît satul nostru.

Eram în culmea fericirii, dar nici repetiţiile şi nici prietenia arătată de noii mei tovarăşi nu mă pregătiseră pentru starea de extaz care a pus stăpînire pe mine de cum am ajuns pe micuţa estradă de lemn, puternic luminată.

M-am dedicat cu întreaga fiinţă Isabellei, descoperindu-mi veleităţi pentru versuri şi cuvinte de spirit a căror existenţă nici măcar nu o bănuisem. Ameţit de rîse­tele mulţimii, a trebuit să fiu scos cu forţa din scenă, dar succesul meu era mai presus de orice îndoială.

În acea noapte, Isabella mi s-a dăruit şi am adormit în braţele ei, ascultîndu-i proiectele de viitor: aveam să mergem la Paris, unde aveam să jucăm în tîrgul Saint-Ger­main, apoi aveam să părăsim trupa, mutîndu-ne pe boulevard du Temple, iar de acolo, la Comedia Franceză, unde urma să jucăm în faţa regelui şi a reginei.

A doua zi dimineaţă, cînd m-am trezit, Isabelle plecase împreună cu ceilalţi comedianţi, iar fraţii mei erau acolo.

N-am reuşit niciodată să aflu dacă i-au mituit sau i-au terorizat pe noii mei prieteni, pentru a mă recupera.

Ce ştiu e că m-au dus înapoi acasă.

Familia mea era îngrozită. Să vrei să te călugăreşti la doisprezece ani, mai treacă-meargă, dar pentru ei, teatrul însemna calea diavolului. După părerea lor, nici măcar marele Molière nu odihnea în pămînt sfinţit.

Am primit o pedeapsă severă, repetată, deoarece îmi copleşisem călăii cu blesteme.

Dar osînda cea mai grea a fost pentru mine expresia feţei mamei mele. Nici măcar nu-i spusesem că aveam de gînd să plec. O rănisem, ceea ce nu mi se mai întîmplase pînă atunci.

Şi totuşi, nu mi-a reproşat nimic.

Cu lacrimi în ochi, m-a ascultat, plîngînd, şi mi-a pus mîna pe umăr, un gest foarte rar din partea ei. Fără ca eu să îi fi dat vreo explicaţie, părea a înţelege magia acestor cîteva zile, pierdută pentru totdeauna. Sfidînd încă o dată mînia tatei, a pus capăt învinuirilor, pedepselor şi restricţii­lor ce îmi erau impuse, şi nu a avut tihnă decît după ce a reuşit să risipească ranchiuna nutrită faţă de mine de către întreaga familie.

În cele din urmă, a vîndut încă una dintre magnificele ei bijuterii şi mi-a cumpărat o superbă puşcă de vînătoare. În pofida tristeţii care mă încerca, m-am grăbit să încerc acea armă extraordinară. Ei i se adăugase încă un dar: un splendid armăsar alezan, a cărui forţă şi rapiditate nebănuite m-au încîntat. Cu toate acestea, darurile n-au însemnat mai nimic, în comparaţie cu sprijinul moral pe care a ştiut să mi-l ofere.

Dar, amărăciunea se înstăpînise.

N-am reuşit să uit ceea ce am simţit jucînd rolul lui Lelio. Am început să-mi spun că nu voi mai putea părăsi niciodată castelul şi, curios lucru, pe măsură ce disperarea mea sporea, deveneam tot mai indispensabil pentru ai mei.

La optsprezece ani, eram singurul în stare să întreţină familia noastră. De unul singur, asiguram traiul alor mei. E straniu, dar aceasta îmi trezea sentimente de profundă mulţumire. Numai Dumnezeu ştie de ce, de fiecare dată cînd ne aşezam la masă, eram satisfăcut, spunîndu-mi în sinea mea că numai datorită mie farfuriile tuturor erau pline.

ACELE MOMENTE m-au legat pentru totdeauna de mama. Ne-au insuflat o iubire reciprocă, puternică, ce nu era nici observată şi nici împărtăşită de către cei ce ne înconjurau.

Şi iată că ea a venit la mine, în aceste clipe ce mi se păreau aproape ireale, în care, din motive pe care nu le înţelegeam nici eu însumi, nu eram în stare să suport tovărăşia nimănui.

HIPNOTIZAT de pîlpîirile focului din vatră, abia am văzut-o atunci cînd s-a aşezat lîngă mine, pe salteaua umplută cu paie.

A urmat o tăcere îndelungată, tulburată doar de tros­netele lemnelor din vatră şi de răsuflările adînci ale cîinilor adormiţi în preajma mea.

Am aruncat o privire fugară spre mama şi am rămas uimit de ceea ce vedeam.

Toată iarna o auzisem tuşind, dar acum mi s-a părut, dintr-o dată, bolnavă. Frumuseţea ei, care conta atît de mult pentru mine, mi s-a părut pentru întîia oară vulnerabilă.

Avea faţa triunghiulară, cu pomeţi largi şi înalţi, perfecţi, dar delicaţi. Bărbia, deşi extrem de feminină, părea desenată de o mînă hotărîtă. Ochii de un albastru deschis, de cobalt, erau tiviţi cu franjurile groase ale genelor de un blond-cenuşiu.

Singurul ei defect, dacă avea într-adevăr unul, era probabil fineţea mult prea pronunţată a trăsăturilor, care îi conferea o faţă de copil sau de pisicuţă. Cînd se înfuria, ochii i se micşorau, iar gura, cu contururi de obicei atît de tandre, căpăta o expresie de duritate ― aproape de răutate ― nepotrivită cu chipul ei atît de serios. Acum, slăbise puţin, dar era încă foarte frumoasă şi îmi făcea plăcere să o privesc. De la ea moştenisem pletele blonde şi dese.

De fapt, îi semăn mult, deşi nu am trăsături atît de fine, iar gura îmi este mai mobilă, chiar dacă uneori exprimă cruzimea. Pe faţa mea se poate citi simţul umoru­lui şi o fire şăgalnică, şi, oricît de nefericit aş fi, izbucnesc mereu în aceleaşi hohote de rîs aproape isterice. Mama nu rîdea niciodată. Ar fi putut părea chiar extrem de rece, de rezervată, în ciuda graţiei înnăscute, de fetiţă.

Simţindu-mi privirile aţintite asupra ei, începu să vorbească:

― Ştiu ce simţi. Îi urăşti, nu-i aşa? Nu au destulă imaginaţie pentru a pricepe ce ţi s-a întîmplat acolo sus, pe munte.

Cuvintele ei m-au umplut de bucurie. Mă înţelesese perfect.

― Am simţit şi eu acelaşi lucru la prima mea naştere, continuă ea. Vreme de douăsprezece ore, am îndurat ca un martir, prinsă în capcana durerilor, ştiind că doar moartea sau naşterea mă vor elibera. După ce totul a luat sfîrşit, îl aveam pe fratele tău Augustin în braţe şi nu puteam suporta prezenţa nimănui. Ştiam că nu era vina lor, dar am suferit ore în şir, am coborît în adîncul infer­nului şi m-am întors înapoi. Acest act, atît de obişnuit, de a da viaţă cuiva, m-a făcut să înţeleg ce înseamnă singurătatea absolută.

― Da, aşa este, am răspuns eu, adînc mişcat.

N-a mai continuat. Şi-a pus mîna pe fruntea mea ― încă un gest ieşit din comun ― iar cînd privirile i s-au oprit asupra costumului de vînătoare plin de sînge, pe care îl mai purtam, chiar şi după atîta vreme, am devenit şi eu conştient de felul în care arătam şi mi s-a părut respingător.

A tăcut o vreme.

Cu ochii aţintiţi asupra focului, mă gîndeam cît de mult mi-aş fi dorit să-i spun că o iubesc, dar nu îndrăzneam. Se pricepea mai bine ca nimeni altcineva să mă mustre atunci cînd ceea ce spuneam o deranja, iar dragostea pe care i-o purtam se amesteca în chip straniu cu un resentiment nemărturisit.

O viaţă întreagă am privit-o citindu-şi cărţile italieneşti şi scriindu-le prietenilor din Neapole, unde crescuse; cu toate acestea, nu avusese răbdare să îşi înveţe propriii copii alfabetul. Nu mă învăţase nici măcar pe mine, după ce fusesem adus acasă de la mănăstire. La vîrsta de douăzeci de ani, nu ştiam să citesc şi să scriu decît propriul meu nume şi vreo cîteva rugăciuni. Uram cărţile şi felul în care ea se lăsa absorbită de lectură.

Uram, de asemenea, faptul că numai atunci cînd mă vedea pe culmile disperării se hotăra să îşi manifeste, în sfîrşit, căldura sau un minim interes faţă de mine.

Totuşi, îi datoram salvarea mea. Nu aveam pe nimeni altcineva cu care să comunic şi eram sătul de singurătate, lucru firesc pentru un tînăr de vîrsta mea.

În cele din urmă, înţelegînd că nu avea de gînd să plece, i-am vorbit:

― Mamă, nu e numai atît. Chiar şi înainte de întîmpla­rea cu lupii, m-au încercat uneori sentimente înfiorătoare. Ea nici măcar nu a clipit. Uneori, visez că îi ucid pe toţi. Trec dintr-o cameră în cealaltă, măcelărindu-i, aşa cum i-am măcelărit pe lupi. Simt în mine o dorinţă de a ucide...

― Şi eu, fiule. Şi eu.

Faţa i s-a luminat, într-un zîmbet dintre cele mai stranii. M-am aplecat pentru a o privi mai îndeaproape, conti­nuînd cu o voce şi mai scăzută:

― În vis, urlu în timp ce îi ucid. Faţa îmi e schimonosită, gura-mi desenează un "O" perfect şi strig întruna, urlu.

Ea a încuviinţat, cu privirile pline de înţelegere; ochii îi străluceau, de parcă ar fi fost nişte felinare.

― Iar acolo, pe munte, luptînd cu lupii... Am simţit cam acelaşi lucru.

― Doar cam acelaşi lucru?

Am încuviinţat din cap.

― Aveam impresia că sînt altcineva atunci cînd am omorît lupii. Iar acum, nici măcar nu mai ştiu cine e cel care îţi vorbeşte. E fiul tău, Lestat, sau celălalt, ucigaşul?

Am tăcut amîndoi îndelung.

― Nu, a sfîrşit ea prin a spune. Tu eşti cel care a ucis lupii. Tu eşti vînătorul, tu eşti războinicul. Eşti mai puter­nic decît oricare alt bărbat din familie, şi de aici se iscă totul.

Am clătinat din cap. Era adevărat, dar asta nu avea importanţă. Asta nu explica disperarea profundă care mă încerca. Dar la ce bun să-i spun?

― Tu ai mai multe feţe, a reluat ea. Eşti în acelaşi timp ucigaşul şi omul. Dar faptul că îi urăşti nu trebuie să te determine să îi cedezi ucigaşului din tine. Nu are rost să îţi asumi povara crimei pentru a pleca de aici, şi nici pe cea a nebuniei. Trebuie să existe o altă cale.

Ultimele două fraze m-au atins. Mergeau direct în mie­zul problemei. Eram uimit de ceea ce lăsau ele să se întrevadă.

Crezusem dintotdeauna că mi-era imposibil să lupt împotriva lor, acţionînd corect. O bună comportare însemna, în mod obligatoriu, să mă supun voinţei lor. Doar dacă nu cumva adoptam un alt mod de a privi binele, un mod mai interesant.

Am rămas cîteva clipe nemişcaţi, uniţi de un senti­ment neobişnuit de intimitate. Ea privea flăcările.

― Ştii ce îmi închipui cîteodată? m-a întrebat, întorcînd capul către mine. Nu o crimă, ci o libertate atît de mare, încît ei nici măcar nu mai contează. Visez că beau mult vin şi mă îmbăt atît de tare, încît mă dezbrac în pielea goală şi mă scald în apele de munte.

Mi-a venit să rîd. M-am uitat mai atent la ea, căci nu eram sigur că auzisem corect. Dar ea pronunţase cu adevărat acele cuvinte şi a continuat:

― Apoi îmi imaginez că mă duc în sat, intru la han şi mă culc, pe rînd, cu toţi cei dornici de aşa ceva: bădărani, bătrîni sau tineri, uriaşi. Stau întinsă acolo şi îi accept pe toţi, unul după altul şi mă încearcă un sentiment minunat, de triumf, de libertate totală, fără să mă gîndesc măcar o clipă la fraţii sau la tatăl tău. Sînt, pur şi simplu, eu însumi. Nu aparţin nimănui.

Eram mult prea uimit ca să îi pot răspunde, dar, în acelaşi timp, gîndindu-mă cum ar fi reacţionat familia şi negustorii înfoiaţi şi bine-crescuţi din sat, ideea mi s-a părut irezistibilă.

Mai întîi, n-am îndrăznit să rîd, poate din cauza imaginii mamei, goală, care părea să îmi interzică o asemenea reacţie, dar n-am fost în stare să mă abţin. Am pufnit, iar ea a clătinat din cap, zîmbind. A înălţat din sprîncene de parcă ar fi vrut să-mi spună: cît de bine ne înţelegem noi doi!

Deodată, am izbucnit într-un hohot violent de rîs. Mama părea şi ea pe punctul de a rîde. Poate că, în felul ei, chiar rîdea.

Ce clipă ciudată! Am descoperit dintr-o dată izolarea ei faţă de tot ceea ce o înconjura. Într-adevăr, ne înţele­geam, iar resentimentele mele nu mai aveau nici un sens.