Viaţa secretă a plantelor

Sims a trecut la fabricarea compostului organic pe scară industrială, folosindu-se drept aproape unic instrument de control de declanşatorul biodinamic al lui Pfeiffer. Materia primă folosită a fost, fireşte, gunoiul de grajd care nu numai că nu-l costa nimic, dar îi era adus în poartă de fermierii bucuroşi să scape de deşeurile astea care ocupau locul degeaba. Totul era să nu piardă momentul când un anumit stadiu de fermentaţie putea ucide prematur microorganismele, provocându-se astfel mineralizarea gunoiului şi, deci, transformarea lui în toxine care să „ardă" rădăcinile plantelor în loc să le hrănească. Amestecând în această masă şi resturi vegetale de orice fel, Sims s-a folosit de faptul că organismele bolnave introduse în felul acesta în amestec nu puteau face nici un rău, întrucât eventualii agenţi patogeni erau distruşi de temperatura de peste 60°C din interiorul masei aflate în fermentaţie iar substanţele chimice ce se găseau în organismele vegetale - cele mai multe provenind tot de pe terenuri chimizate - se degradau biologic şi erau asimilate de bacterii. Folosindu-se de instalaţii comandate anume, Sims întorcea masa în fermentaţie ori de câte ori declanşatorul biodinamic îi atrăgea atenţia că a sosit momentul când conţinutul de amoniac e pe cale să distrugă microorganismele din amestec. Spre surprinderea lui, care îşi spunea că procesul acesta avea să ţină poate mai bine de un an, în mai puţin de o lună masa organică s-a transformat într-un pământ negru şi gras, sfărâmicios şi fără urmă de miros specific. Baligile vacilor vecinilor se transformaseră ca prin minune sub acţiunea factorilor pur biologici.

Dacă ar fi fost vorba de o poveste romantică, Sims ar fi trebuit să rămână cu marfa nevândută şi să se ruineze ca un idealist ce era. Numai că viaţa nu ţine seamă de asemenea cerinţe literare şi nici fermierii texani nu simţeau nevoia să facă pe romanticii, fiind mai preocupaţi de recoltele lor decât de orice altceva pe lume, aşa că primii clienţi se prezentară neîntârziat la Sims, cumpărându-i marfa la un preţ bun, adică ceva mai ieftin decât ar fi dat pe aceleaşi cantităţi de fertilizante chimice. Să spunem de la început că oamenii aceştia erau în realitate nişte disperaţi care îşi luaseră orice nădejde de la eficacitatea îngrăşămintelor artificiale, cu care nu mai făceau mare lucru de ani de zile. Nu se aşteptau prin urmare la cine ştie ce mare scofală nici de la băligarul lui Sims, îl încercau numai ca să nu zică cineva pe urmă că n-au încercat-o şi pe asta, aşa că au rămas şi ei uluiţi văzând rezultatele. Unul din ei, bunăoară, a împrăştiat pe pământ produsul acesta în cantitate de o tonă şi un sfert la hectar, în loc de două-trei tone cât ar fi trebuit în cazul îngrăşămintelor chimice, a renunţat de asemenea la orice insecticide sau ierbicide, a semănat sămânţă netratată şi a aplicat numai două udări, cu gândul că oricum era ruinat şi n-avea rost să-şi mai bată capul cu tratarea seminţelor, cu irigaţia şi cu alte prostii. Numai că recolta din primul an a fost atât de bogată încât nici lui nu i-a venit să-şi creadă ochilor, iar în anul următor, semănând porumb fără să mai îngraşe încă o dată terenul, a obţinut nici mai mult nici mai puţin de o sută cincizeci şi cinci de chintale la hectar, adică dublul producţiei maxime obţinute vreodată de pe un teren îngrăşat artificial, şi nu în Texas ci în Illinois, statul campion al recoltelor supraabundente la această cereală. Acelaşi fermier, punând pe o altă parcelă îngrăşată la fel, cu compostul cumpărat de la Sims, a obţinut la sfecla de zahăr o producţie de peste şaizeci de tone la hectar, lucru nemaiauzit până atunci, iar alţi fermieri din aceeaşi zonă au fost şi ei la fel de norocoşi, cu orzul, ovăzul sau cu grâul pe care moara lui Sims nu mai prididea acum să-l macine. Faptul nu putea să nu atragă atenţia, dar se întâmplară lucruri care nu pot să nu ne lase un gust amar când ne amintim de ele. Richard M. Henderson, de la Deaf Smith Chronicle, se apucă să scrie un reportaj plin de entuziasm, în care saluta aceste prime semne de regenerare a celei mai bogate agriculturi din lume, scriind: „Ca să se convingă de avantajele compostului biodinamic, un Toma necredinciosul n-ar trebui decât să facă un drum până la locurile acestea sfinte ale renaşterii noastre şi să vadă cu ochii lui, fără ca măcar să se dea jos din maşină, cum arată parcelele de porumb îngrăşate natural, înfloritoare pe solul negru şi gras ca untul, şi cum suferă nefericitele lor surate care au avut nenorocirea să se nască pe solurile aride şi sticloase otrăvite cu blestematele de chimicale pe care fanaticii încă le mai toarnă pe pământurile lor, sperând nici ei nu mai ştiu ce". Scandalul izbucnit a fost imens şi este încă viu în mintea generaţiilor ceva mai vârstnice de americani. Bietul Henderson fu acuzat făţiş de numeroşi de confraţi că primise mită de la Sims ca să-l facă să-şi vândă mai uşor propriile excremente, alţii susţinură că era vorba în realitate de un nou îngrăşământ chimic pe care Sims îl amesteca cu perfidie în compostul vândut fraierilor, iar o grupare de fabricanţi de fertilizante chimice îl ameninţă pe Sims cu darea în judecată pentru prejudicii grave. Nu ne îndoim că, dacă această dare în judecată s-ar fi materializat, ar fi dat câştig de cauză fabricanţilor respectivi, într-atât aveau aservită întreaga opinie publică. Din fericire însă, lucrurile s-au oprit aici şi Sims, făcându-se că nu bagă de seamă huiduielile cu care îl răsfăţa cea mai obiectivă şi mai imparţială presă din lume, şi-a văzut de treabă mai departe. Mai rău a fost de bietul Henderson, care şi-a pierdut slujba şi nu ştim ce s-a mai întâmplat cu el.

Dar exemplul lui Sims n-a rămas numai cu ecouri negative. În alt punct al nesfârşitului Texas, în sud-est, Waren Vincent se gândi că s-ar putea ca acest compost care a stârnit atâta tevatură să fie bun la ceva şi în orezăriile năpădite de costrei cu care se chinuiau fermierii din partea locului, drept care începu să-şi sfătuiască prietenii să încerce şi această ultimă soluţie, pe care porni s-o aplice el primul. Costreiul făcea ravagii în plantaţiile de orez cu care îşi ţineau zilele sute şi sute de plantatori şi nu se lăsa doborât nici de cele mai sofisticate ierbicide. Unii încercaseră chiar şi cu substanţele folosite în Vietnam la desfrunzirea instantanee a junglei şi tot degeaba, costreiul dispărea pe moment, dar la anul răsărea mai aprig şi mai duşmănos ca înainte, vădind o rezistenţă din cale-afară de ridicată, pe care i-o conferiseră tocmai insecticidele turnate peste el ca să-l facă să dispară. Vincent se apucă la început să semene în loc de orez iarbă de Bahia, adusă din Brazilia, o plantă cu proprietăţi benefice: terenul care de mult devenise neroditor semăna acum a preerie deasă, costreiul a fost înăbuşit de iarba aceasta, mai puternică decât el, şi, în plus, terenul putea fi folosit cu excelente rezultate ca păşune, vitele arătându-se foarte interesate de iarba aceasta care crescuse fără nici un fertilizant chimic. Anul următor, Vincent a arat bine terenul, îmbogăţindu-l cu compost produs de el după metodele aplicate de Sims şi a întemeiat la loc orezăria, cu rezultate care şi pe el l-au lăsat mut de uimire.

În California de Nord s-au găsit alţi oameni lucizi care s-au apucat să facă operă de pionierat. Se cuvine să-i amintim aici în primul rând pe fraţii Lundberg care, spre deosebire de alţi agricultori care ardeau cu mare grijă paiele de orez, gândind că în felul acesta „curăţă" terenul pregătindu-l pentru semănat, s-au apucat să lase pe câmp nu numai paiele ci şi pleava, îngropându-le în brazdă cu intenţia de a fertiliza în oricât de mică măsură solul, mai ales că în felul acesta nici nu mai poluau atmosfera cu fumul gros şi înecăcios pe care îl dau paiele de orez şi care făcea ca timp de săptămâni întregi atmosfera din zonă să fie irespirabilă. Deşi aveau contract cu o firmă care le cumpăra la preţuri avantajoase recoltele de orez alb, fraţii Lundberg şi-au făcut socoteala că pot face faţă cheltuielilor impuse de fertilizarea biologică a terenurilor lor şi s-au hotărât să ţină în sfârşit seama de cuvintele pe care le auziseră de multe ori din gura răposatului lor tată: un fermier care vrea să fie vrednic de numele de fermier trebuie, mai întâi de toate, să aibă grijă de pământul lui ca de ochii din cap şi să facă în aşa fel încât să-l lase urmaşilor la fel cum l-a primit el însuşi de la părintele lui. Şi când scriem aceste rânduri ne gândim cu amărăciune că, din nefericire, principiul răposatului Lundberg-tatăl ar putea, dacă ar fi cunoscut şi mai ales respectat de toată lumea, să transforme planeta noastră atât de degradată într-un adevărat paradis, dar că lucrurile stau cu totul altfel.

Hotărându-se să treacă la cultura biologică, cei doi fraţi îşi dădeau seama că nu va fi lucru uşor. Aveau să se lovească de tot felul de piedici, care trebuiau prevăzute din timp şi, o dată cu ele, şi măsurile ce aveau să se impună grabnic. Deveniseră atât de comozi datorită fertilizantelor chimice, iar pământul lor ajunsese într-o asemenea dependenţă de acestea încât de multe ori se îngrozeau şi se gândeau dacă n-ar fi mai bine să se lase păgubaşi şi să se resemneze să aibă şi ei soarta celorlalţi fermieri din vecinătate. Dar se gândeau că aşa nu mai putea să meargă şi că ruina îi pândeşte foarte de aproape. La inundarea unei orezarii, milioane şi milioane de amfipode minuscule ies din sol şi înoată tot timpul în mâlul subţire, pe care îl împiedică să se limpezească. Iar acest fapt, la rândul lui, împiedică lumina şi căldura soarelui să ajungă până la sol pentru a favoriza germinaţia, ca să nu mai vorbim că micile amfipode se hrănesc exact cu firele abia răsărite, care se pare că sunt pentru ele o delicatesă de care nu găsesc cu cale să se lipsească, mai ales că nimic nu le împiedică. Toţi fermierii se slujeau ca să scape de ele de produse extrem de toxice pe care le turnau din belşug în apa orezăriei, sub cuvânt că mai bine să prisosească decât să n-ajungă. Seminţele trebuiau şi ele tratate cu parathion în soluţie concentrată, pentru ca viitoarele plante să nu fie distruse de boli specifice. Costreiul trebuia şi el atacat, deşi era limpede că nu poate fi stârpit, dar fermierii îşi făceau mai departe datoria otrăvindu-l sau încercând să-l otrăvească cu cutare sau cutare ierbicid, în timp ce pentru tenacea gărgăriţă-de-orez trebuiau alte insecticide decât pentru ţânţari, care lăsau în mâl larve ce deranjau teribil recolta. Pe urmă mai erau algele, altă belea, pentru care trebuia sulfat de cupru în concentraţie de asemenea ridicată, în timp ce ouăle şi larvele altei insecte, care distrugeau rădăcinile plantelor şi pe care localnicii o botezaseră Adele, trebuiau distruse cu alte insecticide. Puricii de frunză, care se înfiinţau de îndată ce plantele ieşeau deasupra apei, nu cedau decât trataţi cu un anume insecticid, omizile erau ucise cu altul, apăreau pe urmă buruieni care trebuiau şi ele eliminate şi nu stătea nimeni să le plivească, aşa că erau atacate cu ierbicide, pentru fiecare buruiană câte unul anume, adeseori în combinaţie cu câte unul nou, atunci apărut şi despre care se povesteau adevărate minuni. Să mai socotim şi sulfatul de amoniu, superfosfaţii şi azotatul de amoniu care trebuiau să furnizeze solului fosforul şi azotul fără de care plantele nu puteau creşte, apoi azotul de fier şi diferiţi compuşi de zinc, şi vom avea un tablou dacă nu complet, atunci măcar suficient de grăitor al halului în care ajungea vinovatul bob de orez în farfuria copiilor americani. Toată lumea, auzind că fraţii Lundberg au de gând să renunţe la preţioasa şi indispensabila alianţă cu aceste produse chimice, îi sfătuia să se gândească bine, ca să nu-şi dea pe urmă cu pumnii în cap. O asemenea aventură nu era lucru de glumă. Astfel încât cei doi gândiră totul dinainte, până la cele mai mici amănunte, ca să nu se trezească pe parcurs în faţa unor situaţii neprevăzute. Se asigurară de o sursă de gunoi de grajd pe care îl puseră pe fermentat urmând toate regulile, apoi împrăştiară materialul acesta pe o suprafaţă deocamdată mai redusă, de trei hectare şi jumătate. Se gândeau că e bine să fie prudenţi şi să nu rişte de la început toată recolta. Suprafaţa astfel fertilizată, fără nici un adaos chimic, dădu o producţie medie de şapte tone şi jumătate la hectar, ceea ce înseamnă un rezultat modest în comparaţie cu producţiile de pe terenurile fertilizate chimic, dar beneficiul real a fost totuşi acceptabil, dat fiind preţul mai avantajos pe care l-au obţinut pe orezul lor, realizat prin mijloace biologice şi apreciat de achizitori după alte tarife.

Văzând că se poate, cei doi fraţi au fost încurajaţi de rezultatul acesta şi au luat hotărârea să extindă sistemul la întreaga plantaţie, întrucât erau decişi să elimine orice tratament chimic, se gândiră la aflarea unor mijloace naturale de combatere a dăunătorilor de tot felul, astfel încât le veni ideea să irige temeinic orezul, e drept însă, fără să-l inunde decât după ce acesta germinează, ceea ce, într-adevăr, a făcut ca micile amfipode să nu mai poată distruge plantele. Cum boabele pe care le semănaseră fuseseră verificate cu atenţie, fiind selecţionate în acest scop numai cele care nu trădau semne de îmbolnăvire, plantele rezultate din ele s-au dovedit mult mai rezistente la boli şi, cu toate că nu li s-au administrat medicamente de nici un fel, au rezistat în general bine, pierderile pricinuite de boli fiind sub aşteptări. Prin înlăturarea radicală a buruienilor de pe mal au ajuns la altă urmare benefică, la care nu se gândiseră: dispariţia gărgăriţelor, care îşi depuneau ouăle la umbră în solul umed, unde larvele se puteau dezvolta în cele mai bune condiţii pentru ele. Se pare că tot la fel se înulţea şi neînduplecata Adele, care dispăru şi ea aproape cu desăvârşire, iar ţânţarii, care făceau ravagii, au fost lichidaţi prin prăsirea în apa orezăriei a duşmanului lor natural, un peştişor mic dar extrem de vorace, gambuzia, care se hrăneşte cu orice fel de larvă găsită în apă. Astfel încât nu numai ţânţarii, ci şi alte insecte dăunătoare dispărură din orezăria fraţilor Lundberg. Se punea însă o problemă gravă: cum vor rezolva aceste dificultăţi în anul următor. Era limpede de la un timp că practicarea aceleiaşi culturi pe acelaşi teren ani la rând duce la secătuirea solului şi la apariţia a tot felul de dăunători, aparţinând atât regnului vegetal cât şi celui animal. Drept care, pentru prima oară de când se ştiau pe lume, cei doi transfonnară pentru un an orezăria în teren arabil obişnuit, semănând orz. Acesta dădu însă o recoltă impresionantă, astfel încât proprietarii hotărâră să amâne cu un an întoarcerea la cultura orezului şi în anul următor semănară borceag, o plantă furajeră foarte căutată de crescătorii de vite. Recolta a fost atât de bogată şi s-a dovedit a avea o calitate atât de bună încât banii obţinuţi pe ea i-au despăgubit din plin pe cei doi pentru recoltele mai slăbuţe la orez de mai înainte, dar lucrul de căpetenie era altul, anume acela că scăpaseră cu totul de buruieni. Cultura prin asolamente nu era deci vorbă goală. În anul următor, orezăria fu reînfiinţată şi rezultatele fură din cele mai bune încă de la prima recoltă, mai ales că cei doi fraţi adăugară compostului natural şi târâtele de orez cumpărate ieftin şi pleava cedată de alţi plantatori, bucuroşi că scapă de munca pe care o presupunea arderea acesteia şi de fumul murdar care le îmbâcsea fermele. Pământul orezăriei lor era acum sănătos, bogat în humus şi nu mai trebuia îngrăşat în fiecare an.

Un alt fermier californian, Jack Anderson, s-a hotărât să facă şi el muncă de pionierat, numai că în altă direcţie. El era proprietarul unei ferme legumicole de mari proporţii, care a fost prima de acest gen din California unde s-a trecut la agricultura biologică. La fel ca fraţii Lundberg, s-a văzut şi el înghesuit de situaţia fără ieşire în care ajunsese din cauza deversării de produse chimice în cantităţi din ce în ce mai mari şi cu rezultate din ce în ce mai proaste, aşa că s-a hotărât să încerce ultima soluţie, aceea a îngrăşămintelor naturale. Şi fireşte că, necunoscând nimic din tehnica absolut diferită pe care o impune folosirea acestora, s-a văzut şi el în faţa unor dificultăţi pe care însă s-a îndârjit să le învingă. În primul rând îl obseda faptul că din câte se vorbeau, alţi fermieri, plantatori de porumb, de orez sau de cereale păioase, scăpaseră de dăunători nu prin chimicalele pe care le folosea şi el din belşug, ci tocmai prin îngrijirea naturală a solului. Iar Jack Anderson era ruinat tocmai de armatele nesfârşite de viermişori care îi atacau tomatele exact când dădeau în pârg şi în felul acesta le făceau nevandabile: nici o fabrică de conserve nu acceptă tomate cu mai mult de doi la sută produs degradat, şi încă şi atunci cu penalizări severe la preţul de achiziţie. Iar roşiile bietului Anderson erau atacate în proporţie uneori de peste treizeci la sută! Să sorteze zeci şi sute de mii de kilograme îi era imposibil şi să plătească mână de lucru pentru operaţia asta însemna nebunie curată, ar fi însemnat să plătească de două-trei ori valoarea întregii recolte, considerând că toată ar fi fost numai de prima calitate. Fermierii din împrejurimi erau şi ei chinuiţi de acelaşi neajuns şi încercau să se salveze mărind de la an la an doza de insecticide, însă foarte rar ajungeau să atingă acel doi la sută la produs degradat în primăvară, până când roşiile dădeau în pârg şi nenorocirea venea pe capetele lor.

Ambiţiosul Anderson îşi spuse că trebuia să înceapă lupta folosindu-se de două arme în acelaşi timp: să planteze un soi de tomate cu productivitate mult mai redusă, e drept, dar la care observase că degradările nu survin la cele culese înainte de sfârşitul lui august, şi să renunţe la chimicale îngrăşându-şi pământul cu compost. Lucru uluitor, gunoiul evitat de toţi fermierii pentru randamentul lui slab dădu o recoltă dublă faţă de cele dinainte, iar procentul de degradare era abia de unu la sută, fără absolut nici un tratament chimic! Bineînţeles că asta îi puse pe jar pe toţi legumicultorii din zonă, care se apucară de zor să facă rost de compost natural şi să-şi îngraşe terenurile, introducând soiul care se dovedise mai rezistent şi renunţând la tratarea chimică a culturilor lor, astfel încât s-a ajuns la situaţia paradoxală în care fabricile de conserve să nu poată face faţă ofertei de marfă de excelentă calitate prezentate pe întrecute de fermierii care cu câţiva ani în urmă îşi priveau cu jale tomatele degradate şi intrate în putrefacţie încă înainte de a fi culese.

Trecerea la îngrăşarea naturală a solului nu s-a limitat însă la atât, ci i-a tentat şi pe producătorii de fructe şi pe crescătorii de animale. Un pomicultor ca Ernest Halbleib, de exemplu, după ce a practicat ani de zile tratarea artificială a solului şi a livezilor sale, aşa cum ştia de când era copil, şi-a dat seama că ajunsese la un punct mort, în care chimicalele nu mai au nici un efect şi îl duc spre ruină. Şi-a spus, prin urmare, că dacă cultivatorii de orez sau legumicultorii s-au luat după cei care cultivau porumb şi păioase, şi le-a mers cu îngrăşămintele naturale, s-ar putea foarte bine să-i meargă şi lui, cu toate că pomii lui fructiferi erau altceva decât porumbul lui Sims şi decât orezul fraţilor Lundberg. Ultimele şovăieli îi fură înlăturate de rezultatele lui Anderson, ale cărui roşii nu arătau nici ele a porumb sau a orez, dar îl îmbogăţiseră pe ambiţiosul grădinar, aşa că se hotărî să lase la o parte blestematele de prafuri care îl sărăciseră şi să încerce şi el, fiindcă mai rău decât ajunsese nu avea cum ajunge. După doi ani era în măsură să le râdă în nas celor care susţineau pe un ton doct că fără produsele chimice nu se poate obţine o recoltă frumoasă de mere. După cum susţine acum Halbleib, insectele tabără pe livezi tocmai pentru a-l pedepsi pe pomicultorul inconştient care-şi bate joc de pomii lui otrăvindu-i în neştire cu insecticide în loc să-i lase să-şi vadă de treaba lor în linişte. Fluturii depun ouă, din ouă ies larvele care distrug fructele şi, chiar dacă la început dăunătorii aceştia au bătut în retragere în faţa insecticidelor; s-au adaptat atât de rapid, inclusiv prin selecţia naturală, încât au devenit extrem de rezistenţi. „Acum zece ani - spune Halbleib - era destul să stropesc pomii o dată ca să scap de viermi. Pe urmă am ajuns să-i stropesc de câte trei-patru ori pe an şi tot degeaba, merele mele erau viermănoase şi la fel şi ale vecinilor .Cine dă cu insecticide pe pomi e un tâmpit şi îşi merită soarta, scurt şi cuprinzător." Dat imediat în judecată de un concern, producător de substanţe chimice, care pretindea despăgubiri uriaşe pentru aceste afirmaţii publice ce aduceau, e lesne de înţeles, prejudicii grave cifrei sale de afaceri, Halbleib s-a prezentat în faţa judecătorului fără nici un avocat, ci doar cu două coşuri, primul cu mere din livada lui, celălalt cu mere cumpărate în dimineaţa aceea de la un magazin faimos aflat chiar în faţa tribunalului, şi l-a invitat pe acesta să facă singur diferenţa între cele două calităţi. Pledoariile pregătite cu grijă de avocaţii părţii adverse n-au mai avut nici un rost şi, spre cinstea lor, s-au înclinat şi ei în faţa evidenţei şi au declarat că retrag plângerea... Episodul a stârnit o vâlvă nemaipomenită şi Halbleib a căpătat o asemenea faimă încât a fost convocat la Washington, pentru a fi audiat de Oficiul federal pentru controlul alimentelor şi al medicamentelor. Aici, deşi era limpede că membrii acestei înalte comisii nu sunt deloc convinşi de adevărul spuselor lui şi că erau cu toţii partizani ai chimizării, Halbleib şi-a susţinut cu tărie punctul de vedere şi, în final, supărat că domnii în cauză încercau să-l înveţe ei pe el, le-a trântit în faţă: „Dacă prăfuim cu otravă plantele ca să le scăpăm de insecte, le turnăm otravă la rădăcină sub cuvânt că le hrănim, cufundăm seminţele în otravă şi ne lăudăm că le-am tratat, dumneavoastră nu vă gândiţi că tot ce băgaţi în gură tot otravă se numeşte? Şi văd că vă place s-o daţi afară tot pe gură, în loc s-o deşertaţi pe unde a lăsat Dumnezeu!" În sală fireşte că se aflau şi ziariştii, care nu puteau să nu relateze incidentul, aşa că cea mai matură opinie publică din lume a luat cunoştinţă, prin intermediul celei mai obiective şi mai imparţiale prese din lume (şi mai incoruptibilă, am îndrăzni să adăugăm noi), de obrăznicia sfruntată a ţărănoiului de Halbleib, şi fireşte că a fost indignată, atât de indignată încât a considerat o dovadă de nobilă mărinimie faptul că marţafoiul nu s-a trezit direct la închisoare pentru insulte aduse unui atât de înalt for al celei mai democratice ţări din lume. Halbleib a rămas însă pe poziţie şi spune şi azi sus şi tare că nu şi-a schimbat opiniile nici cât negru sub unghie. Mai ales că „între timp au apărut nici mai mult nici mai puţin de cinci sute de noi produse chimice pe care deştepţii le vând proştilor, care prăfuiesc de zor şi stropesc pomii cu ele, otrăvind o lume întreagă şi ajungând în felul acesta ei înşişi la sapă de lemn din cauza distrugerii livezilor de pe urma cărora trăiesc".

Lee Fryer, consultant în agricultură şi nutriţie la Washington, a făcut cu mai mult timp în urmă o declaraţie care nu a fost pe placul multora. Anume că anual se cheltuiesc în Statele Unite două miliarde de dolari pentru chimizarea agriculturii, iar suma aceasta ar fi suficientă pentru producerea a o sută de milioane de tone de compost natural de tipul celui produs de Fletcher Sims, o cantitate care, împrăştiată pe sol doar într-o proporţie arhisuficientă de două tone şi un sfert la hectar, acoperi nevoile întregului stat California şi a încă şase state din Noua Anglie. Mai mult decât atât, preţul a numai opt zile de război în Vietnam ar ajunge pentru organizarea unui sistem perfect pus la punct de producere a compostului natural pe întreg teritoriul Statelor Unite, astfel încât fiecare bucată de pământ să fie fertilizată anual, nu la cinci-şase ani o dată cum procedează cu excelente rezultate adepţii noului sistem de îmbogăţire a solului.

Tot Fryer este cel care a făcut publice pentru prima oară faptele legate de îngrăşarea naturală a solului cu alge, care duc la o excepţională ridicare a calităţii terenurilor, pare-se mai valoroasă chiar decât tratarea cu compost obţinut din gunoi de grajd. Acest procedeu a fost pus la punct, după ani de zile de cercetări amănunţite, de englezul W.A. Stephenson, autorul lucrării Algele în agricultură şi în horticultura, care a pus şi bazele uneia din cele mai prospere afaceri pe plan mondial, producerea unui îngrăşământ lichid sub forma unui sirop consistent, livrat în bidoane de material plastic de câte douăzeci de litri. Mărturisim că acest nou îngrăşământ ne este mai puţin cunoscut, însă declaraţiile tuturor îndrăzneţilor care au recurs la el concordă: recoltele au depăşit cele mai optimiste aşteptări, calitatea produselor este de un nivel ireproşabil şi nu se face simţită nevoia nici unui adaos chimic. Singurul incovenient rămâne, cel puţin deocamdată, preţul de cost ridicat, care face ca acest articol să se răspândească mai greu decât altele similare.