Viaţa secretă a plantelor



Yüklə 1,55 Mb.
səhifə25/36
tarix25.10.2017
ölçüsü1,55 Mb.
#12924
1   ...   21   22   23   24   25   26   27   28   ...   36

Oprindu-se îndelung la aceste rânduri, Kervran a decis să repete şi el experienţa lui Vauquelin şi a ajuns la aceleaşi concluzii: calciul din coaja oului îl depăşea cantitativ pe cel aflat în hrana găinii, ceea ce nu putea fi explicat. Din moment ce o găină era în stare să fabrice, într-un fel sau altul, calciu în propriul ei corp, asta însemna nici mai mult nici mai puţin că tot ce cunoştea omenirea în materie de chimie trebuia pus sub un uriaş şi zguduitor semn de întrebare.

La finele celui de-al XVIII-lea secol, un contemporan al lui Vauquelin, marele Antoine Lavoisier, considerat unanim drept „părintele chimiei moderne" enunţase celebrul principiu după care „în Univers nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă". Toţi marii chimişti de după Lavoisier cădeau fără discuţie de acord asupra faptului că elementele se puteau deplasa pentru a da naştere la noi şi noi combinaţii, fără însă a se putea transforma unele în altele. Acest adevăr fusese demonstrat de milioane şi milioane de experienţe, aşa că nimeni nu se gândea că un asemenea principiu fundamental al chimiei mai putea fi pus la îndoială, aşa cum nimeni nu se îndoieşte că un număr, oricât de mare ar fi, terminat într-o cifră divizibilă cu doi, va fi şi el divizibil cu doi.

Numai că lucrurile aveau să se dovedească în bună măsură diferite de aceste legi care le păreau tuturor bătute în cuie. La începutul secolului al XX-lea, zidul în aparenţă nepătruns din jurul atomului a suferit prima fisură, o dată cu descoperirea radioactivităţii. S-a demonstrat atunci pentru prima oară în istoria ştiinţei că există un număr destul de mare de elemente chimice, de ordinul zecilor, care sub influenţa anumitor factori se pot transforma în cu totul altceva, fapt ce părea să intre într-o violentă contradicţie cu legea conservării materiei, cunoscută şi recunoscută de toată lumea. Radiul, de exemplu, element chimic cu proprietăţi radioactive, se converteşte în energie electrică, termică, luminoasă, care nu sunt elemente chimice, e drept, dar şi în plumb sau heliu, care sunt. O dată cu dezvoltarea impetuoasă a fizicii nucleare, omul a fost în stare să izoleze anumite elemente chimice care lipseau de pe celebra tabelă, numită şi tabloul periodic al elementelor, pe care o alcătuise genialul ţăran rus Dimitri Mendeleev. Fascinant este tocmai faptul că autorul acestei sistematizări le rezervase locuri precise pe tabela sa, considerând că unele poate că dispăruseră din timpuri imemoriale din diferite motive, iar altele nici nu existau probabil în stare naturală.

Ernest Rutherford, fizicianul englez care a vorbit cel dintâi de posibilitatea ca în interiorul atomului să existe ceva şi mai mic, pe care el l-a botezat nucleu, a arătat în anul 1919 că, prin bombardarea unor elemente cu particule alfa - asemănătoare atomilor de heliu deposedaţi de electroni - aceste elemente se pot converti în altele, iar aceste bombardamente au continuat până în zilele noastre, fiind folosită o artilerie din ce în ce mai grea. Numai că aceste breşe, din ce în ce mai largi, se pare că nu sunt suficiente pentru a determina lumea oamenilor de ştiinţă să declare caduc principiul lui Lavoisier, întrucât este vorba de optzeci şi ceva de elemente fără proprietăţi radioactive. În marea lor majoritate, chimiştii sunt astăzi convinşi ca nu este cu putinţă să se ajungă la crearea unui nou element prin reacţii chimice, deşi, pe de altă parte, aceiaşi chimişti suţin cu tărie că absolut toate reacţiile care se produc în orice materie vie sunt de natură strict atomică, după cum afirmă toţi, chimia este singura disciplină care poate şi trebuie să explice tot ce ţine de viaţă.

Să ne întoarcem însă la observaţiile atât de importante ale lui Kervran. Acesta, ajuns inginer şi biolog şi doctor în ştiinţe, n-a uitat fascinantele afirmaţii ale lui Vauquelin, pe care le verificase şi el cândva, chiar dacă numai cu mijloacele improvizate pe care le avea la dispoziţie pe atunci. Hotărî să repete experienţa lui Vauquelin, folosind însă de data asta tehnici incomparabil superioare. Se apucă deci să hrănească o găină numai cu orz, calculând cu maximum de precizie conţinutul în calciu al oricărei cantităţi şi măsurând apoi cu grijă calciul aflat în coaja ouălor şi în găinaţul păsării. Concluzia a fost că găina elimina de patru ori mai mult calciu decât îngurgitase. Împărtăşind colegilor săi biochimişti aceste observaţii, Kervran le stârni mirarea, e drept, dar aceştia găsiră repede soluţia: desigur că găina, hrănită cu calciu sub nivelul necesităţilor ei, lua calciu din propriul ei schelet. Numai că o asemenea explicaţie i se părea lui Kervran mai mult decât nesatisfăcătoare. În primul rând că numai într-un caz de forţă majoră organismul ar fi cedat din calciul deja existent în el, ceea ce ar fi dus în foarte scurt timp la decalcifierea totală a organismului respectiv, iar în al doilea rând concentraţia de calciu era considerabilă şi în găinaţ, iar aici argumentul cazului de forţă majoră cădea cu totul. Găina nu şi-ar fi risipit prosteşte calciul din sistemul osos numai din ambiţia de a da peste cap socotelile cercetătorilor. Pentru a vedea totuşi cum stau lucrurile, a hrănit găina cu alimente din care extrăsese în mod deliberat calciul şi, într-adevăr, peste patru-cinci zile coaja ouălor devenise mai moale iar în găinaţ nici urmă de aşa ceva. Numai că îmbogăţind în potasiu alimentaţia găinii, aceasta a dat chiar de a doua zi ouă cu coaja tare, iar în găinaţ au reapărut semnele calciului. Hrănită în continuare cu boabe de orz din care fusese extras numai calciul, fără să se elimine şi potasiul în care această cereală este foarte bogată, calitatea cojii de la ouă nu s-a modificat prin nimic şi nici conţinutul în calciu al dejecţiilor. Singura concluzie logică era aceea că organismul găinii era în stare să convertească în calciu potasiul pe care îl ingera.

Vrând să ştie mai în amănunţime la ce stadiu ajunseseră cercetările în această privinţă, Kervran se apucă să studieze amănunţit lucrările mai vechi şi dădu de date care îi treziră cel mai viu interes. Cam pe vremea când Vauquelin, aflat la o vârstă mai înaintată şi suferind, se hotărâse să se retragă din activitatea ştiinţifică, un englez, William Prout34, se apucase de studierea sistematică a variaţiei cantităţilor de calciu la ouă în timpul clocirii şi ajunsese la concluzia că, la eclozionare, numai în corpurile puilor se află de patru ori şi jumătate mai mult calciu decât se aflase iniţial în conţinutul ouălor şi că procentajul calciului aflat în coajă era foarte puţin diminuat.

Concluzia lui Prout era că se petrecea un proces de constituire endogenă a calciului, pe baza altor elemente chimice aflate în conţinutul oului, adică în albuş şi în gălbenuş. Iar uluitoarele lui constatări datau dintr-o vreme când oamenii de ştiinţă habar n-aveau de atom, spune Kervran, iar transmutaţia atomică era ceva pe care nici chiar cele mai luminate minţi ale timpului n-ar fi putut-o înţelege dacă s-ar fi găsit cineva care să se apuce să le-o explice.

Căutând şi mai în urmă pe firul acestor lucruri, Kervran află de la un prieten care îi cunoştea preocupările că încă prin 1600 un chimist flamand, Jean-Baptiste Helmont35, făcuse o experienţă cu totul obişnuită.

Umplând un vas mare de ceramică cu pământ literalmente ars în cuptor, la temperaturi înalte şi timp de câteva zile, el răsădise în vasul acesta un pui de mesteacăn căruia timp de cinci ani nu i-a oferit altă hrană decât apă de ploaie sau, în caz de secetă prelungită, apă distilată. La sfârşitul acestei perioade, dezrădăcinând arborele şi cântărindu-l, a constatat că acesta câştigase în greutate optzeci şi două de kilograme şi că greutatea pământului din vasul de ceramică nu scăzuse, ba chiar i s-a părut a fi ceva mai mare, deşi nu era sigur că diferenţa asta nu se putea datora umidităţii mai ridicate acum decât cu cinci ani în urmă, când cântărise pământul în stare absolut uscată. Foarte încurcat de aceste constatări, Helmont îşi spunea că creşterea în greutate a arborelui nu se făcuse în nici un caz pe seama cantităţii de pământ, dar cum stăteau lucrurile cu adevărat nu se putea lămuri. Cel mult, îşi spunea el, copăcelul să fi transformat în lemn, coajă şi rădăcini apa chimic pură pe care o avusese drept unică sursă de hrană.

Atenţia lui Kervran fu atrasă şi de o adevărată extravaganţă vegetală, Tillandsia, o bromeliacee epifită care poate creşte chiar numai pe fire de cupru, fără nici un contact cu solul. Dacă este arsă, cenuşa ei nu conţine absolut nici un fir de cupru sau de vreun compus al acestuia, în schimb prezintă o concentraţie ridicată de oxid de fier şi de alte substanţe, luate în aparenţă din aer.

Un alt cercetător care fusese frapat de asemenea lucruri, francezul Henri Spindler, a observat că alga numită Laminaria era înzestrată cu misterioasa putere de a produce iod, deci tot un element chimic, chiar dacă trăieşte într-un mediu în care nu se află absolut nici unul din compuşii acestuia. Gândindu-se şi el, asemeni multora, că cercetătorii mai vechi cunoşteau multe lucruri pe nedrept uitate, care s-au putut dovedi în multe cazuri folositoare, Spindler se apucă să răscolească prin rafturile cele mai prăfuite ale vechilor biblioteci căutând lucrări mai vechi pe care nimeni nu le mai cercetase de decenii şi avu surpriya să dea peste experienţa efectuata cu mult timp în urmă de un neamţ pe nume Vogel, care se apucase să semene câteva grăunţe de creson într-un ghiveci, pe care îl acoperise mai apoi cu un clopot de sticlă. Clopotul acesta era ridicat numai o dată pe zi sau la două zile, şi atunci numai pentru foarte puţin timp, cât era necesar pentru ca planta să fie udată. Singurul fel de apă folosită era distilată de mai multe ori, nici măcar apă de ploaie. Când planta ajunsese la maturitate, adică peste câteva luni, Vogel o arsese şi, efectuând analiza chimică a cenuşii, ajunsese la concluzia că aceasta conţinea sulfuri în cantitate dublă faţă de câtă se găsea în seminţele de la început. De unde acest spor? Conţinutul în sulf al pământului din ghiveci era zero şi la începutul experienţei şi la sfârşit, prin asta înţelegându-se absenţa totală a oricărui compus. Tot cu ocazia acestor investigaţii prin biblioteci, Spindler dădu de alt lucru care îi reţinu atenţia. Puţin timp după amintita experienţă a lui Vogel, doi englezi, anumel Lawes şi Gilbert, care lucrau la celebrul Institut de cercetări agricole din Rothamsted, descoperiseră că plantele păreau să extragă din sol mai multe elemente chimice decât părea acesta să conţină, la cele mai amănunţite analize.

Timp de şaptesprezece ani, echipa din Rothamsted a cultivat trifoi pe un teren care era cosit de două sau de trei ori pe an, fiind arat, grăpat şi semănat din nou tot cu trifoi, o dată la patru ani, fără absolut nici un adaos de îngrăşământ. Acest teren dădu recolte atât de bogate încât, la sfârşitul celor şaptesprezece ani, Lawes şir Gilbert calculară, pe baza cantităţilor cosite şi a conţinutului chimic al trifoiului, că se consumaseră din sol 2850 kilograme de calciu, 1350 kilograme de magneziu, 2350 kilograme de potasiu, 1350 litri acid fosforic în stare pură, în afară de cantitatea de azot care, ţinând cont de faptul că plantele o mai putuseră absorbi şi din aer, putea fi redusă la numai 2850 de kilograme. O socoteală simplă arată că e vorba de mai bine de zece tone de substanţe nutritive pe care trifoiul le consumase şi care, teoretic, trebuiau acum înapoiate pământului, care în mod normal ar fi trebuit să fie cu totul secătuit. Numai că analiza extrem de amănunţită şi de multe ori repetată a acestuia, pe baza unor probe ridicate anual din diferite puncte ale suprafeţei în cauză, arăta că pământul are o compoziţie normală. De unde proveneau atunci toate aceste minerale? Intrigat şi el de această enigmă tulburătoare, Spindler dădu peste experienţele mai vechi ale unui savant german din Hanovra, baronul Albrecht von Herzeele, care publicase în 1873 o carte de-a dreptul revoluţionară, intitulată Originea substanţelor anorganice. Cartea aceasta demonstra că plantele, departe de a se mulţumi cu ceea ce extrag din sol sau absorb din aer, creează în permanenţă materie. Von Herzeele nu făcea afirmaţii gratuite, ci se baza pe nenumărate experienţe efectuate cu înaltă precizie ştiinţifică şi analize riguroase ale materiei vegetale vii, toate indicând o inexplicabilă creştere a conţinutului de potasiu, fosfor, magneziu, calciu şi sulfuri nu numai în organismul plantei, ci chiar în sămânţa pusă la încolţit în apă distilată, în timp ce alte seminţe, ţinute la păstrare, aveau un conţinut cu mult mai redus în aceste elemente, în cazul unora chiar zero .Contrar principiului conservării materiei, care ar fi cerut ca plantele cultivate în apă distilată să conţină exact aceeaşi cantitate de minerale pe care o conţinuseră şi seminţele din care se născuseră, analizele lui von Herzeele dovedeau dimpotrivă că produsul mineral obţinut prin arderea acestor plante creştea serios şi la fel stăteau lucrurile şi cu toate elementele chimice componente, inclusiv cu azotul, din care să nu uităm că o mare parte era pus în libertate în procesul arderii.

Von Herzeele şi-a dat seama printre altele şi de faptul că plantele păreau în stare să transforme, într-un mod suspect de asemănător cu principiile alchimiştilor din Evul Mediu, fosforul în sulf, calciul în fosfor, magneziul în calciu, acidul carbonic în magneziu şi azotul în potaziu.

Privind astăzi aceste lucruri cu ochii omului de la sfârşitul mileniului al doilea, înţelegem că lucrările acestui extraordinar savant ar fi putut propulsa fără îndoială ştiinţa cu un secol înainte, numai că ciudăţenia capriciilor soartei a vrut ca şi ideile lui să cunoască aceeaşi răceală din partea contemporanilor săi. Mulţi îl considerau pe von Herzeele un scrântit care profanează templul ştiinţei cu bazaconii, care nu erau bune nici măcar de adormit copiii, care ştiau şi ei că fenomenele biologice se puteau explica la nivelul atomului numai şi numai pe baza legilor chimiei. Nu era pentru prima oară când cu un geniu vizionar se întâmplau asemenea lucruri, astfel încât nu e cazul să ne mirăm că extraodinarele cărţi ale lui von Herzeele nu şi-au găsit niciodată un loc, nici măcar unul modest de tot, pe rafturile bibliotecilor ştiinţifice de mare renume.

Spindler, entuziasmat de cele citite în cărţile lui von Herzeele, atrase atenţia colegilor săi asupra acestor lucruri uluitoare.

Unul din aceştia era Pierre Baranger, strălucit profesor şi totodată şi director al laboratorului de chimie organică al Şcolii Politehnice din Paris, instituţie de învăţământ celebră în toată lumea, fondată în 1794, care de-a lungul existenţei sale a dat armate întregi de ingineri şi de oameni de ştiinţă de înaltă clasă. Baranger, deja cunoscut prin câteva lucrări de chimie foarte temeinice, se hotărî sa reia experienţele lui von Herzeele spre a le verifica, iar asta s-a soldat cu o activitate care a durat mai bine de un deceniu, prilejuindu-i bucuria de la început, că toate observaţiile lui von Herzeele nu numai că se confirmă în mod strălucit, dar, privite şi interpretate acum de Baranger cu mijloacele timpurilor noastre, par a duce la concluzii considerate de natură să revoluţioneze cu totul fizica atomică. Încă în ianuarie 1958, Baranger a prezentat primele concluzii în faţa unui auditoriu de înaltă ţinută ştiinţifică, format din reputaţi chimişti, biologi, fizicieni şi matematicieni, în cadrul unui simpozion ţinut la Institutul naţional din Geneva. Atunci, nefiind încă nici el pe deplin convins de autenticitatea tuturor acestor lucruri, care contraziceau flagrant o serie de principii de care nimănui nu-i trecea in cap să se îndoiască, Baranger a păstrat un ton prudent, mărginindu-se să arate că, pornind de la descoperirile tulburătoare ale lui Herzeele, ajunsese la concluzii care, dacă erau urmărite mai departe, ar fi putut face ca „un anumit număr de teorii sprijinite pe o bază experimentală insuficientă, să se dovedească inexacte".

Era o atitudine dictată în primul rând de etica profesională a omului de ştiinţă, o atitudine pe care o regăsim şi în interviul acordat mai târziu, în legătură cu aceleaşi chestiuni, prestigioasei publicaţii Science et vie: „Îmi dau seama foarte bine de faptul că aceste rezultate ale mele par oricui de-a dreptul inacceptabile. Şi totuşi ele există. Am luat absolut toate măsurile de precauţie pentru a reduce la minimum coeficientul de hazard, am repetat toate experienţele de nenumărate ori. Am făcut aceleaşi şi aceleaşi analize chimice ani de-a rândul şi de fiecare dată cu aceleaşi rezultate, iar rezultatele acestea le-am verificat cu ajutorul altor specialişti, care nu erau la curent cu obiectivul cercetărilor mele. Am folosit toate metodele cunoscute şi am recurs la diverşi colegi care să efectueze şi ei aceleaşi experimente, gândindu-mă mereu că greşeam eu undeva şi rezultatele erau false tocmai din cauza acestor greşeli, pe care alţii nu le vor repeta. Am încercat posibilul şi imposibilul şi nu mai există nici o ieşire. Trebuie să mă înclin în faţa evidenţei: plantele cunosc secretul pentru care alchimiştii de odinioară şi-ar fi vândut sufletele fără să mai stea o clipă la îndoială. În fiecare zi şi în fiecare clipă, sub ochii noştri, ele operează netulburate transmutaţia elementelor."

Peste un deceniu şi mai bine, Baranger avea să constate fără putinţă de dubiu un alt lucru: punând la germinat seminţe de leguminoase într-o soluţie slabă de sare de mangan, manganul dispare aproape imediat şi în locul lui apare fierul. A repetat această experienţă de nenumărate ori şi în condiţii din cele mai felurite, dar de fiecare dată rezultatul a fost acelaşi. Pornind să cerceteze amănunţit acest fenomen care contrazice flagrant legi chimice considerate imuabile, a descoperit o reţea întreagă de fenomene dintre cele mai complexe care duceau la transmutaţii ale elementelor chimice din conţinutul seminţelor, precum şi factori de influenţare a acestora, cum ar fi perioada germinării, genul de lumină de care beneficiază seminţele şi chiar fazele lunii, lucru la care nu s-ar fi gândit nimeni.

Pentru a înţelege mai bine caracterul revoluţionar al acestor descoperiri, trebuie să ţinem seama de faptul că specialiştii în fizica nucleară susţin că pentru asigurarea stabilităţii elementelor sunt necesare nişte „energii de fixare" de-a dreptul gigantice, de care alchimiştii de pe vremuri nu aveau cum dispune şi de aceea nici n-au reuşit vreodată să realizeze transmutaţia, pentru obţinerea căreia s-au chinuit secole de-a rândul. Numai că plantele operează fără nici o greutate aceeaşi transmutaţie, într-un proces necontenit şi într-un mod care scapă deocamdată cu totul oamenilor de ştiinţă. Şi cel mai important lucru este că ele nu au nevoie de acele fabuloase cantităţi de energie presupuse în fizica modernă de fisiunea atomului. Cel mai mic fir de iarbă, cea mai neînsemnată păpădie sunt în stare să realizeze fără nici o bătaie de cap ceea ce alchimiştii zilelor noastre, pe care noi îi numim fizicieni sau specialişti în fizica nucleară, susţin cu îndârjire că nu se poate şi nu se poate.

Vorbindu-ne despre cercetările sale într-o convorbire recentă, calmul şi extrem de prevenitorul profesor Baranger ne-a spus: „De peste douăzeci şi cinci de ani predau chimia la Şcoala politehnică şi conduc laboratorul de chimie al acestei instituţii, iar acest laborator, vă rog să mă credeţi, nu este nici pe departe o grotă a ignoranţei şi nici nu are ceva comun cu pseudoştiinţa alchimiei. Numai că niciodată n-am confundat respectul firesc pe care omul de ştiinţă trebuie să-l nutrească faţă de descoperirile înaintaşilor săi cu tabuurile pe care le impune conformismul intelectual. Pentru mine, orice experienţă bine condusă este un omagiu adus adevărului ştiinţei, chiar dacă rezultatele ei sunt de natură să şocheze convingeri vechi şi adânc înrădăcinate. Mai mult decât atât, însuşi rezultatul experienţelor mă incită să îl controlez minuţios, cu toate mijloacele pe care le permite un laborator modern, şi să repet experienţa de un număr de ori care să facă rezultatul absolut de necontestat din toate punctele de vedere, inclusiv statistic. Şi tocmai asta am făcut şi în legătură cu transmutaţia elementelor chimice în interiorul organismului plantei."

Adâncind aceste experienţe, Baranger a stabilit că anumite varietăţi de măzăriche, cum este de exemplu cea din Cerdagne, puse la încolţit în apă distilată şi lăsate să crească, nu-şi modifică deloc conţinutul în fosfor şi potasiu. În schimb, aceleaşi seminţe, puse într-o soluţie de săruri de calciu, ajung la o variaţie extrem de ridicată, ajungând să conţină fosfor şi potasiu până la zece la sută, iar calciul creşte în conţinutul lor în ambele cazuri.

La o întâlnire cu un grup de ziarişti care semnau rubricile de ştiinţă ale unor publicaţii de mare tiraj din Franţa şi din alte câteva ţări europene, Baranger a remarcat neîncrederea care domnea în rândurile interlocutorilor săi, toţi oameni cu o înaltă pregătire în materie de ştiinţă dar tributari unor principii învăţate în primele clase şi care acum îi făceau să fie sceptici. Afirmaţiile lui au făcut totuşi auditoriului o impresie adâncă: „înţeleg cât se poate de bine, domnilor, că aceste rezultate vă miră şi chiar vă fac să vă simţiţi contrariaţi. Pentru că şi eu le consider surprinzătoare. Mai înţeleg de asemenea şi că cei mai mulţi dintre dumneavoastră caută cu febrilitate în minte unde se poate ascunde eroarea care m-a condus pe mine la asemenea rezultate ce vă par absolut neştiinţifice şi imposibile şi pe care nu le puteţi accepta. Vă mărturisesc că aceeaşi eroare am căutat-o îndelung şi cu înfrigurare, nu numai eu ci şi colaboratorii mei, dintre care unii sunt oameni cu un prestigiu ştiinţific recunoscut iar alţii promit să le calce pe urme. N-am găsit-o nici eu, nici ei. Fenomenul, chiar dacă pare absurd şi inexplicabil, chiar dacă se află în afara legii ştiinţei, există şi nu poate fi negat: plantele pot realiza şi realizează întruna transmutaţia elementelor chimice."

Fără îndoială că experienţele lui Baranger aveau nu numai această latură, a nesupunerii faţă de nişte legi unanim acceptate, ci şi darul de a-i deranja teribil pe conservatori, aflaţi şi în această lume, a oamenilor de ştiinţă, într-un număr surprinzător de mare. Mărturisim chiar că e adevărată minune că acest savant nu a fost etichetat şi el, ca atâţia alţii, drept ţicnit sau şarlatan dornic de publicitate ieftină şi de fonduri care să-i permită continuarea tâmpeniilor şi a gogoriţelor lui. Cum am avut noi înşine înalta onoare de a-l cunoaşte personal pe profesorul Baranger şi de a discuta cu domnia sa în mai multe rânduri, ne-am convins de firea sa plăcută şi de modul plin de tact în care ştie să prezinte până şi lucrurile cele mai inacceptabile, astfel încât credem că succesul i s-a datorat în mare măsură şi acestor remarcabile însuşiri personale. Am îndrăzni chiar să credem că, dacă ar fi făcut publice rezultatele în cauză pe un ton de sfidare la adresa scepticilor, declarându-i proşti sau babe sclerozate care nu vor să vadă mai departe de vârful nasului, succesul afirmaţiilor sale ar fi fost îndoielnic, iar dacă la mijloc ar mai fi fost şi nişte interese financiare la scară mondială, ca în cazul produselor chimice de uz agricol, soarta sa ar fi jost pecetluită încă înainte de a fi apucat să deschidă gura. Din fericire însă, lucrurile nu au stat aşa, presa l-a prezentat publicului cu rezerve, e adevărat, dar fără ostilitate, iar o publicaţie de talia revistei Science et vie a putut chiar face afirmaţii net favorabile, ca aceea că fizica nucleară a atins un stadiu în care există deja patru teorii diferite şi contradictorii cu privire la nucleul atomului, toate patru susţinute de argumente ce nu pot fi trecute cu vederea, astfel încât orice om cu judecată limpede îşi dă seama că lucrurile sunt departe de a fi elucidate şi a lua în considerare faptele prezentate de profesorul Baranger nu e deloc o prostie, ci o dovadă de spirit ştiinţific receptiv şi temeinic. În afară de asta, mai susţine pe bună dreptate Science et vie, adevăratul secret al vieţii nu a fost încă descoperit, iar asta poate tocmai din cauză că nimeni nu s-a apucat să-l caute în locul care s-ar putea să fie ascunzătoarea sa atât de bine păzită, nucleul atomului astfel încât, se naşte de la sine întrebarea cât se poate de legitimă dacă viaţa, care până acum a fost unanim considerată drept expresie a unor fenomene chimice şi moleculare, nu îşi are cumva rădăcinile în tainiţele cele mai ascunse ale nucleului, pe care fizica atomică, iar nu chimia, are misiunea de a le afla.


Yüklə 1,55 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   21   22   23   24   25   26   27   28   ...   36




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin