Viaţa secretă a plantelor

Deşi toată lumea privea cu neîncredere acest nou produs şi nu se arăta deloc receptivă la ideea că algele pot fertiliza solul mai bine decât îngrăşămintele artificiale, un agricultor din Hartville, statul Ohio, pe nume Glenn Graber, s-a simţit foarte atras de gândul că noutatea asta s-ar putea dovedi folositoare. Graber era proprietarul unui domeniu de o sută şaizeci de hectare pe care îl cultiva numai cu legume şi într-o manieră foarte puţin obişnuită. Legumele lui creşteau practic în turbă, într-atât de mare era proporţia acestui sol pe terenurile întregii ferme, aflate pe locul unei foste mlaştini desecate. Turba aceasta era foarte grasă şi dădea recolte excelente, aşa că Graber nu avusese niciodată nevoie să adauge vreo substanţă chimică spre a grăbi creşterea legumelor lui, cărora le mergea admirabil.

Numai că prin 1955 îşi făcu apariţia în grădinile lui, ca şi în ale vecinilor, un vierme foarte ciudat, care în scurt timp ajunse să ameninţe o zonă întinsă cu distrugerea tuturor recoltelor. Alarmat, Graber solicită sprijinul unui laborator ale cărui concluzii îl înmărmuriră de uimire: viermii cu pricina erau limbrici şi oxiuri. Crezând că nu înţelesese el bine, bietul om mai întrebă o dată şi fu lămurit că viermii aceştia, de regulă paraziţi intestinali, se întâmplă uneori să mai sălăşluiască şi în pământ, şi atunci atacă plantele care cresc pe terenurile respective.

Analizele efectuate asupra solului arătau că era vorba exact de cauzele obişnuite ale apariţiei acestor neobişnuiţi locuitori ai solului: o carenţă în diferite minerale din cele ce se găsesc în cantităţi infime dar sunt indispensabile, drept care se recomanda tratarea pământului cu anumite îngrăşăminte. Îngrăşăminte chimice, bineînţeles. Numai că Graber era un om extraordinar de conservator şi nu suporta ideea de a oferi legumelor lui aşa ceva. Să îngraşe pământul cu altceva, dar cu ce? Turba era cel mai hrănitor îngrăşământ din toate câte le ştia el, aşa că ferma lui fără nici un fel de chimicale dăduse întotdeauna recolte mai frumoase şi mai sănătoase ca ale altora care îşi prăfuiau grădinile, iar roşiile şi castraveţii lui rezistau foarte bine şi câte o săptămână sau două după recoltat, de parcă atunci ar fi fost culese, spre deosebire de ale celor care îşi chimizau terenurile. Trebuia pus ceva tot natural, dar ce anume? S-a gândit întâi la frunziş adus din păduri, la bălegar, la resturi menajere, dar toate aveau inconvenientele lor, mai ales gunoiul de grajd, de care se fereau ca de foc mai toţi fermierii, fiindcă se ştia că era foarte uşor să-l aplici greşit şi atunci, adio recoltă! Tocmai începuseră să se audă tot felul de zvonuri despre nişte adevărate minuni care s-ar fi întâmplat la o şcoală de agricultură din California de Sud, într-un orăşel numit Clemson, unde agronomii folosiseră nişte îngrăşăminte aduse tocmai din Norvegia sau cam aşa ceva, unele sub formă de prafuri şi altele lichide, fabricate numai din alge, care se arătaseră nemaipomenit de folositoare exact la ardei graşi, roşii, soia, fasole grasă şi mazăre.

Graber era un om cumpănit care nu se lua niciodată după gura lumii şi punea multă seriozitate în absolut tot ce făcea, astfel încât se hotărî să facă o călătorie până la Clemson ca să vadă cu ochii lui cum stau lucrurile. Iar ce văzu aici îl convinse pe deplin, aşa că începând de atunci îngraşă în fiecare an terenurile cu preparatul acesta, absolut natural, administrând anual câte două sute douăzeci şi cinci de kilograme la hectar, ceea ce înseamnă mai puţin de o zecime din cât ajunseseră să folosească pe atunci, tot la hectar, adepţii îngrăşămintelor artificiale de care el se ferea din instinct. Încă din primul an, limbricii şi oxiurii au început să bată vizibil în retragere, iar în anii următori n-a mai rămas nici urmă de ei. Până în prezent Graber îşi fertilizează pământul numai natural, administrând amestecul acesta norvegian în aceleaşi cantităţi, însă acum numai la patru-cinci ani o dată şi adăugând fosfaţi naturali aduşi din Florida, care costă mai scump, e drept, dar îi sunt suficienţi în doze mult mai mici decât cei artificiali, apoi granit adus din Georgia sub formă de pudră fină şi cantităţi destul de modeste de compost organic procurat de la firmele care deja de ani de zile se ocupă de producerea acestei materii. Pentru a asigura necesarul de azot din sol, practică arăturile dese urmate de grăpatul atent şi repetat, ceea ce realizează aerisirea temeinică a pământului, şi recurge sistematic la asolamente, evitând astfel ca solul să fie sărăcit de anumite substanţe. În rest, lasă totul pe seama bacteriilor şi legumele lui cresc sănătoase, îl costă puţin şi le vinde pe preţ bun pentru că are deja o fermă de legumicultor de înaltă clasă. Întrebat de ce varecul, îngrăşământul pe bază de alge, este atât de hrănitor pentru plante, Graber n-a ştiut să răspundă precis. Şi-a exprimat doar părerea că ce natural şi se vede că face bine azi, nu are cum să facă rău mâine, cum s-au trezit că păţesc fermierii care s-au repezit la substanţele chimice care până la urmă iată că sunt pe cale de a-i ruina pe mai toţi. E adevărat, a adăugat el, că legumele lui n-au scăpat cu totul de paraziţii care bântuie prin regiune şi aduc mari pagube la toate fermele, numai că, dacă el are într-un an o pagubă de, să zicem, zece la sută la producţia de ceapă, atunci e sigur că vecinii au pagube de câte patruzeci-cincizeci la sută sau mai mult, cu toate insecticidele pe care le folosesc pentru distrugerea parazitului respectiv. Un ziarist care a fost oaspetele lui Graber a îndrăznit să-i laude grădinile adăugând că gazda l-a plimbat printr-un adevărat lan de pătrunjel înalt până peste genunchi şi cu aspect foarte înfloritor şi că, la sfârşitul plimbării, avea pe pantaloni zeci de gâze despre care Graber i-a spus că erau purici de plante şi greieri. Aceştia însă, deşi colcăiau pe terenul cu pătrunjel, nu-l atacau, lucru pe care nici Graber nu s-a priceput să-l explice prea clar: „Cum se face nu ştiu, vorba e că greierii i-au zăpăcit pe toţi vecinii mei, dar de pătrunjelul meu nu se ating. Vedeţi că nu există nici o frunzuliţă roasă de ei. Cred că la mijloc e puterea plantei de a secreta cine ştie ce care nu le place gângăniilor ăstora şi de-aia n-o mănâncă. Dacă aş da cu insecticide ca toţi cei de pe aici, greierii ar muri, dar şi plantele ar fi deranjate şi la anul nu s-ar mai putea apăra de ei." Deşi e legumicultor, Graber are în permanenţă şi câteva parcele, în fiecare an altele, cultivate cu orz şi cu secară, practicând deci asolamentul, care asigură calitatea solului atât biologic, prin îmbogăţirea cu humus, cât şi fizic, menţinându-l afânat. Spre deosebire de vecinii lui, el nu are nevoie de pluguri mari, care să ajungă până la un metru şi jumătate adâncime sau chiar mai mult, trase de câte două sau trei tractoare de mare capacitate. Terenul lui se ară mult mai uşor, e plin de râme care împiedică tasarea solului şi formarea bolovanilor şi e aerisit bine datorită plantării prin asolament a cerealelor păioase. În caz de ploi abundente, pământul lui înghite apa cu uşurinţă, în timp ce la vecini se formează imediat mlaştină sau şuvoaie care duc şi stratul subţire cât de cât fertil de deasupra, formând făgaşe a căror umplere necesită mai apoi lucrări suplimentare, adică multă muncă în plus şi, fireşte, cheltuială.

Graber a constatat că zarzavaturile şi legumele lui rezistă mai bine decât ale altora la temperaturi scăzute. Cum în zona respectivă se întâmplă destul de des ca trecerea la anotimpul rece să se facă brusc, termometrele coborând pe neaşteptate la -6°C şi frigul fiind bineînţeles însoţit de o brumă groasă uneori de un deget şi mai bine, tomatele şi ardeii lui trec cu succes de încercarea aceasta, în timp ce la vecini tot ce a fost surprins de brumă pe câmp acolo rămâne, degerând şi nemaiputând fi valorificat în vreun fel. Graber este un fermier fără multe cunoştinţe teoretice, ca unul care a făcut o simplă şcoală secundară de agricultură pentru fiii de fermieri, un fel de şcoală profesională, aşa că se fereşte întotdeauna să se hazardeze în discuţii care recunoaşte că-l depăşesc. Se ghidează însă după instinct iar concluziile lui, bazate pe practica unor decenii întregi, nu sunt mai puţin vrednice de luat în seamă: „Eu zic că îngrăşământul natural este un mijloc de a da pământului o hrană completă şi sănătoasă. Mă uit la alţii şi îi văd cum aşteaptă mai întâi să aibă necazuri şi abia atunci se pun pe treabă. Algele sunt un îngrăşământ natural şi previn răul, fiindcă îi dau pământului tot ce-i lipseşte, mai ales elementele nutritive minerale pe care altfel nu are de unde le lua, chiar dacă are nevoie de ele în cantităţi mici de tot. Când nu le are, nu poate hrăni plantele cum trebuie şi eu nu trebuie să aştept să mi se strice recoltele ca să iau măsurile care se impun, trebuie să fiu atent dinainte, cât timp nu au apărut necazurile. Bunicul meu avea o vorbă: sacul se leagă la gură când e plin, nu când n-a mai rămas mare lucru în el."

Interesându-ne de curând cum mai merg treburile grădinarilor din Hartville, am aflat că Graber e tot prosper şi că vecinii lui, deşi nu au renunţat cu totul la chimizare, au început de câţiva ani să folosească şi ei, puţin câte puţin, îngrăşămintele pe bază de alge şi fosfatul natural. Aplică mai departe şi fertilizante artificiale, de care nu se pot dezobişnui, iar dacă apar paraziţi care ameninţă din cale-afară recoltele, recurg la prafurile şi la lichidele cu care îi îmbie atâtea şi atâtea firme specializate în vânzarea de produse chimice agricole. Mulţi ar renunţa cu totul la chimizare, însă asta cere eforturi de care ei nu se simt în stare. Graber, privit în tot ţinutul ca un mare înţelept, le spune întruna că bunicul lui mai avea o vorbă: nimeni n-are nimic de învăţat de la ziua de mâine. Asta înseamnă că fermierii din partea locului încă nu şi-au dat seama că nevoia de insecticide vine tocmai de la proasta calitate a solului. În treizeci de ani, el însuşi s-a văzut, de două ori în situaţii grele, de fiecare dată din cauza adaosului masiv de calciu pe terenurile lui, ceea ce a tulburat echilibrul natural al pământului şi a provocat plantelor anumite deficienţe din cauza cărora insectele au apărut peste noapte, aproape distrugându-i recoltele. S-a abţinut totuşi să recurgă la insecticide şi bine a făcut, fiindcă în anul următor situaţia s-a redresat de la sine. Când a administrat şi a doua oară calciu şi a păţit la fel, şi-a dat seama de unde venea răul şi a treia oară n-a mai încercat, limitându-se la cantităţi minime administrate la intervale mai mari, astfel încât pământul să poată face faţă cu succes acestei încercări.

În momentul de faţă, producţia de legume şi fructe obţinută de terenuri fertilizate biologic este destul de costisitoare, în special din cauza dificultăţilor legate de desfacerea acestora. Graber şi-a exprimat părerea că s-ar putea face totuşi ceva şi încă ceva foarte bun, numai că e nevoie de capital şi mai ales de cap. Anume o mare reţea de magazine alimentare, eventual mai multe reţele, care să desfacă în raioane separate produsele biologice. Mulţi au pufnit în râs auzind o asemenea bazaconie, numai că noi ne-am interesat şi am aflat că în Germania există deja o asemenea reţea, şi încă una din cele mai puternice, aparţinând marii firme Latscha Filialbetriebe din Frankfurt. Reţeaua aceasta se află în plină expansiune şi nemţii par mult mai receptivi decât noi la ce pun pe masă şi introduc în organism, dovadă sumedenia de magazine Latscha unde găseşti pui, ouă, brânzeturi, fructe şi legume proaspete sau congelate, cu provenienţa garantată şi cu un conţinut de asemenea garantat. Concentraţia de reziduuri antibiotice, hormoni, plumb sau alte toxine este sub nivelul admis de cele mai severe recomandări ale dieteticienilor şi toate aceste produse provin din ferme unde se aplică strict metodele biologice elaborate de Institutul guvernamental pentru protecţia plantelor de la Stuttgart, care interzic folosirea îngrăşămintelor chimice şi a insecto-fungicidelor de orice fel.

Un lucru care de asemenea ar trebui să ne pună pe gânduri: magazinele Latscha, răspândite în toată Germania, desfac aceste produse la preţuri cu zece-cincisprezece la sută mai mari decât ale celor obţinute cu ajutorul substanţelor chimice, iar băuturile răcoritoare şi alimentele congelate (congelate numai prin frig, fără adaosuri chimice) se vând la preţuri sub nivelul curent. Fermierul care livrează lapte de la vaci hrănite strict natural, cu furaje obţinute de pe terenuri fertilizate biologic, primeşte o primă substanţială şi, chiar dacă aceasta se reflectă în nota de plată achitată de client, omul e mult mai mulţumit să ştie că el şi familia lui se hrănesc cu alimente naturale, fără toxine, iar fermierul e bucuros că cifra lui de afaceri sporeşte cu zece sau cincisprezece la sută.

În ciuda atâtor succese pe care nu mai este cazul să le comentăm, Glen Graber şi alţi fermieri aflaţi în aceeaşi situaţie îşi pun încă întrebarea dacă acest curent, al „biologiştilor", căruia îi aparţin şi ei, cu atâtea rezultate bune, nu este totuşi excesiv de purist. Fiindcă este limpede că s-a ajuns la nişte raporturi atât de încordate cu producătorii de îngrăşăminte chimice încât, cel puţin aşa cum stau lucrurile în momentul de faţă, orice schimbare de optică din partea acestora este exclusă, ceea ce poate că nu s-ar fi întâmplat dacă li s-ar fi făcut acestor magnaţi un minimum de concesii. Osândirea în loc, cu toată tenacitatea, a tuturor efectelor substanţelor chimice, s-ar putea să nu fie sută la sută justificată. „Nu e exclus să fie nevoie ca ambele tabere să se întâlnească şi, cu deplină bună credinţă, să discute pe îndelete şi să analizeze lucrurile cu toată maturitatea, alegând ceea ce este adevărat de ceea ce este greşit. Fiindcă mă gândesc că s-ar putea ca şi dumnealor să aibă măcar o fărâmă de dreptate" spune Graber. La fel gândeşte şi un alt om bine familiarizat cu aceste chestiuni, dr. John Whittaker, medic veterinar de înaltă ţinută ştiinţifică şi cu o practică serioasă, care susţine rubrica de „sănătate a animalelor" din publicaţia lunară Acres, o revistă cu un milion şi jumătate de abonaţi, în ciuda faptului că apare de relativ puţini ani. După părerea acestui distins specialist, ar trebui creată o posibilitate de discuţie între fermierii care s-au convertit la avantajele agriculturii biologice şi cei care cred încă, şi cu toată sinceritatea, în rolul pe care îl au descoperirile chimiei în prosperitatea agriculturii. „Partizanii agriculturii biologice ar trebui să înceteze să-i tot compare mereu pe ceilalţi cu nişte băbuţe zaharisite care nu vor să ştie decât de nenorocitele lor de ghivece cu muşcate şi cu iasomii. Fapt este că tehnologia actuală nu poate fi lichidată cât ai bate din palme. Mai curând credem că soluţia ar sta într-o încetinire bine controlată a ritmului acesteia, după care ar putea urma o perioadă de tatonări care să ducă, cine ştie, poate chiar la un mariaj între aceste două curente atât de violent diferite. Ar trebui ca, în loc să ne duşmănim atât de crâncen, să încercăm să ne înţelegem unii pe ceilalţi."

Este limpede că, aşa cum stau lucrurile în momentul de faţă, chimizarea agriculturii înseamnă practic distrugerea vertiginoasă a tuturor terenurilor pe care este aplicată, însă nu e mai puţin adevărat că cercetarea ştiinţifică ar putea duce, într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, la crearea unor noi tipuri de substanţe chimice, radical diferite, cu un grad redus de nocivitate sau poate absolut benefice. Întrebat de cititorii revistei Acres cum vede el o armonizare între ştiinţă şi natură, doctorul Whittaker a citat cazul unor descoperiri mai recente şi încă puţin cunoscute, săruri ale unor acizi organici realizate pe baza unor substanţe minerale sau chiar a unor metale, cu alte cuvinte o fuziune între organic şi anorganic de la care agricultura ar putea primi o dezlegare definitivă a problemei randamentului sporit nu numai cantitativ ci şi calitativ, fără degradarea terenurilor. Deocamdată însă, aceste săruri sunt produse numai în cantităţi infime, în laboratoarele experimentale, iar preţul de cost exclude absolut orice posibilitate de aplicare practică a unor asemenea descoperiri. Dacă ne gândim însă că la fel au stat lucrurile la început cu numeroase alte preparate care mai apoi au ajuns să fie produse pe scară industrială şi la preţuri de cost uneori derizorii, putem considera că optimiştii care prevăd aceleaşi lucruri şi în legătură cu aceste posibile noi îngrăşăminte, nu sunt cu totul lipsiţi de realism. Un coleg al doctorului Whittaker, anume distinsul publicist Philip M. Hinze, a formulat una din cele mai bune explicaţii legate de modurile de manifestare a acestor substanţe, pornind de la principiul că orice corp viu luat ca o realitate faptică este nu numai un ansamblu extrem de complex de substanţe chimice, ci şi un microunivers electric: „Corpul poate fi considerat ca o baterie extrem de complicată care nu numai ca primeşte, înmagazinează şi utilizează electricitatea în scopuri care sunt de resortul chimiei, dar se şi menţine ca atare prin asimilarea de vitamine, minerale, arninoacizi şi alte materii. Corpul identifică aceste substanţe pe măsură ce ele apar. Fiecare substanţă organică posedă însuşiri electrice proprii, care determină în mod riguros procesul asimilării. Când organismul are nevoie de un anumit produs chimic, care a devenit deficitar datorită unei nutriţii incomplete, e suficient un semnal şi omul sau animalul simte imediat pofta de a mânca cutare lucru, care conţine produsul respectiv şi din care organismul va selecţiona cu prioritate tocmai ceea ce-i lipseşte, de îndată ce hrana respectivă va fi ingerată. Cu excepţia cazurilor aparte pe care le reprezintă organismele bolnave, procesul asimilării are loc fără greş. Numai că, din nefericire, aceste elemente cu care organismele sunt atât de grijulii nu corespund întotdeauna cu alimentele pe care noi le declarăm cam la repezeală drept bune pentru consum. Ca să dăm un singur exemplu: organismul uman are nevoie imperioasă de o serie întreagă de elemente chimice pe care le cunoaştem sub numele de metale. Deşi sunt necesare în cantităţi infinitezimale, acestea nu pot lipsi cu totul iar deficienţele în această privinţă pot duce adeseori la afecţiuni severe, astfel încât medicii ne recomandă administrarea lor sub forma unor medicamente îndelung testate şi considerate ca cele mai eficace. Numai că în felul acesta noi introducem în organism aceste metale sub forma unor compuşi anorganici, ceea ce schimbă cu totul aspectul lucrurilor. Aceştia, deşi conţin într-adevăr elementele chimice de care organismul nostru are absolută nevoie, au priorităţi electromotrice cu totul altele decât aceleaşi elemente legate de materii organice, cum ar fi de exemplu aminoacizii. Mai de-a dreptul, lucrurile stau cam aşa: un porc cu deficit grav de fier în organism nu poate înghiţi un cui, pentru că nu poate asimila acest element chimic decât dacă îl primeşte sub o formă organică adică mâncând, de exemplu, spanac sau ţelină."

Şi tot cam la fel stau lucrurile şi în privinţa solului. Prea des pus să dea mereu aceleaşi roade, prea irigat şi prea tratat cu substanţe anorganice, el nu mai conţine minerale sub formă organică, necesare plantelor pentru realizarea unei producţii vegetale de bună calitate.

Acest adevăr a fost evidenţiat în mai multe rânduri de dr.Mason Rosenberg, directorul Institutului federal pentru promovarea ştiinţei, una din primele instituţii de învăţământ superior din lume care a pus capăt compartimentării absurde şi dăunătoare a ştiinţelor, formă prezentă în atâtea şi atâtea universităţi de pe glob care dau specialişti cu o pregătire strict limitată la cutare sau cutare domeniu fără nici un fel de corelaţie cu altele. Doctorul Rosenberg a reuşit să introducă în programa multora din facultăţile şi secţiile institutului o materie care cu un sfert de secol în urmă ar fi părut fără îndoială o aberaţie: producerea humusului şi cultivare bacteriilor. Medicii agronomii, zootehniştii şi economiştii absolvenţi ai acestei prestigioase instituţii de învăţământ superior ştiu deja să privească lucrurile într-o nouă lumină, fie că e vorba de tratarea unor boli, de calcularea fertilităţii cutărei parcele în vederea unor lucrări de îmbunătăţiri funciare, de stabilirea regimului de furajare la cutare sau cutare specie de animale ori la elaborarea unor proiecte de dezvoltare a agriculturii într-o zonă sau alta a ţării.

Iar cazul acesta nu este izolat. Multe alte echipe de oameni de ştiinţă, care şi-au dat seama că omul trebuie să facă la loc curat într-o lume pe care a murdărit-o şi a îmbâcsit-o aducând-o până în pragul distrugerii, se dedică deja unor cercetări intense care se constituie într-un program din ce în ce mai amplu şi mai bine pus la punct de cercetări în domeniul agriculturii ce au drept criteriu fundamental principiile de bază ale ecologiei. Ca să dăm un singur exemplu: Institutul american de alchimie modernă lucrează intens la elaborarea unor tehnici eficace de protejare şi de înmulţire a peştelui în condiţii de climă cu totul diferite, cum ar fi cele din mările Canadei, ale Mexicului, ale Californiei sau din zona insulei Costa Rica. Înfiinţarea acestui institut cu un nume atât de neobişnuit s-a datorat următoarelor trei comandamente care stau la baza oricăreia din activităţile sale: „Să refacem solul care ne hrăneşte, să ocrotim mările şi oceanele lumii împotriva degradării de orice fel, să aducem neîntârziat la cunoştinţa factorilor de decizie tot ce poate influenţa lucrurile în acest domeniu."

Şi, dacă stăm să ne gândim puţin, acestea erau cândva exact scopurile stratului verde de la suprafaţa planetei noastre, pe vremea când omul nu se semeţise încă să o supună. În acest sens, vegetalele au fost, de fapt, primii alchimişti ai pământului.
16. ALCHIMIŞTII DIN GRĂDINĂ
Un lucru la care puţini oameni s-ar fi gândit cu două-trei generaţii în urmă: alchimiştii medievali, ţintă a atâtor batjocuri din cauza încăpăţânării lor de a transforma un element chimic în altul, sunt astăzi pe cale de a-şi lua o surprinzătoare dar binemeritată revanşă, iar asta tocmai datorită plantelor.

La începutul ultimului secol al celui de-al doilea mileniu, un tânăr breton foarte studios, care voia să se dedice cu toată ardoarea carierei ştiinţifice, a băgat de seamă ceva cam ciudat la puii care umblau în toate părţile prin ograda casei părinteşti. Scurmând mereu după obiceiul lor aceştia păreau să ciugulească foarte bucuroşi bucăţele minuscule de mică, o materie strălucitoare pe bază de siliciu care se afla din abundenţă în regiunea respectivă şi pe care puii o găseau, iată, şi în pământul din curtea unde creşteau. Având noţiuni destul de temeinice pentru acel timp în legătură cu mineralogia şi cu ştiinţele naturii în general, tânărul nostru, care se numea Luis Kervran, a fost foarte intrigat de faptul acesta, căruia n-a putut să-i găsească absolut nici o explicaţie şi pe care, s-o spunem de la început, n-ar fi fost în stare pe atunci să i-l explice nimeni. Recurgând la analiza chimică a resturilor de la masă, Kervran a constatat că în oasele puilor şi în zgârciurile lor nu se găsea nici urmă din acest mineral, la fel în pene, fulgi, gheare sau piele. Nici când a prelevat probe din absolut toate părţile corpului şi din toate organele interne, toate în stare proaspătă, n-a putut afla nici cea mai slabă urmă. Un alt lucru care îl intriga peste măsură era faptul că găinile făceau ouă cu coaja foarte tare şi cu un aspect cât se poate de sănătos, analiza acesteia indicând un conţinut ideal de calciu, numai că această materie era absolut deficitară în solul din întreaga regiune, din care cauză şi recoltele erau slăbuţe iar deficitul de calciu din sol se reflecta fără greş şi în compoziţia chimică a plantelor. Iar Kervran era în asemenea măsură tributar principiului că un element chimic e un element chimic şi se poate combina în fel şi chip cu alte elemente, rămânând însă mereu acelaşi, încât avea să-i trebuiască multă vreme până în ziua când să îndrăznească să afirme un lucru stupefiant: un element chimic se poate converti în alt element chimic!

Citind romanul Bouvard şi Pecuchet al lui Gustave Flaubert, tânărul Kervran reţinu o referire făcută în aceste pagini la celebrul chimist frances Louis-Nicolas Vauquelin³³, care „calculând cât calciu conţine orzul cu care îşi hrăneşte găina, a descoperit că în coaja oului se afla un surplus. Cu alte cuvinte, era vorba aici de o naştere a unei materii, dar în ce fel anume se năştea materia asta, aici nimeni nu putea da un răspuns."