Victoria D



Yüklə 0,94 Mb.
səhifə7/10
tarix29.07.2018
ölçüsü0,94 Mb.
#62438
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10
Credinţa te va mântui!”
Pe nesimţite sosise timpul cireşelor. Leontina plănuise mai demult să meargă la verişoara ei Natalia, care avea în grădină cireşi mari şi roditori, să culeagă cireşe pentru a face dulceaţă, compot şi plăcintă aşa cum îi plăcea ei. În ziua hotărâtă, l-a invitat şi pe Gelu, dar el n-a mers având nişte probleme de rezolvat la magazinul lui. S-a dus singură. Natalia împreună cu ai ei o aşteptau, fiindcă Leontina îi anunţase.

—De ce nu l-ai adus şi pe Gelu, au întrebat-o văzând-o singură.

—N-a putut veni, că are nişte treburi de rezolvat.

—Dar dulceaţă şi plăcintă ar mânca?se revoltă Natalia.

—Nu ştiţi cum sunt bărbaţii.

-la plăcinte înainte, la război înapoi, completează Natalia.

—Ai dreptate, Nataliţo! Ai să te convingi şi de Aurel al tău.

—Te rog să nu te legi de iubitul meu. Ne iubim la fel de mult cum vă iubiţi şi voi.

S-au dus în grădină, cu scară, cu coşuleţe şi s-au apucat amândouă să culeagă cireşe, cât au ajuns pe poalele unuia din cireşi cu cireşe pietroase, dar foarte înalt.

—Leontino, dă-mi încoace un coşuleţ că eu mă urc în el. uite ce frumoase sunt înspre vârf.

—Lasă tu, că-mi ajunge cât putem aduna servindu-ne de scară.

—Dar mie nu-mi trebuie? De când îmi tot spune mama să le culeg şi eu n-am mai apucat. Bine c-ai venit tu ca să mă antrenezi.

—Puteai chema un elev de-al tău de la şcoală să culeagă.

—Ce să mă mai încurc când pot rezolva singură treaba, şi Natalia se urcă din creangă în creangă.

—Nu ţi-e frică, fato?

—Crezi că prima dată mă urc în cireş?

—Leontina, când v-aţi iubit mai mult, acum sau înainte de a vă logodi?

—Ne iubim la fel de mult ca şi atunci când ne-am cunoscut.

—Dar fii sinceră, la începutul începutului, emoţia n-a fost mai mare?

—Sigur că a fost, că nu ne cunoşteam bine, dar după aceea totul a fost O.K.

—Sub toate aspectele, nu?

—Cum era şi firesc. Tu când te logodeşti cu Aurel?

—Vreau să-l cunosc mai bine.

—Fiind împreună cu el la şcoală, lucrând zi de zi, nu-l cunoşti? Sau nu sunt de acord tuşa şi unchiul?

—Ba sunt, că le place foarte mult de Aurel şi chiar sunt de părere să ne căsătorim, ce s-o mai lungim cu logodna.

—Aaa! De-aia vrei tu să tragi de timp. Să ştii că au dreptate, că noi tot zicem că facem nunta acum, ba mai încolo şi vremea trece.

—Când o veţi face totuşi?

—Vara asta. Sper să n-o mai amânăm.

—Mă ai în vedere ca domnişoară de onoare.

—Cum să nu...

Tot discutând despre căsătorie, despre nuntă şi câte altele, Natalia călcă pe o creangă putredă; care se rupe, se aude o trosnitură, o fâşâietură printre crengi din vârf până la poale şi o zdruncitură puternică sub copac.

—Nataliţo! Ce-ai păţit? Se îndreaptă speriată Leontina şi văzând-o lată la rădăcina cireşului, dă s-o ridice dar se opreşte ştiind că în asemenea situaţii nu este indicat. Tuşico, unchiule, veniţi repede! strigă Leontina.

—Ce e? Ce s-a întâmplat, aleargă părinţii Nataliei.

—A căzut Natalia din cireş.

—Au, Doamne apără-ne!, se apropie ei speriaţi.

Natalia zăcea leşinată în poziţia în care căzuse.

—Trebuie să chemăm salvarea.

—Imediat sun eu, că am mobilul la mine, îşi caută telemobilul Leontina.

Până la sosirea salvării, părinţii s-au interesat ce s-a întâmplat de a căzut. Leontina le-a explicat cum creanga putredă s-a rupt, cum ea a alunecat. Luată prin surprindere, nu s-a mai putut asigura şi chiar de s-ar fi prins de vreo creangă, greutatea corpului a dus-o la cădere. Imediat a venit salvarea, a ridicat-o cu grijă pe Natalia şi însoţită de mama ei şi de Leontina, au dus-o la spital pentru a i se acorda urgent asistenţă medicală. Văzând-o pe Leontina, Matei a întrebat-o ce s-a întâmplat. Auzind despre ce este vorba a mers repede a chemat şi alţi medici printre care un internist, un neurolog ca s-o consulte în vederea unui diagnostic corect. Între timp, Natalia se trezise din leşin. Deschizând ochii, a văzut-o pe mama ei, pe Leontina şi pe Matei pe care-l cunoştea foarte bine.

—Ce s-a întâmplat, a întrebat mirată, voind să se ridice.

—Stai liniştită, a împiedicat-o blând Matei.

—Ai căzut din cireş, fata mea, îi venea mamei ei să plângă.

—Matei a rugat-o pe ea şi pe Leontina să meargă afară, că acum este grija lor şi nu este bine să-i producă emoţii în plus Nataliei.

Au ieşit afară şi au stat câteva ore bune până au dus-o la rezerva în care avea să rămână.

—Domnule doctor, ce-mi puteţi spune, l-a implorat mama Nataliei pe Matei.

—Doamnă, deocamdată staţi liniştită. Vom vedea cum evoluează traumatismul. Acum puteţi să mergeţi acasă.

Leontina, rămânând să se intereseze mai amănunţit, l-a întrebat pe Matei.

—Chiar n-aţi ajuns la o concluzie?

—Dragă Leontina, încă nu. Să vedem peste câteva zile cum se va prezenta starea ei. Mă tem să nu aibă urmări grave.

—Vai de mine, Matei, ce urmări să aibă?

—Să fie afectat un organ intern, să fie deplasat un rinichi, să nu mai poată merge o perioadă sau deloc.

—Aoleu! Nu-mi mai spune! Doamne fereşte!

—Vezi? De—asta nu ne putem pronunţa acum.

-mă duc, Matei, mă bazez pe tine. Toată speranţa mea este în tine, pleacă Leontina oftând.

A condus-o pe Suzana acasă, care plângea într-una. A mai stat un timp cu ea şi cu Andrei, tatăl Nataliei, ca să-i liniştească. A plecat apoi cum a venit, dar îndurerată, fără să se mai gândească la cireşele culese, de care s-a ales praful, că nimeni nu le-a mai folosit.

Pentru Natalia au urmat zile de calvar, nu atât din cauza durerii fizice, care se putea calma cu ajutorul medicamentelor, ci din cauza durerii sufleteşti, fiindcă nu era o fată proastă care să nu se aştepte la ceea ce poate fi mai rău. La ceea ce s-a gândit ea i s-a confirmat într-o zi.

La control, i s-a cerut să mişte piciorul stâng.

—Natalia, încearcă să ridici piciorul stâng.

—Nu pot, domnule doctor.

—Simţi ceva, i-a pus mâna pe picior doctorul.

—Nu simt nimic, domnule doctor.

—Încearcă să mişti piciorul drept.

—Tot nu pot.

—Simţi ceva, i-a pus doctorul mâna şi pe piciorul drept.

—Nu simt nimic, domnule doctor.

—Stai liniştită, a acoperit doctorul cu o privire care-i trăda îngrijorarea.

Atunci Natalia a fost copleşită de teama că nu va mai putea merge, ceea ce bănuise de la bun început şi lacrimile au început să-i curgă şiroaie.

—De ce plângi? Te doare ceva? a întrebat-o Matei aşezându-se pe patul ei.

—Nu mă doare, dar ştiu ce va urma.

—Ce ştii?

—Că nu voi mai putea merge, a izbuncnit în plâns.

—Nu-ţi face griji, dacă nici noi nu ne-am putut pronunţa încă, tu eşti mai doctor decât noi? Nu mai plânge! Ai să vezi că totul va fi bine până la urmă, a mângâiat-o Matei, deşi avea mari rezerve privind posibilitatea Nataliei de a mai merge dacă nu se operează.

În ziua aceea, Natalia a plâns mereu, nici n-a mai mâncat. Noaptea, după ce a adormit cu greu, s-a visat într-o biserică, mănăstire, în tot cazul un locaş sfânt cu multe icoane pe pereţi, luminat cu candelabre strălucitoare şi cu lumânări multe, foarte multe. A îngenuncheat în faţa icoanei Maicii Domnului să se roage şi când să se ridice n-a mai putut. A îngenuncheat din nou să se roage în continuare din tot sufletul ei, cu lacrimi în ochi şi-n momentul acela a auzit o voce sau poate propriul ei gând. „Credinţa te va mântui”. S-a ridicat şi a ieşit din biserică cuprinsă de bucurie şi parcă auzea mereu cuvintele rostite de acea voce.

S-a trezit cu aceleaşi cuvinte pe buze: „Credinţa te va mântui”.

—Ce-ai spus? a întrebat-o bolnava de lângă ea.

—Credinţa te va mântui.

—Considerând-o că i s-a rătăcit mintea din cauza şocului căzăturii, bolnava n-a mai întrebat-o nimic, dar s-a dus să-i spună lui Matei ce crede ea despre Natalia.

Când au venit la vizită medicii şi asistentele, Matei a stat mai mult cu Natalia de vorbă convingându-se că mintea ei n-a luat-o razna, ci a fost pur şi simplu un vis care a afectat-o foarte mult. A stat de vorbă şi cu Leontina care o vizita des pe verişoara ei.

—Leontina, vino, te rog, la mine în cabinet.

—Ce vrei să-mi spui?

—Ia loc. Tu o cunoşti bine pe Natalia fiind şi rude.

—Sigur. Am copilărit împreună şi ne înţelegem foarte bine.

—Eraţi fete cuminţi sau nişte zvăpăiate?

—De ce mă întrebi toate astea?

—Răspunde-mi şi am să-ţi spun.

—De mici eram ascultătoare. Nu lipseam de la şcoală, ascultam de părinţi, dar când ne-am mărit, ca toţi tinerii, ne-am schimbat. Am început cu cafelele, cu ţigările, cu discotecile, cu băieţii pentru care motiv părinţii ne certau, dar noi habar n-aveam. Cu toate acestea, am învăţat şi ne-am făcut o carieră. Eu sunt contabilă, ea este învăţătoare.

—Te-am întrebat toate acestea pentru a mă edifica.

—În ce sens? M-ai făcut curioasă.

—Du-te la ea şi după aceea vii să mai vorbim.

Cum a ajuns Leontina, Natalia a tras-o de mână să se aşeze pe patul ei şi să-i povestească visul. Acum Leontina înţelegea de ce medicul i-a pus acele întrebări şi a râs.

—Pe naiba, fată, nu mă crezi?

—Ba te cred, dar ,mă gândesc la altceva.

—Credinţa te va mântui sunt cuvintele cu care m-am trezit din vis şi-mi revin mereu în minte ca un ecou. Ce să fie?

—Nataliţo, trebuie să-ţi pui toată nădejdea în Dumnezeu. Să laşi dracu’, Doamne iartă-mă ( se bate cu palma peste gură) ţigara, cafeaua, toate răutăţile, să te rogi să te ajute Dumnezeu să te faci bine cât mai repede.

—Ce mă condamni aşa, parcă numai eu beau cafea şi fumez? Ce răutăţi am făcut?

—Ştii tu câte le-ai făcut părinţilor tăi, de-a şi plâns tuşa din cauza ta, cum l-ai blestemat pe Aurel, prietenul tău, că nu ştiu ce nu ţi-a convenit, cum te-ai certat cu directoarea jignind-o deşi nu aveai dreptate, ce să-ţi mai spun? Nu are rost să mai lungim vorba.

—Dar numai eu greşesc?

—Greşim toţi, dar tu eşti într-un moment greu peste care nu poţi trece fără credinţă în Dumnezeu.

—Credinţa te va mântui.

—Vezi? Asta este.

După plecarea Leontinei, Natalia şi-a făcut un proces de conştiinţă ajungând la concluzia că vară-sa a avut perfectă dreptate, deşi cuvintele ei înţepătoare o cam deranjaseră. S-a hotărât să-şi pună nădejdea în Dumnezeu, convinsă că poate o va ajuta mai mult decât doctorii.

Leontina a trecut pe la Matei înainte de plecare.

—Acum ştiu de ce mi-ai pus acele întrebări. Ai crezut că mintea Nataliei a luat-o razna.

—Aceeaşi părere a avut-o şi bolnava de lângă patul ei, deşi eu nu sunt de acord cu aceasta.

—Vară-mea fiind pe patul de spital are timp să reflecteze asupra celor ce s-au întâmplat cu ea. Îşi pune diferite probleme.

—Dacă va mai putea sau nu să meargă şi-n dorinţa de a merge din nou, caută să se agaţe de un sprijin, căutare care în subconştientul ei a dus la visul pe care l-a avut despre care îmi spuseşi.

—Exact! De aceea cuvintele “Credinţa te va mântui” reprezintă pentru ea salvarea. Prin urmare, nu are nimic cu capul. Căzătura nu i l-a afectat.

—La asta m-am gândit şi eu de aceea nici n-am apelat la un psihiatru.

—Vorbeşte normal, gândeşte normal, problema este cu picioarele.

—Rămâne să vedem în timp ce va urma.

Natalia renunţase la ţigară şi la cafea. De fapt, fiind în spital şi în condiţiile ei de imobilizare nici nu avea cum să continue cu aceste obiceiuri. I se mai aducea de-acasă cafea în sticlă până când ea a refuzat-o.

—Să nu-mi mai aduci cafea, mamă. În locul ei îmi aduci ceai de mentă din grădină, sau de tei. Poţi să-mi aduci şi lapte.

—Mă bucur să aud asta, Nataliţo.

—M-am lăsat şi de ţigară. Să-mi aduci bomboane mentolate că-mi este foarte greu până mă dezvăţ definitiv. Noroc că în salon n-are cine să mă stârnească.

—Te gândeşti la vis?

—Acele cuvinte nu-mi mai ies din minte.

—Şi noi ne rugăm lui Dumnezeu să te-ajute să te faci sănătoasă. M-am întâlnit cu Aurel şi-a zis că vine şi el.

—N-aş vrea să mă vadă aşa.

—Să te porţi frumos cu băiatul, că tu eşti cam repezită.

Era prima dată când a dat dovadă de înţelegere în prezenţa lui Aurel. Se iubeau foarte mult, dar ei îi mai scăpa câte o observaţie, un cuvânt nelalocul său la adresa prietenului. S-au îmbrăţişat, s-au sărutat, ea simţindu-se stânjenită de situaţia în care se găsea. Era gata, gata să-i spună că nu-i plac portocalele şi de ce i le-a mai adus, dar s-a reţinut gândindu-se la vis. De aceea l-a făcut să se simtă bine.

—Chiar mi-era dor de fructe. Mi-ai adus banane, portocale, mere. Ce mai este pe la şcoală?

—Aşteptăm vacanţa. Vor veni şi elevii tăi să te viziteze.

—Au mai venit copii şi colegi şi m-am bucurat tare mult, dar m-am simţit nu ştiu cum să-ţi spun, ca o handicapată.

—Sst! i-a pus degetul pe gură, apoi a alintat-o şi a sărutat-o. Cum poţi să spui aşa ceva, dragă Nataliţo. Dacă toţi bolnavii ar gândi ca tine, ce-ar fi?

—Ei pot să meargă, eu nu.

—Vei trece peste asta şi va fi ca la început.

—Poate nici tu nu mă mai iubeşti ca înainte.

—Prostuţo, cum poţi crede aşa ceva? o sărută din nou Aurel, strângând-o tare în braţe până când apare un zâmbet pe buzele ei. Cum ieşi din spital ne pregătim de nuntă. Nu aşa am hotărât? Vara aceasta ne căsătorim.

—Dacă ies pe brânci? râdea Natalia, nepierzându-şi simţul umorului.

—Pe brânci ne căsătorim, râd amândoi îmbrăţişându-se.

Stând cu capul pe pieptul lui Aurel, îi observă tricoul albastru care ei nu-i plăcea. îi venea să-i spune de ce a îmbrăcat o asemenea urâtanie, dar gândindu-se la vis se abţine, scoţând în evidenţă un fapt pozitiv.

—Ce frumos îţi stă cum te-ai tuns, îl mângâie pe păr şi-i aranjează şuviţele rebele. Te prinde foarte bine tunsoarea aceasta.

—Tu eşti atât de drăguţă azi şi-atât de blândă, o complimentează Aurel mângâind-o şi mirându-se de amabilitatea ei sporită, neştiind nimic despre visul Nataliei.

Au trecut zile, au trecut săptămâni, Natalia se ruga din ce în ce mai des şi cu credinţă din ce în ce mai mare, nu numai dimineaţa şi seara, ci de câte ori îi veneau în minte ca un laitmotiv cuvintele din vis. Se obişnuise cu aceste cuvinte şi cu atmosfera din spital nemaifiind îngrozită ca la început şi o anima speranţa că va ieşi pe picioarele ei.

Doctorii o vedeau zilnic, dar nu constatau nicio schimbare în afară de buna dispoziţie a fetei. Matei, când era puţin mai liber, trecea să stea de vorbă cu ea. Îi aducea cărţi de citit, o întreba despre Aurel, despre planurile care le are cu el.

—Într-o bună dimineaţă a încercat să se ridice în fund, cum învăţase de la o vreme, punându-şi palmele sub şolduri în poziţia orizontală şi săltându-şi încet trunchiul. În mişcarea ei plapoma i-a alunecat şi ea a simţit puţin, foarte puţin această alunecare pe unul din picioare. Şi-a pipăit picioarele. Pe piciorul stâng a simţit atingerea, pe piciorul drept nu.

—Simt piciorul! Simt piciorul! a strigat plângând.

Bolnavele au alergat cu vestea la Matei.

Acesta a venit împreună cu neurologul.

—Simt piciorul, le-a spus cu lacrimi în ochi.

—Ia să vedem, au pus mâna pe piciorul stâng.

—Vă simt mâna dar nu chiar atât de bine, dar simt.

—Să vedem şi la piciorul celălalt.

-la ăsta nu simt nimic.

Au mai examinat-o ei pipăind, strângând sub genunchi, pe pulpă, la talpă, tot întrebând-o dacă simte, cum simte. Au vorbit ceva între ei şi-au plecat spunându-i.

—Sunt semne bune, Nataliţă. Poate scapi de operaţie.

—Să vă audă Dumnezeu, domnilor doctori! Doamne, Dumnezeule, îndură-te de mine şi ajută-mă! s-a rugat simţind ecoul laitmotivului “Credinţa te va mântui”.

Matei, anunţând-o pe Leontina despre simptomele îmbucurătoare ale Nataliei, au venit toţi s-o vadă chiar în aceeaşi zi. Natalia radia de bucurie ca şi când ar fi pornit pe picioare.

—Atât de mult m-am bucurat când am simţit pe picior şi alunecarea plapomei şi atingerea palmei, dar la piciorul drept nu simt nimic. Doar nu voi rămâne şchioapă?

—Ai răbdare că vei simţi şi la piciorul drept.

—Tot e bine şi şchioapă, decât oloagă, se mulţumea Natalia plângând.

—Nu mai plânge, Nataliţă, că totul va fi bine, a îmbrăţişat-o vară-sa.

—Cum îmi va sta să fiu şchioapă?

—Plicticoaso, nu te mai gândi la asta, o dojenea Leontina.

—Lasă, mamă, că va avea Dumnezeu grijă şi de tine, o mângâia Suzana.

Ştergându-şi lacrimile, Natalia spera tot mai mult să se facă bine. Nu concepea să rămână paralizată. Aurel, oricât de mult o iubeşte, în asemenea situaţie s-ar căsători cu ea din milă, nu din dragoste. Ce viaţă ar mai fi aceea? Părinţii ar iubi-o, că este fata lor şi orice părinte îşi iubeşte copilul şi la rău şi la bine şi când este bun şi când este neascultător, dar ea cu ce i-ar putea ajuta?

N-ar mai putea profesa ca învăţătoare şi chiar dacă ar încerca, în cărucior ce autoritate ar avea? Elevii ar râde de ea. Colegii n-ar mai privi-o cu aceeaşi ochi. Directoarea, cu care nu s-a prea înţeles, ar urî-o şi mai mult. Ce profesie şi-ar putea alege, dacă ea s-a pregătit ca învăţătoare? Sănătoasă poţi să-ţi alegi şi altă meserie, să mergi în străinătate să lucrezi pentru a câştiga mai mult. Dar paralizată mai poţi? Şi cât îşi dorise să meargă în Italia. Dacă n-ar fi oprit-o Aurel s-ar fi dus. El este de vină că de-ar fi plecat, n-ar fi căzut din cireş să rămână handicapată. De ce să arunce vina pe el că şi în Italia i se putea întâmpla şi mai rău: să dea o maşină peste ea, s-o împuşte vreun drogat şi nici nu era cu ai ei, ci singură cuc printre străini. Aşa este acasă dar tot nu este bine. Aurel o iubeşte dar tot nu este bine. Leontina îi este ca o soră, dar tot nu este bine. Părinţii abia o văd, dar tot nu este bine, Îi place să lucreze ca învăţătoare dar tot nu este bine. Atunci ce este bine? Să poată merge este cel mai mare bine.

La toate acestea medita Natalia pe patul de spital, cu o voinţă acerbă de a merge din nou, ce şi-o impunea cu încăpăţânare în toate încercările prin care avea să treacă. A cunoscut primele mişcări greoaie ale picioarelor, coborârea greoaie din pat, imposibilă fără sprijinul medicului, mersul în cărucior pe care-l considera un adevărat blestem, mersul cu cârje socotindu-se o handicapată. Au urmat apoi antrenamentele de recuperare sub supravegherea medicului, care chiar dacă erau mai plăcute văzându-se că poate face primii paşi singură, erau totuşi obositoare şi n-o scuteau de căzături. La aceste „antrenamente” era asistată de multe ori de Matei şi ei îi plăcea foarte mult să lucreze cu el, fiind mai tolerant şi mai glumeţ.

—Hai, încearcă să vii la mine ca şi cum ai alerga la Aurel, o îndemna Matei.

Făcea câţiva paşi nesiguri, gata să cadă.

—Nu te grăbi, că Aurel te aşteaptă, o sprijinea Matei.

—Domnule doctor, râdeţi de mine, zâmbea Natalia.

—Te-ai echilibrat? Porneşte din nou!se depărta Matei de ea.

Mai făcea câţiva paşi în timp ce Matei se depărta tot mai mult.

—V-aţi dus prea departe, domnule doctor.

—Copilul mic când porneşte pe picioarele lui nu se mai opreşte. Tu, că eşti mare, te plângi?

—Eu nu sunt ca un copil mic.

—Tocmai de-aceea. Trebuie să fii sigură pe tine.

—Şi nici picioare sănătoase nu am.

—Dar vrei să le faci sănătoase.

Mai făcea câţiva paşi transpirată de oboseală. Matei observa imediat când obosea şi făcea pauză.

—Păi ne mai aşezăm puţin că te trec toate apele.

—Nici la săpatul în grădină n-am transpirat ca acum.

—Cine te-a pus să te urci în vârful cireşului, măi Nataliţo?

—Ceasul rău, domnule doctor.

—Ai vrut să faci pe grozava.

—M-am mai urcat de-atâtea ori, nu era prima dată.

—Ştii vorba bătrânească?

—O ştiu. Ulciorul nu merge de multe ori la apă.

—Treci tu şi peste asta. să mai încercăm să mergem.

Se continua antrenamentul după pauze şi Natalia, în dorinţa de a se pune cât mai repede pe picioare, nu voia să ştie de oboseală.

—Mai întrerupem puţin, o sfătuia Matei.

—Să mai fac câţiva paşi. Au! Cad, se dezechilibra Natalia.

—Te-ai lovit?

—Nu, că m-aţi prins dumneavoastră la timp.

—Vezi? Ţi-am zis că eşti obosită. Gata pe ziua de azi. Am terminat antrenamentul.

—Bine că n-a fost celălalt doctor, că poate m-ar fi certat dacă nu-l ascultam.

—Bine ţi-ar fi făcut. Altădată când nu ţii seama de ce-ţi spun, am să te bat, că eşti căpoasă, Nataliţo, glumea Matei. Semeni cu vară-ta, că şi ei când i se pune pata, n-o mai poţi scoate la capăt.

După toate acestea câte le-a îndurat, cu voia lui Dumnezeu şi cu îngrijirea medicilor s-a văzut pe picioarele ei. Cu o mare bucurie în suflet a părăsit spitalul putând să meargă, pentru care a mulţumit lui Dumnezeu şi personalului sanitar care a îngrijit-o fiind alături de ea.

Punea suflet când se ruga lui Dumnezeu, îi mulţumea că a ajutat-o de a nu rămâne handicapată.

Aurel tot îi amintea despre nuntă.

—Să vorbim şi cu ai mei şi cu ai tăi pentru a fixa data nunţii.

—Eu nu sunt pregătită, dragul meu. Am stat atâta timp în spital.

—Ce greutăţi ridică pregătirile ca să fie nevoie de timp? Dacă sunt bani, toate se rezolvă rapid. Rochia de mirească, costumul de ginere şi celelelate accesorii se cumpără, naşii îşi pregătesc cele ce le revin în sarcina lor, masa se face la restaurant. Rămâne doar să anunţăm data.

—Bani sunt?

—Eu am ceva puşi deoparte.

—Grijuliule, vrei neapărat să ne unim destinele cât mai repede, dar pe mine m-ai întrebat…îşi dă cu palma peste gură rostind ultimele cuvinte şi renunţând la răutăţile ce le mai avea de spus, amintindu-şi de cuvintele din vis.

—N-am hotărât că în vara aceasta ne vom căsători, scumpa mea?o îmbrăţişează Aurel.

—Ba da, iubitule, dar am glumit ca să văd ce zici, îl îmbunează Natalia sărutându-l.

—Sunt atât de fericit când sunt cu tine. Ţi-am dus dorul cât ai fost la spital.

—Veneai aproape zilnic să mă vezi.

—Nu era ca acum când te ştiu aici şi pot să vin la orice oră din zi şi din noapte să ne întâlnim.

—Mai puţin din noapte, că ai mei îţi rup şi ţie picioarele cum mi le-a rupt mie cireşul.

—Nu mai vorbi despre asta, o ţine strâns în braţe Aurel.



Yüklə 0,94 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin