Ya wop page



Yüklə 334,98 Kb.
səhifə3/3
tarix12.08.2018
ölçüsü334,98 Kb.
#70304
1   2   3

Speranța judecății


Dar, poate că pentru a aprecia cu adevărat impactul promisiunilor lui Dumnezeu și pentru a fi însuflețiți pentru a trăi cu credincioșie, în așa fel încât să se producă o schimbare, trebuie să încercăm să vedem lumea așa cum o vede Dumnezeu. Atunci când judecata este descrisă în Biblie, cel mai mare accent este pus pe dreptatea și speranța judecății lui Dumnezeu. În cartea Reflections on the Psalms [Reflecții asupra Psalmilor], C. S. Lewis observă că scrierile biblice ale Psalmilor și ale profeților „sunt pline de dorul după judecată și consideră vestea că «judecata» vine, drept o veste bună.” Aceasta este vocea celor asupriți și uitați, strigând ca relele să fie îndreptate și plângerile lor să fie auzite.

Este, de asemenea, o rugăminte ca cineva să observe greșelile făcute în lumea noastră ― și o amintire că Cineva o face. În timp ce suferința, asuprirea și tragedia sunt destul de greu de suportat, în ele însele, rănirea sau insulta sunt și mai greu de suportat, dacă se pare că sunt lipsite de sens sau neobservate. Posibila imponderabilitate a durerii este mai grea decât povara sa inițială. O lume care nu e supravegheată sau este lipsită de importanță reprezintă cea mai nemiloasă absurditate.

Acesta este argumentul principal al cărții biblice a Eclesiastului, o carte care, cu greu se potrivește cu multe încercări de a da credinței definiții frumoase. Strigătul filosofului de „Deșertăciune! Deșertăciune!” răsună pe paginile acestei literaturi antice, pe măsură ce element cu element, este devalorizat ca nemeritând efortul. Munca, bogăția, înțelepciunea și plăcerile vieții sunt toate respinse ca fiind lipsite de sens. Se observă că adesea, chiar și diferența dintre bine și rău contează puțin: „Este o deşertăciune care se petrece pe pământ: şi anume, sunt oameni neprihăniţi cărora le merge ca şi celor răi cari fac fapte rele, şi sunt răi cărora le merge ca şi celor neprihăniţi, care fac fapte bune. Eu zic că şi aceasta este o deşertăciune” (Eclesiastul 8:14).

La sfârșitul cuvântării lui, însă filosoful face o întorsătură bruscă. În mijlocul deșertăciunii lui copleșitoare, el spune, „Stai așa! Dumnezeu va judeca, așa că nu totul este lipsit de sens; de fapt, acum totul și toată lumea contează. De aceea, „Teme-te de Dumnezeu și păzește poruncile Lui” ― însemnând să-L iubești și să-L onorezi pe Dumnezeu și să înveți să faci dreptate și să cauți binele (vezi Eclesiastul 12:13, 14).

Speranța pentru judecată se reduce la ceea ce credem despre natura absolută a lui Dumnezeu, despre viață, și despre lumea în care trăim. Biblia arată că trăim într-o lume creată și iubită de Dumnezeu, dar care a mers într-o direcție greșită și în care Dumnezeu lucrează în vederea planului Său de recreere, în special prin viața și moartea lui Isus. Așa cum înțelegem povestea lumii noastre, omenirea a mers pe o cale greșită și atât de mulți oameni sunt prinși în distrugerea, care a venit odată cu victoriile răului. Așadar, judecata lui Dumnezeu este o parte esențială în procesul Său de îndreptare a lumii noastre. Pentru cei care au parte de atât de multe dintre relele lumii, aceasta este o veste bună. Iar noi, pur și simplu eșuăm să apreciem această speranță atunci când eșuăm să auzim glasurile și să vedem prin ochii celor care sunt marginalizați, brutalizați și exploatați.

Această perspectivă, nu numai că ne oferă o nouă apreciere a speranței judecății, ci această speranță schimbă și felul în care îi privim pe alții. „Oamenii care cred că Dumnezeu va întoarce lumea cu susul în jos ― oameni asemănători Mariei, care în cântecul ei îi dă jos pe cei puternici de pe tronurile lor și îi înalță pe cei umili și blânzi [vezi Luca 1:46-55] ― nu vor întârzia să facă ceva pentru a schimba lumea în prezent” (N. T. Wright, Surprised By Hope [Surprins de speranță]). Atunci când privim înainte la promisiunea lui Dumnezeu de a judeca lumea, și ne alăturăm misiunii Lui de a îndrepta lumea odată pentru totdeauna, speranța judecății începe să schimbe lumea astăzi, chiar dacă acum doar prin mici licăriri și prin căi aparent nesemnificative.

Să începi să vezi lumea așa cum o vede Dumnezeu, este cel mai mare schimb de perspectivă. După cum concluzionează David James Duncan în discursul său de la finalul celei de a douăzecea ediție aniversară a filmului The River Why [Râul „De ce?”], acest tip de credință, precum și înțelegerea de către noi a scopurilor lui Dumnezeu în lumea noastră, ar trebui să fie baza pentru modul în care ne trăim viețile: „Și știind că dreptatea este inevitabilă și că ea nu se găsește în mâinile oamenilor, vreau să întreb în cele din urmă, De ce să judecăm?, De ce să urâm sau să ne mâniem?, De ce să nu slujim pur și simplu, oriunde, oricum, cât putem de mult și cât mai mulțumitori posibil, pas cu pas, inimă lângă inimă, făcând mutare înțeleaptă după mutare înțeleaptă.

Întrebări pentru discuție

1. De ce crezi că, uneori, creștinii sunt criticați pentru că le pasă prea puțin de ce se întâmplă în jurul lor?

2. Cum explici faptul că ești motivat să-i slujești pe alții astăzi, datorită credinței în a Doua Venire a lui Isus?

3. În ce fel sunt promisiunile judecății lui Dumnezeu o veste bună? Sau, ți se pare că sună mai degrabă a amenințare?

Ziua 8

Povestea” celor trei îngeri



Formularea oficială a „Credințelor fundamentale ale Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea”, cuprinde puțin mai mult de 4000 de cuvinte. Dintre acestea, doar o parte dintr-o propoziție ― un total de unsprezece cuvine cu tot cu referința biblică ― face legătura cu „cei trei îngeri din Apocalipsa 14.” Chiar soliile însele sunt deabia câteva propoziții, în mijlocul întregii relatări, a profețiilor, simbolurilor, dramei, avertizărilor și promisiunilor din Apocalipsa.

Totuși, vizitând bisericile noastre, foarte curând devine evident faptul că acești „trei îngeri” sunt mai semnificativi pentru identitatea și misiunea noastră, decât ar crede unii. De la vitraliile din bisericile noastre cele mai mari, la coperți de buletin inscripționate în exterior, de la semne șterse de pe biserici până la logo-uri proaspăt vopsite, simbolul celor trei îngeri este un motiv frecvent al adventismului din jurul lumii.

Cei trei îngeri sunt, de asemenea, o parte importantă a istoriei și a moștenirii bisericii noastre. Scriind la mai bine de cincizeci de ani după predicarea inițială urgentă, care a declanșat mișcarea adventistă, Elen White sublinia importanța permanentă a celor trei îngeri: „Toate cele trei solii trebuie încă predicate. Este la fel de important acum ca și mai înainte ca ele să fie repetate pentru cei care caută adevărul” (Counsels to Writers and Editors [Sfaturi pentru scriitori și editori], paginile 26-27). Iar predicarea soliilor celor trei îngeri, continuă să fie o parte principală în misiunea Bisericii Adventiste.

Dar, la fel cum se întâmplă și cu alte aspecte ale vieților și credinței noastre spirituale, faptul că sunt obișnuite poate degenera într-un clișeu, predicarea lor își pierde simțul urgenței prin repetare, iar „adevărul prezent” pălește în „înțelegeri” cunoscute.

Așadar, dacă ceva este important pentru noi, din când în când trebuie să petrecem puțin timp gândindu-ne la ele, punându-ne vechile întrebări și unele noi. Fără să abandonăm neapărat înțelegerile noastre moștenite, trebuie, de asemenea, să privim în urmă la texte, să vedem dacă e ceva ce e posibil să fi pierdut, ceva ce am mai putea adăuga la imaginea noastră a mesajului lui Dumnezeu pentru noi. În plus, trebuie să privim la ele din nou ca parte a tabloului mai mare al Bibliei, al planului lui Dumnezeu pentru lumea noastră și pentru poporul Lui în această lume.

O astfel de întrebare despre istorisirea cu cei trei îngeri a fost pur și simplu de ce vin acești îngeri în grup de trei? Desigur, sunt îngeri și înainte și după Apocalipsa 14:6-12, dar acești îngeri sunt în mod specific prezentați împreună, având trei solii specifice care se potrivesc împreună. Așadar, de ce trei?

O posibilitate este ca acesta să fie un procedeu literar cunoscut ca „triplare”. Din câte îmi amintesc de la orele de Engleză din primul an de liceu, aceasta este o metodă de a spune povestirea, sau de a explica un adevăr care poate fi văzut printr-o varietate de forme literare. În multe povestiri putem vedea acest tipar repetându-se. În limajul logicii, este vorba de o teză, o antiteză și o sinteză.

În timp ce unii pot ezita să citească soliile celor trei îngeri după un tipar „împrumutat” din arta spunerii poveștilor, ar trebui să recunoaștem că însăși Biblia este, la bază, o povestire ― povestirea lui Dumnezeu și a felului cum Se poartă cu oamenii, de la Creațiune la recreațiune. Când învățăm să o citim în felul acesta, ne dăm în curând seama că suntem o parte a povestirii. De asemenea, în această povestire îi putem implica și pe alții, punându-i în legătură cu povestirea lui Dumnezeu în și pentru viețile lor.



Primul înger: creat (Apocalipsa 14:7)


Unul dintre refrenele permanente ale relatării biblice, este apelul lui Dumnezeu ca oamenii Săi să-și amintească de El, să se întoarcă la El, să-I ofere Lui locul potrivit în viețile lor. Într-un fel, este o reflectare a inconsecvenței naturii umane ― faptul că avem mereu nevoie de pocăință și transformare, alunecând mereu de la cele mai bune intenții ale noastre. Este, de asemenea, o amintire a faptului că Dumnezeu Se apropie de fiecare generație care se succede în moduri noi, întâlnindu-i pe oameni în timpul, locul și circumstanțele în care se găsesc la acel punct în istorie.

Dar, este probabil și un semn care arată că așteptările lui Dumnezeu de la viețile noastre și de la lumea noastră, ne cheamă mereu dincolo de dedicarea, atenția, alegerile pe care le avem, oricare ar fi acestea și oricât de bune. Acest lucru pare astfel pentru că apelul „Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I slavă” este repetat de primul înger din Apocalipsa 14. Versetul 6 plasează acest mesaj în contextul „Evangheliei veșnice” ― iar aceasta oferă siguranță, fără să lase însă loc pentru mulțumire de sine.

Îngerul ne cheamă la o viață în care să învățăm continuu să trăim, să iubim și să ne închinăm mai bine. De multe ori am petrecut atât de mult timp și energie gândindu-ne cum trebuie și cum nu trebuie să ne închinăm, uitând ― așa cum descria un muzician ― că închinarea noastră este ca pictatul cu degetul pentru Dumnezeu. El este mulțumit de ea dar, nu pentru meritul, corectitudiniea sau valoarea ei artistică. Nu faptele noastre fac interacțiunile cu Dumnezeu speciale și de o valoare veșnică, ci ceea ce Dumnezeu a făcut: „Și dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi și a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre” (1 Ioan 4:10).

Dar, întrebarea se pune aproape singură: Dacă toată creațiunea, răscumpărarea și recreațiunea vin de la Dumnezeu și, conform Bibliei, Dumnezeu folosește toată istoria omenească încercând să ne facă pe noi să înțelegem acest lucru, de ce pare El atât de preocupat ca noi să Îi spunem aceasta? Dacă Dumnezeu este cine spune că este, de ce este în aparență atât de doritor ca noi să ne închinăm Lui?

Desigur, această chemare de a ne închina lui Dumnezeu nu este decât o altă expresie a dragostei Lui. Puțini oameni, indiferent de cât de mult prețuiesc scopurile mai mari ale lui Dumnezeu, ar contrazice ideea că lumea ar fi un loc mai bun dacă mai mulți dintre noi am asculta cu adevărat chemarea de a ne teme și de a ne închina lui Dumnezeu. Lumina acestui mesaj cere o schimbare radicală a felului cum interacționăm unii cu alții și cu lumea din jurul nostru. De aceea este adresată chemarea „oricărui neam, oricărei seminții, oricărei limbi și oricărui norod” (Apocalipsa 14:6). Nu este vorba de a-L face pe Dumnezeu să se simtă mai bine, dacă acest lucru ar fi cu adevărat posibil sau necesar; este vorba despre faptul că Dumnezeu vrea ce este mai bun pentru poporul Lui și pentru creația Lui.

În acest fel, solia primului înger este, de asemenea, o afirmare a realității fundamentale a lumii noastre. Oricât de căzută și întunecată ar fi, lumea încă reflectă gloria, bunătatea și măreția lui Dumnezeu. În lumea naturală, în culturile lumii și în tot ce are umanitatea mai bun de oferit, putem observa amprente și ecouri ale Creatorului Însuși.

Din nefericire, noi, ca popor al lui Dumnezeu nu am reușit întotdeauna să vedem și să sărbătorim această realitate prezentă, și exprimare a lui Dumnezeu în mijlocul nostru. Primul înger din Apocalipsa 14 ne cheamă să facem mai bine acest lucru. „De o importanță primară pentru revendicarea creațiunii și pentru a fi o comunitate renăscută, este afirmația că atunci când Dumnezeu a făcut lumea, El a spus că era «bună», și încă este” (Rob Bell, Velvet Elvis, pagina 170).

Așadar ― după cum a chemat generațiile dinaintea noastră, zidite pe asigurarea Evangheliei la care se adaugă caracterul urgent al judecății ― îngerul repetă chemarea lui Dumnezeu de a ne închina Lui în calitate de Creator, Domn și Răscumpărător, pentru binele nostru, al lumii noastre, și pentru cauza binelui final.


Al doilea înger: căzut (Apocalipsa 14:8)


În cartea sa, Life After God [Viața după Dumnezeu], Douglas Coupland are un povestitor care descrie o transmisie TV a unei grădini zoologice din Miami, Florida, după ce fusese inundată de un uragan: „Erau imagini cu rațe și păsări înalte, elegante, care înotau printre ruine, fără să știe că acelea erau ruine. Erau pur și simplu lumea” (pagina 85). El descrie aceeași situație în care ne găsim și noi.

Foarte des putem colinda liniștiți printre ruinele lumii în care trăim. Privim la distrugerea, la tragedia, la amărăciunea și la răul de care suntem înconjurați și suntem ispitiți să credem că este „pur și simplu lumea”. Într-adevăr, ne este aproape imposibil să ne imaginăm viața lipsită de prezența și de influența răului. Începem să socotim răul ca de la sine înțeles, ignorând faptul că atât de multe lucruri cu care, cel puțin ne-am obișnuit, sunt teribil de greșite.

Apoi, suntem adesea surprinși de o izbucnire evidentă, care ne amintește de ostilitatea fundamentală a lumii noastre, pe care a produs-o răul. O pierdere personală sau un necaz, o tragedie națională, un dezastru omenesc sau vreo faptă violentă, descoperă clar căderea și distrugerea. De la titlurile înspăimântătoare și sfâșietoare, până la disperarea tăcută a propriilor dezamăgiri și deznădejdi, ochii noștri sunt deschiși din nou ― chiar dacă numai puțin ― pentru a vedea ruinele.

Aceasta este realitatea la care ne atrage atenția cel de-al doilea înger din Apocalipsa 14. Nu totul este în regulă cu lumea noastră. De fapt, ceva este teribil, periculos și diabolic de rău. Relatarea începe cu o lume creată uimitor de frumos, de un Dumnezeu măreț și iubitor, dar răul a pătruns în povestire. Noi trăim în mijlocul unei deraieri de la acea povestire. Iar, rezultatele inevitabile ale acestei traiectorii, sunt deznădejdea totală și autodistrugerea.

În contextul relatării despre Evanghelie (vezi Apocalipsa 14:6), acesta este exact lucrul din care trebuie să fim salvați. În momentele noastre de sinceritate, putem recunoaște această cădere în noi înșine. Putem arăta imediat răul oriunde altundeva, dar înainte de a ne concentra pe îndreptarea relelor din jurul nostru, trebuie să ne mărturisim propriile căderi și să recunoaștem că vedem măcar semințele aceluiaș rău în gândurile și faptele noastre.

Dar, această relatare are, de asemenea, loc în contextul mare al lumii noastre. În prezența răului, structurile care dețin puterea în lumea noastră, tind să lucreze împotriva lui Dumnezeu, a poporului Său și a planurilor Sale pentru această lume. Sistemele politice, economice, religioase și sociale ale lumii noastre se îndreaptă spre nimicire. Asuprirea, tragedia, izbucnirea și nedreptatea istoriei omenești sunt rezultate mult prea evidente. Așadar, ― ca oameni ai lui Dumnezeu ― trebuie să rezistăm și să lucrăm într-un mod activ pentru a combate forțele din lumea noastră care caută să modifice, să strice, să exploateze și să distrugă tot ceea ce a creat Dumnezeu și a descris ca fiind „bun”.

Dar, în același timp, sistemele acestei lumi încearcă, de asemenea, să obțină credincioșia noastră, punându-se în locul care Îi aparține doar lui Dumnezeu, în calitate de Creator și Răscumpărător al nostru. Biblia folosește în mod obișnuit două imagini pentru a descrie felul în care lucrează răul în lumea noastră. Desfrânata, sau femeia adulterină șoptește seducător, ispitindu-ne la o viață de plăcere egoistă și lux, luând tot ce are lumea de oferit mai bun doar pentru câștigul și amuzametul nostru. Pe de altă parte, fiara cere atenție, amenințând și folosind adesea violența pentru a încerca să forțeze voința, formând un regim în care doar cei puternici supraviețuiesc, iar cei care nu supraviețuiesc sunt, bineînțeles, prea slabi pentru a folosi la ceva.

Dar, o altă voce strigă din Cer: „Ieșiți din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiți părtași la păcatele ei și să nu fiți loviți cu urgiile ei!” (Apocalipsa 18:4). Dumnezeu nu amenință, ci mai degrabă ― în dragostea Lui ― ne avertizează care va fi rezultatul final al răului. Din fericire, răul nu poate fi veșnic.

Când suntem ispitiți să ne complacem, în ciuda realității teribile a lumii noastre, al doilea înger ne cheamă să ne dăm seama de decăderea în care trăim și să privim dincolo de ruinele pe care le socotim greșit a fi adevărata lume, la „Evanghelia veșnică” pe care o vestește Dumnezeu.

Al treile înger: recreere (Apocalipsa 14:9-12)


Relatarea despre primul și despre al doilea înger, descrie succint o diferență clară între cerințele și chemarea lui Dumnezeu, și distrugerea din această lume și sistemele ei de putere ― între bine și rău. Cea de-a treia parte a povestirii, prezintă o alegere deloc ambiguă. Oferim supunerea noastră Împărăției lui Dumnezeu, sau împărățiilor acestei lumi? Suntem o parte a problemei, sau o parte a soluției lui Dumnezeu?

De atât de multe ori de-a lungul istoriei biblice, Dumnezeu cheamă oameni ― și grupuri de oameni ― pentru a fi reprezentanții Săi. Ei devin personaje în continuarea povestirii Evangheliei, pentru a lucra pentru binele lumii și pentru binele Împărăției lui Dumnezeu în lume, apărând adevărul și bunătatea în ciuda răului aproape copleșitor. Aceasta este chemarea repetată de cel de-al treilea înger din Apocalipsa 14.

De asemenea, urmările acestei alegeri sunt diferite. În timp ce oamenii lui Dumnezeu sunt chemați să „rabde” și să „stea” în ciuda provocărilor vieții, a încercărilor și a persecuției pentru un timp, soarta celor care aleg „decăderea”, este nemiloasă.

Adesea, evităm să ne gândim la „mânia lui Dumnezeu”. La prima vedere, aceasta pare că nu se potrivește cu înțelegerea noastră a unui Dumnezeu al iubirii. Dar, acesta este un simptom al obișnuinței noastre nepăsătoare cu răul. Confruntat cu teroarea războiului în țara lui natală, un scriitor comentează: „Am ajuns să cred că ar trebui să mă răzvrătesc împotriva unui Dumnezeu care nu era plin de mânie la vederea răului din lume. Dumnezeu nu este mânios în ciuda faptului că este dragoste. Dumnezeu este mânios pentru că este dragoste ” (Miroslav Volf, Free of Charge [Liber de condamnare], pagina 139). Când începem să înțelegem adevărata răutate a răului, vom înțelege că pentru ca binele să domnească în întregime, răul ― și, din păcate, toți cei care aleg răul ― trebuie să fie distruși definitiv.

Al treilea înger din Apocalipsa 14, ne oferă perspectiva veșnică. Pentru că răul ― chiar și în cea mai rea formă ― este numai temporar, suntem chemați să ne împotrivim lui, în orice formă ar fi el. Surpinzător, îngerul nu pune în contrast mânia cu slava, ci cu o îndurare răbdătoare și cu o credincioșie care sunt prezente. Se pare că prima noastră grijă nu este neapărat să „scăpăm”, ci ar trebui să fie mereu cum să descoperim ce înseamnă să trăiești ca popor credincios al lui Dumnezeu, indiferent de timpul și consecințele în care ne găsim. Uneori, chemarea de a „rămâne” ― de a fi „rămășița” ― a fost interpretată greșit ca o chemare la o sfințenie exclusivistă și chiar la o pasivitate neclintită. În schimb, ar trebui să fie o chemare la slujire, căutând binele altora, indiferent de cine sunt și unde se află în mijlocul răului, nedreptății și tragediei din lumea noastră. Probabil că această răbdare ― să împlinești poruncile lui Dumnezeu și să-L urmezi pe Isus Ż ar trebui să fie chiar marcată de o nerăbdare profetică a puterilor căzute, a sistemelor și a relelor din lumea noastră.

Pentru oamenii lui Dumnezeu ― și pentru toți oamenii și locurile pe care îi pot influența ― Împărăția viitoare a lui Dumnezeu începe acum. Desigur, ea nu va fi completă decât atunci când, în cele din urmă, lumea este recreată de Dumnezeu Însuși (vezi Apocalipsa 22:1-5). Dar, suntem chemați să fim agenți ai restaurării și recreerii aici și acum ― și făcând astfel, să-i avertizăm pe alții cu privire la decizia cu urmări veșnice pe care trebuie să o ia.

În contextul „Evangheliei veșnice” și a promisiunii lui Dumnezeu de a judeca, în lumina siguranței pe care o dă Evanghelia și a avertizărilor împotriva complacerii și a multor alte tentații rele, suntem chemați să căutăm și să apărăm binele ― și să slujim așa cum a slujit Isus (vezi Luca 4:18, 19).

Întrebări pentru discuție

1. În ce fel este această citire în formă de „poveste” a Celor Trei Solii Îngerești, diferită de alte predici, articole sau cărți pe care, probabil, le-ai citit despre aceste versete?



2. Ce aspecte legate de misiune și slujire putem vedea în soliile celor trei îngeri?

3. Care crezi că sunt cele mai importante lucruri pentru a trăi ca oameni ai lui Dumnezeu în societatea de astăzi?
Yüklə 334,98 Kb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin