Muntele vrăjit expunere premergătoare

I

52

THOMAS MANN

ca ţine în gura ceva cu un gust oribil, lua loc alături de ea şi începu sa manînce pastrînd tăcerea cea mai desâvîrşita. Sosi imediat după ce Hans Castorp se aşezase, saluta cu bărbia din mers şi ocupa un scaun, fără sa privească pe nimeni, refuzînd prin atitudinea sa orice încercare de a i se prezenta noul oaspete. Poate ca era prea bolnav ca sa-i mai pese de aceste maniere sau sa se mai intereseze de cei din jurul sau. Pentru cîteva clipe, în faţa lui Castorp lua loc o fata tînara cu parul de un blond luminos, extraordinar de slaba, care-şi răsturna în farfurie un borcan cu iaurt, îl mînca iute şi pleca imediat.

La masa, conversaţia nu era deloc însufleţită. Joachim sporovăia de forma cu doamna Stohr şi, informîndu-se de starea ei, afla cu o corecta părere de rau ca lasă de dorii. Se tînguia ca se simte „fara vlaga". „Sînt atît de vlăguita", spuse ea lungind silabele cu o afectare de prost gust. Şi adaugă ca încă de dimineaţă, cînd se sculase, avusese 37,3 şi cine ştie ce o sa mai fie dupa-amiază! Croitoreasa cu ziua zise ca a avut aceeaşi temperatură, însă mărturisi ca se simţea, dimpotrivă, agitata, încordata, cuprinsa de o nelinişte tainica, de parca s-ar afla în ajunul unui eveni­ment deosebit de hotarîtor, ceea ce în realitate nu era deloc cazul, fiind vorba doar de-o agitaţie fizică, ce nu ţinea întru nimic de suflet. Se vedea însă ca nu era în nici un caz o croitoreasa cu ziua, căci vorbea foarte curat şi aproape ca o femeie culta. Oricum, Hans Castorp găsea ca aceasta agitaţie sau măcar mărturisirea unor asemenea senzaţii constituie într-un anume fel o atitudine destul de necuviincioasa, ba chiar supă­rătoare din partea unei fiinţe atît de neînsemnate. Le întreba pe rînd, atît pe croitoreasa cit şi pe doamna Stohr, de cînd sînt aici, sus (prima era în sanatoriu de şapte luni, cealaltă de cinci), apoi caută sa-şi amintească de cele cîteva noţiuni de engleza pe care le învăţase ca sa afle chiar din gura vecinei din dreapta ce fel de ceai bea (era ceai de măceşe) şi daca era bun, ceea ce ea îi confirma aproape cu impetuozitate, şi abia după aceea îşi arunca privirile prin sala însufleţită de un du-te-vino continuu; micul dejun nu era o masa care se lua în mod obligatoriu în comun.

La început se temuse puţin ca va avea sa suporte impresii cumplite şi iată ca se simţea oarecum dezamăgit, căci toata lumea din sala părea plina de viaţa: nu aveai deloc sentimentul ca te afli într-un aşezamînt plin de suferinţe. Tineri bronzaţi, de ambele sexe, intrau fredonînd, vor­beau cu fetele ce serveau şi se năpusteau asupra micului dejun vădind o sănătoasa pofta de mîncare. Erau aici, de asemenea, oameni mai în vîrsta. perechi căsătorite, o familie cu copii care vorbeau ruseşte. Aproape toate femeile purtau tricouri de lîna ori mătase, lipite de trup, svetere cum le

MUNTELE VRĂJIT

53

' au _aib_e sau colorate, cu gulere răsfrînte şi buzunare în părţi, şi era o lâcere sa le vezi oprindu-se şi sporovaind, cu amîndoua mîinile vîrîte în buzunare. La mai multe mese oamenii îşi arătau unii altora fotografii, făcute de ei înşişi, fara îndoială; la unele mese se făceau schimburi de mărci poştale. Se discuta despre vreme, despre felul cum s-a dormit, despre temperatura pe care au avut-o în acea dimineaţa. Cei mai mulţi erau bine dispuşi, fâra vreun motiv anume, doar fiindcă nu aveau griji momentane şi se aflau mai mulţi laolaltă. Este adevărat ca unii stăteau la masă cu capul în mîini şi priveau ţinta diept înainte. Aceştia erau lăsaţi să privească şi nimeni nu le acorda nici o atenţie.

Deodată Hans Castorp tresari, aprins de tnînie, jignit. Fusese trîntita o uşă, chiar aceea din stînga, ce dădea direct în hol - cineva o lăsase sa se închidă singura sau poate o închisese la repezeala, iar zgomotul aces­ta, pe care-l urîse dintotdeauna, îi făcea oroare lui Hans Castorp. Se prea poate că aversiunea asta se datora educaţiei, poate era o idiosincrasie congenitală, în orice caz detesta zgomotul uşilor trîntite şi ar fi fost în stare să pălmuiască pe oricine îşi îngăduia să izbească o uşa în prezenţa lui. De data asta, ceea ce agrava pocnetul venea din faptul ca uşa era făcuta din pătrăţele de sticla; astfel, totul se transforma într-un zdrăn­gănit şi un imens bufnet. „Ruşine", gîndi Hans Castorp furios, „bleste­mată neglijenţă!" Cum, de altminteri, în aceeaşi clipă, croitoreasa îi spuse ceva, nu avu răgazul să constate cine era vinovatul. Dar între sprîncenele lui blonde apărură nişte cute, iar chipul i se schimonosi în vreme ce-i răspundea croitoresei.

Joachim întreba dacă doctorii trecuseră pe acolo. Da, îşi şi făcuseră primul tur, îi răspunse cineva, părăsiseră sala chiar în clipa cînd sosiseră verii.

— In cazul acesta, hai sa plecam, nu mai are rost sa aşteptăm, opina Joachim. Ca sa te prezint, o sa găsim, fara îndoiala, vreun alt prilej în cursul zilei.

Dar la uşă fură cît pe ce sa se izbească de doctorul Behrens care venea grăbit, urmat de doctorul Krokowski.

-Ei, domol, mai multa atenţie, domnilor! exclama Behrens. Asta ar ti putut sfîrşi rau pentru bătăturile noastre. Vorbea cu un pronunţat accent saxon din nord, deschizînd larg gura şi mîncînd cuvintele. Aşadar, dum­neata eşti? îi zise lui Hans Casrorp pe care Joachim i-l pie.'f nta, lipindu-şi călcîiele; ei bine. sînt îneîntat.

Şi-i întinse tînarului o mîna mare cît o lopata. Era un om o^os, mai nalt decît doctorul Krokowski cu mai bine de trei capete, cu parul com-

54

THOMAS MANN

plet alb, cu n ceafa ieşita în afara, nişte ochi mari, albaştri, bulbucaţi, înotînd în lacrimi şi străbătuţi de vinişoare vineţii, un nas cîrn şi o mustaţa tăiata scurt şi ridicata pieziş, din cauza ca buza superioara se răsucea într-o parte. Ceea ce-i spusese Joachim despre obrajii lui se ade­verea, căci erau albaştrii; altfel încît capul părea de-a dreptul colorat deasupra halatului alb de chirurg, lung pîna la genunchi, pe care îl purta strîns cu un cordon, lasînd sa i se vadă pantalonii reiaţi şi o parte din picioarele imense, încălţate în ghete galbene, destul de vechi şi cu şire­turi. Doctorul Krokowski era de asemenea în ţinută profesionala, însă halatul sau era negru, cu elastic ia manşete, dintr-o ţe:;atura neagra şi lucioasa, croita în forma de cămaşa, ceea ce făcea ca paloarea sa-i iasă şi mai mult în evidenţă. Se păstra la locul sau de asistent, neluînd parte la convorbire, însă o oarecare încordare silita a gurii destăinuia cît i se părea de ciudata poziţia lui de subaltern.

— Veri? întreba consilierul aulic aratînd cu mina de la unul la altul, şi privindu-i de jos cu ochii sai albaştri, străbătuţi de vinişoare vineţii... Atunci va fi şi dumnealui un vajnic purtător de sabie? îl întreba pe Joachim, aratîndu-l cu capul pe Hans Castorp... Ei, Doamne fereşte, nu se poate! Mi-am dat imediat seama — şi deodată i se adresa direct lui Hans Castorp — că aveţi în dumneavoastră ceva de civil, ceva plăcut, nu atît de războinic ca acest şef de hoarda militară. Aţi fi un bolnav mai bun decît el, fac prinsoare pe orice. De la prima aruncătura de ochi vad pe chipul fiecăruia daca are stofa unui bun pacient, căci trebuie talent pen­tru asta, da, talentul este necesar pretutindeni, iar acest mirmidon n-are nici o picătura de talent. Nu ma pricep, poate ca ar fi bun pe cîmpul de instrucţie, dar aici... Va rog sa ma credeţi ca mereu vrea sa plece. Doreşte necontenit sa plece, ma pisează, ma freacă şi e nerăbdător sa se spetească la manevre şi exerciţii, acolo, jos. Atîta exces de zel! Nu vrea sa ne mai acorde nici măcar un fleac de jumătate de an. Şi cu toate aces­tea, e foarte frumos la noi, spune şi dumneata, Ziemssen, daca nu-i fru­mos la noi! Ei, domnule, varul dumitale ne va aprecia desigur mai mult decît dumneata şi va şti sa se distreze. Nu doamnele sînt acelea care ne lipsesc, avem aici doamne absolut încîntatoare. Multe dintre ele sînt foarte seducătoare — văzute din afara, cel puţin. însă dumneavoastră ar trebui sa încercaţi sa prindeţi ceva mai multa culoare, altfel, înţelegeţi ca doamnele n-o sa va acorde nici o atenţie! Verde este pomul de aur al vieţii, dar ca nuanţa de piele, verdele nu prea e arătos. Evident, complet anemic, zise el, apropiindu-se imediat de Hans Castorp şi-i întoarse pe dos una dintre pleoape, între degetul arătător şi mijlociu. Fireşte, corn-

MUNTELE VRĂJIT