Muntele vrăjit expunere premergătoare

55

let anemic, cum vă spuneam. Ştiţi ceva? N-ar fi chiar atît de rau daca

pentru

cîtva timp aţi lasă în voia sorţii dragul dumneavoastră Hamburg.

De altfel, acest scump Hamburg este o înjghebare căreia noi îi datoram mult; graţie meteorologiei sale de o umeda voioşie, ni se procura în fiecare an cîte un drăgălaş contingent. Jnsa cu acest prilej îmi veţi îngădui să vă dau un sfat cu totul dezinteresat — complet sine pecunia, adică sa înţelegeţi ca, atîta timp cît mai staţi aici, faceţi ceea ce face şi vărul dumneavoastră. în cazul dumneavoastră, nu puteţi face nimic mai bun decît să trăiţi cîtava vreme ca şi cum aţi fi atins de o uşoara tubercu-losis pulmonum, şi sa puneţi puţina albumina. Căci aici, la noi, se pro­duce un curios fenomen în legătura cu metabolismul albuminei... Chiar daca arderile generale sînt mari, trupul depune totuşi albumina... Ei. şi zici că ai dormit bine, Ziemssen? Atunci, e perfect. Poţi face plimbarea proiectata. Dar nu mai mult de o jumătate de oră! După aceea, pune-ţi în gură trabucul cu argint viu! Totdeauna să-ţi însemni frumuşel tempe­ratura, Ziemssen! Ca la serviciu! Cu conştiinciozitate! Sîmbata vreau sa văd curba temperaturii! Iar domnul, varul dumitale, sa şi-o ia şi el. Luarea temperaturii n-a făcut încă rau nimănui. Buna ziua, domnilor! Petrecere buna! Buna ziua... Buna ziua...

Iar doctorul Krokowski porni şi el după şeful sau, care parca plutea, legânîndu-şi braţele cu palmele în jos şi întrebînd în dreapta şi în stînga dacă s-a dormit bine, la care toata lumea răspundea afirmativ.

Tachinărie. Sfînta împărtăşanie. Veselie întreruptă

- Foarte simpatic om, zise Hans Castorp în vreme ce, după un salut prietenesc adresat portarului şchiop care punea în ordine scrisorile în loja de la intrare, ieşiră pe portal în aerul liber de afara.

Portalul era situat în partea de sud-est a clădirii spoite în alb şi a cărei parte centrală depăşea cu un etaj cele doua aripi, avînd deasupra ^un orologiu instalat într-o turla joasa, acoperua cu tabla de culoarea

eziei. Cînd ieşeai afara nu patrundeai în gradina împrejmuita, ci te

Pomeneai îndată în plina natura, în faţa pajiştilor alpine, pe al căror

Povîrniş erau raspîndiţi cîţiva molizi de înălţime mijlocie şi nişte pini

^asuciţi şi aplecaţi pîna aproape de pamînt. Drumul pe care apucară, de

56

THOMAS MANN

fapt singurul ce mai exista in afara celui ce ducea în vale, cobora în pantă dulce spre stînga, în spatele sanatoriului, în direcţia bucătăriilor şi ă dependinţelor, unde lăzile de fier pentru gunoaie stăteau aşezate lînga grilajul scărilor de la pivniţa, şi se mai prelungea încă puţin înainte de-a face o cotitura brusca pentru a urca pieptiş către dreapta, de-a lungul coastei împădurite. Era o cărare bătătorită şi încă destul de umedă, de o culoare roşietica, de-a lungul căreia dădură de cîteva ori peste nişte sfărîmaturi de stînca. Cei doi veri nu erau singurii care se plimbau. Pacienţii care isprăviseră de mîncat imediat după ei, veneau în urma lor, iar grupurile ce se întorceau le ieşeau în întîmpinare călcînd apăsat, ca oamenii care coboară în panta.

— Foarte simpatic om! repetă Hans Castorp. Are un fel atît de liber de-a vorbi, îneît e o plăcere sa-l asculţi. Şi mi-a plăcut cum îi zice ter-mometrului, „trabuc cu argint viu", am înţeles imediat despre ce era vorba... Dar cît despre mine, daca-mi dai voie, o să-mi aprind unul adevărat, spuse oprindu-se, căci nu mă mâi pot stăpîni. De ieri de la prînz n-am mai fumat ceva ca lumea... Te rog sa mă scuzi o clipă! Şi-şi scoase din tocul de piele fina împodobit cu o monogramă de argint un trabuc Măria Mancini, un exemplar frumos, turtit la un capăt, aşa cum îi plăceau cu osebire, îi taie vîrful cu un cuţitaş agăţat de lanţul ceasor­nicului, scapără bricheta şi-şi aprinse ţigara lungă şi îndoită în sus, tragînd cîteva fumuri pline, cu o poftă deosebită. Aşa! adaugă el. Acum ne putem continua plimbarea. Evident, tu nu fumezi, zelul tău mi se pare cam exagerat.

— Da, n-am fumat niciodată, răspunse Joachim. De ce m-aş apuca sa fumez tocmai aici?

— Pe asta n-o mai înţeleg, spuse Hans Castorp. Nu înţeleg cum poate cineva sa nu fumeze, căci asta înseamnă să te lipseşti într-un fel de una dintre bucuriile vieţii şi în orice caz de o foarte mare plăcere! Cînd mă trezesc dimineaţa ma şi bucur la gîndul că voi putea fuma în timpul zilei, iar cînd iau masa mă gîndesc la acelaşi lucru, da, şi cred ca nu exagerez decît foarte puţin .spunîndu-mi că, în definitiv, mânînc numai ca sa pot fuma după aceea. Dar o zi fără tutun ar fi pentru mine o zi searbădă, anostă, co?nplet pustie, văduvită de orice farmec, şi dacă aş fi nevoit ca într-o dimineaţă să-mi spun: astăzi n-o să am nimic de fumat, cred că n-aş mai avea curajul sa ma scol şi aş rămîne să zac în pat. Vezi tu: cînd ai o ţigară care arde bine — căci este de la sine înţeles că nu tre­buie sa fie ruptă sau să tragă prost, asta este tot ce poate fi mai neplăcut -

MUNTELE VRĂJIT

57

adar cînd ai o ţigara buna, socot ca eşti la adăpost de toate şi ca nu ţi poate întîmpla literalmente nimic. Este aceeaşi senzaţie ca atunci cînd tai întins pe malul marii, fiindcă, zic eu, cînd stai culcat pe malul marii, j _aş_a că nu mai ai nevoie de nimic, nici de munca, nici de distracţie, nu-i aşa?... Slavă Domnului, în toată lumea se fumează, iar după cîte ştiu eu, aceasta plăcere nu-i necunoscută nicăieri unde te-ar putea arun­ca întîmplarile vieţii. însuşi exploratorii care pornesc spre Polul Nord se aprovizionează temeinic cu mari cantităţi de tutun pentru obositoarea lor expediţie, şi de cîte ori am citit despre asta am fost plăcut impresio­nat. Căci i se poate oricui întîmpla să-i meargă prost — sa presupunem ca la un moment dat aş fi într-o stare nenorocită; dar atîta timp cît o sa am o ţigară, ştiu precis că aş suporta totul, că m-ar ajuta sa trec peste orice.

— Oricum, această aservire este o dovadă de slăbiciune, zise Joachim. Behrens are perfectă dreptate: eşti un civil — da, ştiu, o spunea ca să te laude, însă fapt este ca tu eşti un civil iremediabil. în definitiv eşti sănătos, aşa că poţi face tot ce-ţi place, adăugă el, iar ochii i se stinseră brusc.

— Da, sănătos în afară de anemie, replică Hans Castorp. Căci, jude­cind după înseşi spusele lui Behrens, sînt exact atît de anemic cît trebuie ca să fiu livid. Fiindcă este evident, şi asta m-a izbit şi pe mine, ca în comparaţie cu tine am o piele aproape verzuie, lucru de care acasă nu mi-am dat seama. Şi apoi e foarte drăguţ din partea lui ca m-a consultat complet sine pecunia, cum s-a exprimat el. Ţin foate mult sa fac exact ce mi-a recomandat şi sâ-mi organizez viaţa întocmai după felul tău de trai - de altfel, ce-aş putea face altceva, aici sus, la voi — iar faptul ca voi depune puţină albumina nu-mi poate provoca nici un neajuns, cu toate că, pe cinstea mea, găsesc expresia destul de respingătoare.

Joachim tuşi de vreo două ori din mers, ceea ce însemna că, oricum, urcuşul îl obosea. Dar cînd accesul de tuse îl apuca a treia oară, se opri cu sprîncenele încruntate.

— Ia-o înainte, spuse el.

Hans Castorp se grăbi sa-şi continue drumul, fara ca măcar sa întoar­că privirea înapoi. Apoi încetini pasul şi sfîrşi aproape prin a se opri, nindcă i se păru că s-a depărtat prea tare de Joachim. Dar tot nu se întoarse.

Un grup de pacienţi, bărbaţi şi femei, le ieşi în faţa, îi văzuse de alf-încă de pe cînd se aflau pe drumul drept, la jumătatea coastei, şi coborau cu paşi mari, drept spre el, iar vocile lor se amestecau

58

THOMAS MANN

într-un vacarm nemaipomenit. Erau vreo şase sau şapte persoane de diferite vîrste, unii foarte tineri, alţii mai în etate. îi privi cercetător, cu capul puţin aplecat, gîndindu-se la Joachim. Toţi erau fara pălărie şi arşi de soare, femeile purtau jachete colorate, iar majoritatea bărbaţilor nu aveau pardesiuri sau bastoane, ca nişte oameni care, fara nici o cere­monie, cu mîinile în buzunare, au ieşit sa facă o scurta plimbare în faţa casei. Şi fiindcă veneau la vale, fapt pentru care nu trebuiau sa facă nici un efort serios, ci doar cel mult sa ţină picioarele încordate spre a nu fi ispitiţi s-o ia Ia fuga sau sa se împiedice, făceau impresia ca se lăsau sa alunece uşor, astfel încît aveau în modul de a merge ceva înaripat şi lin, care li se rasfrîngea pe chipuri şi în întreaga înfăţişare în aşa măsura încît aproape că simţeai dorinţa sa faci parte din grupul lor.

Acum, fiind aproape de ei, Hans Castorp le privi chipurile cu aten­ţie. Nu erau toţi arşi de soare şi doua tinere se remarcau tocmai prin paloarea feţei, una slaba ca un baţ şi cu un ten de fildeş, alta mai mica şi grasa, sluţita de pistrui. Dar toţi se uitau la el cu acelaşi zîmbet obraznic. O fata înalta, într-un sveter verde, cu părul prost pieptănat şi cu ochii neghiobi, pe jumătate închişi, trecu atît de aproape de Hans Castorp încît mai-mai ca-l atinse cu braţul, şi în acelaşi timp fluiera... Nu, asta era sminteala curata! Fluiera în direcţia lui, dar nu cu buzele, pe care nici măcar nu le ţuguie. Fluiera din străfundurile fiinţei sale, privindu-l prosteşte, cu ochii pe jumătate închişi; îi scapă din piept, într-un fel cu totul neînţeles, o fluierătura neobişnuit de neplăcuta, răguşită şi ascuţita şi, în acelaşi timp, găunoasa, tărăgănata care, spre sfîrşit, scăzu cu un ton, astfel ca-l sili pe Hans Castorp să se gîndeasca la muzica ce-o scot acele băşici de prin bîlciuri, care se dezumfla şi se turtesc ţiuind — apoi fata trecu împreuna cu tot grupul mai departe.

Hans Castorp înlemni privind în zare. După aceea se întoarse repede şi înţelese imediat ca acest lucru îngrozitor trebuie sa fi fost o gluma, o farsa pusa la cale, deoarece îşi dădu seama după mişcarea din umeri a tinerilor care se depărtau ca rîdeau, iar unul scund, cu buzele rasfrînte, un tînar care-şi ţinea mîinile în buzunar, ceea ce făcea ca vesta sa i se ridice într-un mod necuviincios, întoarse capul către el şi rîse. Joachim tocmai se apropia. Saluta grupul, întoicîndu-se cu faţa, cu o plecăciune curtenitoare, lipind calcîiele, apoi, uitîndu-se după ci cu o privire blinda, se apropie de varu-sau.

— De ce faci mutra asta? îl întreba el.

MUNTELE VRĂJIT

59

_ A fluierat! răspunse Hans Castorp. A fluierat din burtă, chiar în . p _ce trecea pe lînga mine; vrei sa ma lămureşti ce înseamnă asta?

- Ah, spuse Joachim şi rise nepăsător. Nu, e stupid sa-ţi închipui ca fluierat din burta. Era domnişoara Kleefeld, Hermine Kleefeld, care

fluieră cu pneumotoraxul.

- Cu ce? întrebă Hans Castorp. Era extrem de agitat şi nu prea ştia de ce. Şi oscilînd între rîs şi plîns, adaugă: Totuşi, cred ca n-ai pretenţia sa înţeleg jargonul vostru.

- Hai sa mergem mai departe! zise Joachim. Pot sa te lămuresc şi din mers. Ai încremenit pe loc de parca ai fi prms rădăcini. E ceva care ţine de chirurgie, după cum cred că-ţi închipui, o operaţie ce se practica destul de des aici, sus. în domeniul acesta, Behrens vădeşte o înde-mînare remarcabila... Cîrd un plamîn este atins, ma înţelegi, dar celalalt e sănătos sau relativ sănătos atunci partea bolnava este scutita de orice activitate pentru cîtava vreme, ca sa se odihnească... Aceasta înseamnă: te deschide printr-o tăietura, aici, într-o parte - nu cunosc exact locul, însâ Behrens a ajuns un maestru în astfel de operaţii. Apoi îti introduce un gaz, azot, înţelegi, astfel ca plamînul comprimat nu mai este în măsura să funcţioneze. Bineînţeles ca gazul nu persista prea mult, astfel că trebuie mereu reînnoit, şi cam la o jumătate de luna, ca sa zic aşa, te umple iarăşi. Şi după un an sau mai mult de tratament, daca totul merge bine, datorita acestei odihne, plamînul poate sa se vindece. Nu totdeauna, să ne înţelegem, ba este chiar o chestie destul de riscanta. Dar se pare ca s-au obţinut rezultate minunate datorita pneumotoraxului. Tuturor celor pe care i-ai văzut adineauri li s-a făcut aceasta operaţie. între ei era şi doamna Iltis, cea cu pistrui, şi domnişoara Levi, slabanoaga, ţi-o aduci aminte, cea care a zăcut atîta vreme la pat. S-au adunat cu toţii, căci chestia asta cu pneumotoraxul i-a apropiat pe aceşti oameni în mod firesc; îşi spun „Clubul jumătăţilor de plamîni", şi aşa sînt cunoscuţi. Dar mîndria clubului este Hermine Kleefeld, deoarece numai ea singura are talentul special sa fluiere ca nimeni altul cu pneumotoraxul. Cum reuşeşte, nu ţi-aş putea spune şi nici chiar ea n-o ştie exact. însă nu e capabila să fluiere decît după ce a mers ceva mai repede şi bineînţeles ^{ca nu} pierde prilejul sa sperie oamenii, mai ales pe noii sosiţi. De altfel cred ca, procedînd astfel, risipeşte azotul şi de aceea trebuie umpluta la fiecare opt zile.

Acum, Hans Castorp rîdea; auzmdu-l pe Joachim, tulbuiarea 1 se ransformase în buna dispoziţie şi în vreme ce mergea aplecat înainte.