Muntele vrăjit expunere premergătoare

1 râ

religioase şi filozofice care se înăspriră tot mai mult, iar cinstitul >*

t

MUNTELE VRĂJIT 487

îngrozitor de suferit din pricina revoltei spirituale, a înclinaţiei ^f ritica şi spre scepticism, din pricina spiritului de contradicţie şi a ticii tăioase a tînarului Leo. La toate acestea se mai adaugă şi fap-ingeniozitatea şi spiritul răzvrătitor al lui Leo sfîrşira prin a lua un revoluţionar: cunoştinţa pe care o făcuse cu fiul unui membru 'alist al Reichstagului, şi chiar cu însăşi persoana acestui erou al tri-ei dădu spiritului sau o orientare politica şi îi canaliza pasiunea de 'cian într-un sens critic la adresa societăţii. Rostea nişte cuvinte care-i f eau parul măciuca onestului talmudist, căci acesta aşeza mai presus , _or;_ce cinstea sufleteasca, adică profera vorbe care sfîrşira prin a pune capăt înţelegerii dintre învăţător şi învăţăcel. Pe scurt, lucrurile ajunseseră la punctul în care Naphta fusese blestemat si gonit pentru tot­deauna de către cărturar din camera lui de lucru, şi asta tocmai în vre­mea cînd mamă-sa, Rahel Naphta, era pe moarte.

Cam tot pe atunci, imediat după moartea mamei lui, Leo îl cunoscuse pe părintele Unterpertinger. într-o zi, tînarul, în vîrsta de şai­sprezece ani, şedea însingurat pe o banca în parcul din Margaretenkapf, aşezat pe o înălţime în vestul oraşului, pe ţărmul Illului, de unde te bucurai de o privelişte întinsa şi limpede asupra văii Rinului — şedea acolo, pierdut în gînduri amare şi triste asupra destinului şi viitorului sau, cînd un profesor de la internatul iezuit „Morgenstern", care tocmai se plimba prin parc, se aşeza lînga el, îşi puse pălăria alături, îşi încru­cişa picioarele sub sutana de preot şi, după ce răsfoi cîtava vreme bre­viarul, angaja o conversaţie care continua cu multa însufleţire şi care avea să hotărască soarta lui Leo. Iezuitul, om cu experienţa şi cu o exce­lenta educaţie, pedagog din pasiune, cunoscător de oameni şi ademeni-or de oameni, asculta cu atenţie primele fraze sarcastice, limpede ros-l^{e, prin care tînarul evreu sărăcăcios îi răspundea la întrebări. O spiri-tate ascuţita şi framîntata se desprindea din tînarul Naphta şi, ^rur|zînd mai adînc, iezuitul se izbi de o cultura şi de o eleganţa de ire pe care înfăţişarea neîngrijita a tînarului le făcea sa apară cu atît ^^{ai sur}P^rinzatoare. Vorbiră despre Karl Marx şi despre Capitalul pe ^eo Naphta îl studiase într-o ediţie populara şi, de acolo, trecură la ^ > pe care-l citise destul sau despre care citise destule ca sa poată

crteva observaţii izbitoare. Fie dintr-o înclinaţie generala spre t^aciox fi H ' ^{e In} mtenţia de a fi politicos - declara ca-l considera pe

°are - • ^!°^lnc*'^tor ^catolic"; iar cînd preotul, surîzînd, îl întreba pe ce aza aceasta afirmaţie - deoarece Hegel, în calitatea lui de

488

THOMAS MANN

filozof al statului prusac, trebuia considerat protestant în mod ese • şi specific — el răspunse: tocmai aceasta expresie de „filozof al _st lui", confirma ca, în sensul religios, daca nu, fireşte, şi în sensul d matic-ecleziastic, era îndreptăţit sa vorbească despre catolicismul 1 Hegel. Căci (lui Naphta îi era draga în mod cu totul deosebit aceast conjuncţie, ea capata oarecum ceva triumfător şi nemilos în gura lui j ochii îi scînteiau îndărătul sticlelor de la ochelari de fiecare data cînd putea s-o introducă într-o frază), căci conceptul politicii era în mod p_s-hologic legat de conceptul catolicismului, alcătuia o categorie care îmbrăţişa tot ce exista ca manifestare obiectivă, dinamica, realizabila activa şi eficace. Acestei categorii i se opunea sfera pietista, protestanta izvorîta din misticism. Dar numai în iezuitism, adaugă el, se manifesta cu toata evidenţa natura pedagogica şi politica a catolicismului; în adevăr, acest ordin considerase întotdeauna arta politicii şi a educaţiei ca pe nişte domenii proprii. Apoi îl mai cita pe Goethe care, deşi era incontestabil protestant şi-şi înfipsese rădăcinile în pietism, totuşi avus­ese o latura hotarît catolica, tocmai prin realismul lui şi doctrina acţiunii. Apărase practicarea confesiunii, iar ca educator aproape ca se vădise a fi iezuit.

Ca Naphta spusese aceste lucruri pentru ca le credea, pentru ca le găsea spirituale sau fiindcă voia sa-i placa interlocutorului sau, în cali­tatea lui de om sărman care trebuia sa măgulească şi sa calculeze cu pre­cizie ceea ce putea sa-i servească sau să-i dăuneze, oricum, pe preot îl interesa mai puţin sinceritatea acestor cuvinte decît inteligenţa pe care o dovedeau; şi astfel conversaţia continua, iezuitul afla destul de repede condiţiile de viaţa ale lui Leo, iar întîlnirea se sfîrşi cu invitaţia făcuta de Unterpertinger ca Leo sa vina sa-l vadă la internatul pedagogic.

Astfel se făcu ca Naphta ajunse în situaţia sa pună piciorul în „Stelia matutina", a cărei atmosferă ştiinţifică şi nivel social ridicat îi aţîţ^aser de multa vreme închipuirea şi nostalgia; ba mai mult: datorita acestei întorsături a lucrurilor, îşi făcuse rost şi de un nou profesor şi protec» • mult mai dispus decît celalalt sa-i încurajeze şi sa-i aprecieze temp^e mentul, un profesor a cărui bunătate era în mod firesc rece, fiind experienţei lui de viaţă, şi-n preajma căruia el simţea cea mai

dorinţa sa pătrundă. Asemenea multor evrei de înalta

■dul _mare litate-

ia'^l- '

Naphta era din instinct totodată şi revoluţionar şi aristocrat, socia'¹ în acelaşi timp stâpînit de visul de ă atinge forme de existenţa no distinse, exclusive şi ordonate. Cele dintîi cuvinte pe care i le-^{a s}

MUNTELE VRĂJIT

489

_enţa unui teolog catolic, deşi le rostise oarecum ca pe o pură

ciere comparativă, fuseseră o declaraţie de dragoste pentru biserica

mana pe care o preţuia ca pe o putere totodată nobila şi spirituala,

,. _antimateriala, antireala, antilumeasca şi, în consecinţa, revolu-

• nara. Iar acest omagiu era sincer şi pornea din străfundul fiinţei lui

• _cum o explica el însuşi, iudaismul, datorita socialismului şi spiri-lui său politic, era mult mai aproape de sfera catolica, îi era mult mai ■nrudit decît protestantismul cu subiectivitatea lui mistica şi individua­listă - aşa încît convertirea unui evreu la religia catolica constituia o evoluţie spirituala mult mai uşoara decît aceea a unui protestant.

Certat cu păstorul comunităţii religioase în care se născuse, orfan şi părăsit şi, pe deasupra, nerăbdător sa respire un aer mai curat, sa cu­noască nişte forme de existenţa la care însuşirile lui îi dădeau dreptul, Naphta, după ce atinsese de multa vreme vîrsta la care putea lua aseme­nea decizii, era gata cu atîta nerăbdare sa treacă pragul noii confesiuni, încît „descoperitorul" lui se văzu scutit de truda de a cîştiga la religia sa acest creier excepţional. Chiar mai înainte de-a fi primit taina botezului, în urma iniţiativei preotului, Leo găsise la „Stella" un azil vremelnic, hrana sa materiala dar şi pe cea spirituala. Se mutase acolo, parasindu-şi fraţii mai mici, cu cea mai mare linişte sufleteasca şi cu indiferenţa unui aristocrat al spiritului, şi-i lasă la bunul plac al asistenţei publice şi la voia întîmplarii, sortindu-i vieţii ce o meritau avînd în vedere însuşirile lor mediocre.

Terenul instituţiei pedagogice era vast, la fel ca şi spaţiul clădirilor care puteau adăposti patru sute de interni. în plus, aşezamîntul mai avea paaun şi păşuni, o jumătate de duzina de terenuri de joc, acareturi şi grajduri pentru sute de capete de vite. Instituţia era totodată un pension,

oala model, o academie sportivă, o pepiniera de savanţi şi un templu

zelor; căci se jucau mereu piese de teatru şi se făcea muzica. Viaţa

acelaşi timp seniorala şi monahala. Cu disciplina şi cu eleganţa

omneau, cu veselia ei discreta, cu spiritualitatea şi organizarea ei

,_n . ^Ioasa> ^cu precizia împărţirii timpului, ea măgulea cele mai adînci

_v ^{e ae} '^ui Leo. Era nespus de fericit. Lua mesele excelente într-un

_stî _ ^ect0I"iu în care domnea tăcerea, unde un tînar supraveghetor,

^dainuia s

S>â-;

^ră«»na _în

P^uP*^tru înalt, citea cu glas tare şi aceeaşi linişte ' ^{Pe coridoar}ele instituţiei. Zelul lui la învăţătura era arzător, iar ^pofida P'amînilor sensibili, îşi dădea toata silinţa sa nu urmă nici la jocurile sportive. Pioşenia cu care asculta în

490

THOMAS MANN

fiecare dimineaţa prima liturghie şi cu care lua parte în fiecare dumi " la slujba festiva era în măsura sa-i entuziasmeze pe părinţii pedas Ţinuta şi manierele lui nu-i mulţumeau mai puţin. Iar în zil_e]_e sărbătoare, dupa-amiaza, după ce mîncase prăjituri şi băuse vi_n ducea sa se plimbe îmbrăcat cu o uniforma cenuşie şi verde, guler înal cu pantalonii la dunga şi purtînd şapca.

Era pătruns de o recunoştinţa plina de uimire faţa de grija de care s bucura, gîndindu-se la originea lui, la creştinismul lui de data recenta la situaţia lui personala în general. Nimeni nu părea sa ştie ca beneficia de o bursa din partea instituţiei. Regulile şcolii abăteau atenţia cama­razilor de la faptul ca el nu avea nici familie şi nici cămin. Nimănui nu-i era îngăduit sa primească pachete cu mîncare sau prăjituri. Cele care soseau în ciuda acestei interdicţii erau împărţite tuturor deopotrivă, iar Leo îşi primea şi el partea lui. Cosmopolitismul care domnea în insti­tuţie interzicea ca originea lui rasiala sa iasă în vreun fel în evidenţa. Se găseau acolo, de altfel, tineri din cele mai depărtate ţari, de pilda sudamericani de origine portugheza, care păreau mult mai „evrei" decit el, şi în felul acesta noţiunea se pierdea. De pilda, prinţul etiopian care fusese primit în acelaşi timp cu Naphta, era chiar un tip de maur cu patul creţ, dar cu toate acestea era foarte distins.

în clasa de retorica, Leo îşi exprimă dorinţa sa studieze teologia pentru a putea, într-o zi, sa fie demn de a aparţine Ordinului. De atunci, bursa de categoria a doua pe care o primea şi care-i dădea dreptul la un regim mai modest, i-a fost trecuta la categoria întîi. Acum la masa era servit de slujitori, iar camera lui se învecina într-o parte cu aceea a unui conte silezian, von Harbuval und Chamar, iar în cealaltă cu a unui marchiz di Rangoni-Santacroce din Modena. îşi trecu în mod strălucit examenele şi, credincios hotarîrii luate, paraşi institutul pentru a-şi f^ace noviciatul la Tisis, care se găsea în apropiere, adică pentru o viaţa de smerenie necondiţionata, de disciplina muta şi de antrenament relig¹⁰ care îi procurau plăceri spirituale în concordanţă cu concepţiile fanaţi de altădată.

Totuşi, sănătatea Iui suferea — şi anume nu atîta de pe urma aspr' noviciatului, care prevedea şi oarecare răgaz trupului, cit din p^rlC vieţii lăuntrice. Cu înţelepciunea şi iscusinţa lor, procedeele pedagog al căror obiect era corespundeau aptitudinilor sale personale, ^stl lîndu-i-le în aceeaşi măsura. în timpul practicilor spirituale căror

închina zilele ba chiar şi o parte din nopţi, şi cît durară toate aceste

aspr^£

MUNTELE VRĂJIT

491

âtiri, examene de conştiinţa, cercetări şi limpeziri, el se implica în P . _voj_t în nesfîrşite greutăţi, contradicţii, tăgăduiri, îmboldit de un spi-. j_e şicana răutăcioasa şi pătimaşa. Era deznădejdea - dar în acelaşi şi marea nădejde — a îndrumătorilor lui spirituali pe care-i făcea, în care zi, sa simtă toate flăcările iadului, cînd îi lua în furca dialecticii ■ ' uluia cu lipsa lui de ingenuitate. Ad haec quid tu? întreba el dinda-tul sclipitoarelor sticle de ochelari. Şi, luat din scurt, părintelui nu-i _mai rămînea altceva de făcut decît sa-l îndemne la rugăciune, ca sa-şi cîştige pacea sufleteasca: ut in aliquem gradum quietis in anima perveni-_at Numai ca aceasta „pace" se vadea a fi, atunci cînd reuşeai sa ajungi la ea, doar o istovire completa a vieţii personale şi te prefăcea pentru totdeauna într-o simpla unealta, adică era pacea sufleteasca a cimitiru­lui, ale cărei semne exterioare atît de îngrijorătoare fratele Naphta le putea studia în preajma lui pe nenumăratele chipuri cu ochii căzuţi în fundul capului şi pe care el nu avea s-o atingă decît cu preţul ruinării trupeşti.

Pentru înalta ţinută spirituala a superiorilor lui, stătea mărturie fap­tul ca aceste rezerve şi obiecţii nu influenţau întru nimic stima de care se bucura în ochii lor. Chiar stareţul însuşi îl chema la el, la sfîrşitul celui de-al doilea an de noviciat, discuta şi consimţi sa-l primească în sînul Ordinului; iar tînarul scolastic, care pîna atunci primise cele patru confirmări inferioare, adică fusese rînd pe rînd portar, paracliser, predi­cator şi apoi se lepădase de Satana, facînd de asemenea şi jurămintele „simple", astfel încît el aparţinea în mod definitiv societăţii, pleca la colegiul de la Falkenburg din Olanda pentru a începe studiile superioare de teologie.

"e vremea aceea avea douăzeci de ani, iar trei ani mai tîrziu, din

^auza climei neprielnice şi în urma eforturilor intelectuale, boala lui

itara făcuse asemenea progrese încît nu şi-ar fi putut continua stu-

ecît punîndu-şi viaţa în primejdie. O hemoptizie îi alarma pe

nori ^ş*> după ce se zbătu mai multe saptamîni între viaţa şi moarte,

restabilit, a fost trimis înapoi la „Stella matutina". în acest aşezamînt

^ iv unde fusese crescut, găsi un loc de pedagog, supraveghetor al

_aj_tf ^{r lntern}i, dar şi ca profesor pentru studiile clasice şi filozofice. De

înd V ³^^lu' ^acesta intra în ordinea prescrisa de obicei, însă după ce-l

^a°sol • ^{6ai Vreme} ^^{e c}îti^ya ani, te întorceai la colegiu ca sa urmezi şi sa

^îngâd ■ -^{61 Şa}P^{te am} de ^stlJdii teologice. Dar fratelui Naphta nu-i era

asemenea perspectiva. Căci el continua sa fie bolnav; medicul

492

THOMAS MANN

şi superiorii lui socoteau ca slujba pe care o ocupa, şi care se îndepr în aer liber — de pilda supravegherea elevilor la muncile agricole - j-deocamdată prielnica. Primi totuşi primul grad superior şi i _{Se d} învoirea sa cînte ca oficiant la slujba solemna de duminica - învoire d care de altminteri nici nu se folosi, mai întîi fiindcă nu avea deloc si muzical, şi în al doilea rînd deoarece glasul lui stins de boala îl făcea c totul inapt de a cînta. Nu înainta în grad mai sus de subdiaconat şi _n ajunse nici la diaconat şi nici la hirotonisirea ca preot; şi cum hernon tizii Ie se repetau, iar febra nu înceta, se văzu silit sa facă o cura prelun gita, pe cheltuiala Ordinului, alegîndu-şi domiciliul la Davos - şi iată ca în aceasta şedere era pe punctul sa împlinească şapte ani. De altfel, abia daca se mai putea vorbi despre o cura propriu-zisa. Şederea la Davos devenise o condiţie indispensabila pentru salvarea vieţii lui, necesitate îndulcită puţin de activitatea de profesor de latina la liceul bolnavilor din localitate...

Hans Castorp afla toate aceste întîmplari, însoţite şi de alte amă­nunte mai cuprinzătoare şi mai precise, chiar din gura lui Naphta, în timpul convorbirilor, cînd îl vizita în chilia capitonata cu mătase, fie sin­gur, fie uneori în tovărăşia vecinilor de masa, Ferge şi Wehsal, pe care îi prezentase lui Naphta; sau cînd îl întîlnea în timpul plimbării şi se întorceau împreuna spre Dorf — dar indiferent dacă le află din întîmplare, pe sărite sau sub formă de povestiri încheiate, fapt era ca, în ceea ce-l privea pe el, le găsea nu numai foarte neobişnuite, dar îi mai îmboldea şi pe Ferge şi Wehsal sa le remarce ciudăţenia, ceea ce se şi întîmpla. primul, este adevărat, mărturisind limpede şi direct ca toate lucrurile înalte îi erau străine (căci numai aventura şocului pleural îl tîrîse dincolo de omenescul cel mai modest), al doilea, dimpotrivă, cu o vădita sim­patie faţa de fericita cariera a unui om pornit de foarte de jos şi cărui boala ce-o aveau în comun îi ridicase în faţa o piedică pentru a-i sta^vl uriaşul avînt.

Cît despre Hans Castorp. el regreta această întrerupere şi se g'ⁿ cu mîndrie dar şi cu grijă la dragul lui Joachim, omul de onoare ca printr-un efort eroic, sfîşiase reţeaua rezistenta a palavrelor Radamante şi fugise spre drapelul al cărui baţ Hans Castorp parca 1 -vedea apucîndu-l cu mînă stînga, pentru ca, apoi, ridicînd trei deg^e la mîna dreapta, să depună juramîntul de credinţa. Naphta jurase Şi ^ un steag, şi el se plasase la adăpostul lui, după cum însuşi se exp^rl

MUNTELE VRĂJIT

493

atunci

cînd îl pusese la curent pe Hans Castorp asupra felului în cate era

anizat Ordinul sau; dar după cît se părea, se arata a-i fi mai puţin H'ncios cu ideile şi speculaţiile intelectuale decît era Joachim faţa de -_u - şi cu toate acestea, el, Hans Castorp, ascultîndu-l — adică el. ■ 'Iul şi copilul păcii, pe ci-devant sau pe viitorul iezuit — se simţea tarit în convingerea ca fiecare dintre ei, atît Joachim cît şi Naphta, tre-'a să aibă simpatie pentru situaţia şi profesia celuilalt şi sa le simtă - rudite cu propria lui situaţie şi profesie. Căci, în fond, amîndoua erau deopotrivă caste militare, şi aceasta în mai multe privinţe: sub raportul ascezei" cît şi al ierarhiei, al supunerii şi al onoarei spaniole. Mai ales aceasta din urma domnea în Ordinul lui Naphta, care, de altfel, era de origine spaniola şi a cărui regula privitoare la exerciţiile spirituale -ceva asemănător cu aceea pe care Friedrich al Prusiei o impusese mai tîrziu infanteriei lui — fusese redactata, la început, în limba spaniola, fapt ce îl făcea pe Naphta sa se slujească adesea de expresii spaniole în povestirile şi relatările lui. Aşa se făcea ca vorbea despre cele do.? ban-deras, cele două stindarde, în jurul cărora se adunau armatele în vederea marii bătălii: cel spiritual şi cel infernal; unul în ţinutul Ierusalimului unde comanda Isus, căpitan general al tuturor drepţilor - celalalt pe cîmpiaBabilonului, avînd drept caudillo, adică şef, pe Lucifer...

Parca aşezamîntul „Stella matutina" nu fusese o adevărata şcoala militară, ai cărei elevi grupaţi în „divizii", fuseseră obligaţi sa păstreze o bienseance ecleziastica militară, pătrunsa de spiritul onoarei, o îmbinare de „guler scrobit" şi „colereta spaniola", daca ne putem exprima astfel? Lu cîta limpezime, gîndi Hans Castorp, apărea ideea de onoare şi de nobleţe, care juca un rol atît de strălucit în profesiunea lui Joachim şi în ceea în care Naphta făcuse o cariera din nenorocire atît de scurta, numai ^m P^ncina bolii. Daca era sa-l crezi, acest Ordin nu se compunea decît >n ofiţeri extrem de ambiţioşi, însufleţiţi doar de gîndul de a se distinge ⁿ timpul serviciului (Inisgnes esse se spunea în latineşte). Potrivit doc-^ei şi regulamentului stabilite de întemeietorul şi generalul suprem, ° ui Loyola, ei îndeplineau mai multe servicii - nişte servicii mult k unate decît ale tuturor celor care nu acţionau decît conduşi de

tio ^lm^ ^^a' ^ma' ^mu'¹' 'Şi îndeplineau îndatorirea ex supereroga-^carn'' ^ ^C^^nco*° ^^e datoria lor, deci nu numai rezistînd răzvrătirii decît f ^{C n}* ^a

camis), ceea ce la urma urmei nu era nimic mai mult

spre ^oncaru* ^om sănătos şi cu bun-simţ, ci combatînd înclinările

aiitate, amor-propriu şi dragoste de viaţă, chiar în chestiunile

494

THOMAS MANN

înd

care erau îngăduite oamenilor obişnuiţi. Căci a lucra duşmanul, agere contra, prin urmare „atacînd", era mult mai onorah' decît a te margini sa te aperi (resistare). Sa-l vlăguieşti şi sa-l distrugi duşman! spunea regulamentul de serviciu în campanie; şi autorul 1_U' spaniolul Loyola era, o dată mai muVt, complet de acord cu acel căpitan general al lui Joachim, cu Friedrich al Prusiei, căci regula de război acestuia suna astfel: „Atacă! Ataca!" „Nu-l slabi pe inamic!" ,Attaquez donc toujours!".

Dar ceea ce mai ales se dovedea a fi comun atît universului lui Naphta cît şi celui al lui Joachim era atitudinea lor în privinţa vărsării de sînge şi axioma ca nu trebuia s-o eviţi: lumile, Ordinele şi castele lor se potriveau riguros, şi pentru un copil al păcii era foarte interesant sa-l audă pe Naphta vorbindu-i despre tipurile de călugări războinici din evul mediu, care, asceţi pîna la istovire şi totuşi lacomi de cuceriri spi­rituale, nu cruţaseră sîngele pentru a întrona cît mai grabnic statul lui Dumnezeu, acela al domniei supranaturalului pe pamînt; despre acei templieri-ostaşi care credeau că moartea în lupta împotriva necredin­cioşilor este mult mai vrednică de laudă decît moartea în patul lor, şi care socotiseră ca a fi ucis sau a ucide pentru iubirea întru Isus Christos nu era o crimă, ci suprema glorie. Era bine câ Settembrini nu auzise aceste vorbe! Flaşnetarul n-ar fi scăpat ocazia să le pună capăt sunînd în trompeta păcii - deşi chiar în propriul lui program politic exista sfîntul război naţional şi civilizator, dar numai împotriva Vienei, un război pe care, bineînţeles, îl accepta — iar Naphta combătea cu sarcasm şi dispreţ, în mod sincer fara îndoială, aceasta pasiune şi slăbiciune a adversarului său. Cel puţin ori de cîte ori italianul se înflăcăra, manifestînd astfel de sentimente, Naphta afişa imediat un cosmopolitism creştin, mărturisind fie că toate ţările erau patria lui, fie câ nici una dintre ele nu-i era patrie, şi repeta pe un ton tăios cuvîntul unui general al Ordinului, num¹ Nickel, după care dragostea de ţară era „o ciumă, şi moartea sigura a i birii creştine".

Bineînţeles câ, în numele ascezei, Naphta privea patriotismul ca P o ciuma — dar cîte nu înţelegea el prin acest cuvînt, cîte lucruri care nu contrazică, după părerea lui, asceza şi împărăţia lui Dumnezeu! numai dragostea de familie şi de patrie, ci chiar şi de sănătate S viaţa: tocmai această dragoste i-o reproşa umanistul, atunci cînd e> bea despre pace şi despre fericire; îl acuza, mustrîndu-l câ iubeşte amor camalis, că iubeşte comoditaţile personale, commodoruin

S

carnea-coi''

r

I¹"

MUNTELE VRĂJIT

495

c si îi azvîrlea în obraz ca numai un filistin putea sa fie afît de lipsit po" * ... ....

a simţ religios ca să dea o cît de mică importanţa vieţii şi sanatatu.

Toate acestea fuseseră spuse în timpul unei cuprinzătoare discuţii, utâ (jjjţ divergenţele care-i separau în chestiunile privind sănătatea • boala, şi ^{care se} angajase într-o zi, chiar în preajma Crăciunului, pe înd se plimbau pe pîrtia de zăpadă pîna la Platz şi înapoi, şi la care luaseră parte cu toţii: Settembrini, Naphta, Hans Castorp, Ferge şi Wehsal - toţi cinci cu uşoară febră, ameţiţi şi în acelaşi timp întarîtaţi de atîta umblat şi vorbărie prin aerul îngheţat al înălţimilor, toţi zgîlţîiţi de tremuraturi, fie că rolul lor era activ, ca acela al lui Naphta şi al lui Settembrini, fie ca era pasiv şi se mărginea doar la scurte intervenţii în discuţie; cu toţii însă participau îmboldiţi de un zel atît de înflăcărat incit adesea, uitînd de toate, se opreau formînd un grup profund preocu­pat care gesticula şi vorbea alandala, împiedicînd circulaţia, fără să se preocupe de străinii care trebuiau sâ-i ocolească, afară de cazul cînd s-ar fi oprit şi ei să asculte uluiţi aceste divagaţii înverşunate.

Discuţia pornise de la Karen Karstedt, biata Karen cu vîrfurile dege­telor supurînde, decedată de curînd. Hans Castorp nu aflase nimic despre agravarea stării ei şi nici despre exj'fus; altfel ar fi luat parte, ca un camarad, la înmormîntare — cu atît mai mult cu cît în general avea o mare predilecţie pentru înmormîntari. însă obişnuita discreţie locala îl făcuse să afle prea tîrziu de moartea bietei Karen, astfel ca atunci cînd afla, ea se şi găsea înmormîntatâ în grădina amoraşilor cu scufiţe de zăpadă puse pe-o ureche şi luase definitiv poziţia orizontală. Requiem zeternam rosti el şi închină în amintirea ei citeva cuvinte prieteneşti, ceea ce îl făcu pe Settembrini să-şi bată joc de activitatea caritabila a lui Hans şi de vizitele lui la Leila Gerngross, Ia omul de afaceri Rotbein, la amna Zimmermann cea „prea umflata", la înfumuratul fiu al doamnei • ^0Us"l^es-deux şi la nenorocita Natalia von Mallinckrodt, ba încă îşi mai ^u joc şi de florile atît de scumpe cu care inginerul îşi demonstra ^{0 ame}ntul faţă de această adunătură pe cît de ticăloasa pe atît de gnioasă. In privinţa aceasta Hans Castorp îi atrăsese atenţia ca toţi ^care se bucuraseră de gestul lui muriseră, cu excepţia - de fapt, nul _s^lZ°^rie ~ ^{a doa}mnei Mallinckrodt şi a tînarului Teddy, la care dom-

,,l,.. dorini întrebă daca întîmplâtor acest lucru îi făcea mai respec-^tat>ih Q ^l

_num ^oare nu există totuşi ceva, ripostă Hans Castorp, care se

brj_ni ^{6 Com}Pă^timire creştină în faţa durerii? Şi mai înainte ca Settem-

¹ P^utut chema la ordine, Naphta începu sa vorbească despre

496

THOMAS MANN

excesele de caritate izvorîte din sentimentul religios pe care le