Mustangul negru

2.Un pictor german

A doua zi, lordul David Lindsay porni iar în căutarea unei aventuri. Cu toate că-i plăcuse întâmplarea trăită în ziua precedentă în cârciuma grecului, socoti că de data aceasta e bine să fie prudent şi se îndreptă într-altă direcţie. I se părea că nu trebuie să iasă din nou în calea celor doi tovarăşi de chef.

În timp ce se afla pe o stradă pe care mişunau numeroşi trecători, crezu că zăreşte în mulţime un turban verde. Dar nu-l luă în seamă, cu toate că se gândi o clipă la Osman, dervişul. Oraşul era doar plin de dervişi. La urma urmelor, de ce trebuia să fie tocmai acela, al cărui turban bătător la ochi îl zărise în treacăt?

Deodată auzi un cântec şi se opri să asculte. Lordul află, din inscripţia în limba franceză a firmei atârnată deasupra intrării, că în casa aceea era o cafenea europeană şi se hotărî să intre.

În intrarea nu tocmai prietenoasă era întuneric. În stânga era o uşă, pe care David o nimeri din întâmplare.

— Straşnică magherniţă! mormăi. Dar poate că se iveşte iar o aventură. Well!

Deschise uşa şi, spre plăcuta sa uimire, intră într-o odaie spaţioasă, pe care numeroasele lămpi atârnate de tavan sau fixate în pereţii laterali o scăldau într-o lumină orbitoare. Odaia nu avea ferestre, ci numai câteva deschizături în tavan, prin care ieşea fumul de tutun.

În cafenea se afla un mare număr de clienţi, în veşminte turceşti şi europene. Orientalii şedeau adânc ghemuiţi în pernele moi, răspândite de-a lungul pereţilor, fumându-şi tăcuţi ciubucurile sau narghilelele, iar pe măsuţele joase din faţa lor erau puse ceşcuţe orientale de cafea. Europenii şedeau însă pe scaune în jurul unor mese înalte, îşi sorbeau cafeaua din ceşti mari şi fumau ţigări sau ţigarete.

Apariţia englezului îmbrăcat atât de ciudat stârni o vâlvă îndreptăţită.

— Müdschüzatly, tschok müdschüzatly! ― straşnic, minunat! murmură un turc, uimit.

Şi la mesele europenilor încetară convorbirile. Ochii tuturor se îndreptară spre lord şi pe chipurile unora flutură câte un zâmbet batjocoritor, în timp ce alţii şopteau cuvinte ca „englez... nebun... spleen… paiaţă”, care făceau ocolul meselor.

Lordul nu se sinchisi de vâlva pe care o stârnise. Se îndreptă liniştit spre singura masă la care se mai afla un scaun liber şi se aşeză comod, după ce obţinu cuvenita îngăduinţă din partea clientului care şedea pe celălalt scaun.

Câţiva băieţi tuciurii treceau uşor printre mese şi pe lângă pernele întinse de-a lungul pereţilor şi serveau pipe, tutun, cărbuni aprinşi şi cafea. Lordul ceru în limba franceză cafea. Comanda îi fu înţeleasă şi executată într-un timp scurt. El îşi scoase cureaua cu telescopul şi o puse la perete alături de umbrelă, îşi întinse picioarele pe sub masă şi scoase din buzunar o tabacheră plină cu ţigări. Apoi aruncă o privire cercetătoare clientului din faţa sa.

Acesta era un tânăr de vreo douăzeci şi patru de ani, cu o statură înaltă şi vânjoasă şi cu un cap de Adonis, cu trăsături serioase. Chipul său plăcut vădea un aer melancolic, datorită căruia era şi mai atrăgător. Tânărul fumase o ţigară şi voia acum să-şi aprindă alta. Îndatoritor, englezul îi întinse tabachera sa.

— Serviţi-vă, vă rog!

Tânărul îl privi surprins şi se codi să-i urmeze îndemnul. Lordul îşi duse mâna la buzunarul din dreapta al vestei, scoase o carte de vizită şi i-o întinse, zâmbindu-i prietenos.

— Puteţi s-o luaţi.

Pe cartea de vizită scria: „Lordul Lindsay”. Tânărul tresări, uimit şi păru că vrea să spună ceva, dar se stăpâni la timp, luă o ţigară din tabachera vecinului său de masă şi scoase şi el o carte de vizită din buzunar.

— Ah! Aveţi şi cărţi de vizită pe aici? se miră lordul. Credeam că obiceiurile occidentale n-au făcut progrese atât de mari în Orient!

— Eu nu sunt turc, după cum vede şi domnul lord, de altfel.

Pe cartea sa de vizită erau scrise în limba germană cuvintele „Paul Normann, pictor”.

— Cum? Sunteţi german? se miră lordul şi gura sa cea largă se căscă atât de mult, încât buzele-i subţiri formară un pătrat perfect. Mi-e dragă Germania. Am rude acolo care se numesc Adlerhorst. Le-am căutat vreme îndelungată, dar n-am izbutit să le găsesc.

— Foarte ciudat, spuse celălalt, pe un ton oarecum rezervat. Rudele unui lord englez nu pot dispărea fără urme!

Şi îi aruncă lui Sir David o privire uimită.

— Nici eu n-aş fi crezut că este cu putinţă un asemenea lucru; din păcate, însă, acesta este adevărul. Moşiile lor încăpuseră pe alte mâini şi toţi membrii familiei dispăruseră. Destine ciudate, hm! Aprindeţi-vă ţigara ― este din Peru. Am vreo opt sau nouă mii de ţigări la mine.

— În buzunar? glumi pictorul Normann.

— Nonsense! Pe iahtul meu. Trebuia să mă aprovizionez cu un număr atât de mare de ţigări, fiindcă-mi plac foarte mult şi fiindcă nu ştiu când mă voi înapoia acasă.

— Nu aveţi un ţel precis?

— No. Vreau să trăiesc aventuri.

— Ce fel de aventuri?

— Întrebarea dumneavoastră e fără rost. N-am venit în Turcia ca să trăiesc o aventură chinezească.

— Aşa? se miră Paul Normann, pe care, convorbirea începuse să-l amuze.

— Fireşte, mormăi lordul, indignat.

— Şi-mi puteţi împărtăşi genul de aventură care vă atrage în mod deosebit?

— Sunteţi un german greoi, sir! India are tigri. Africa are lei. Vestul Sălbatic are pieile roşii...

— Şi Turcia?

— ... are haremuri, sir.

— Haremuri?

— Yes. Caut o aventură într-un harem. Gândiţi-vă la Wolfgang Amadeus Mozart! Răpire, ...pericole. Eliberarea unei turcoaice răpite sau cam ceva în genul ăsta. Yes.

Şi vorbind, dădea din cap. Iar nasul său, care părea că are o neobişnuită mobilitate, se încovoia de trei ori la fiecare cuvânt.

— Ah! exclamă Normann, surprins într-o măsură oarecare. Glumiţi!

— De ce credeţi asta? Eu nu glumesc niciodată. Sunt lordul David Lindsay. Yes.

Normann zâmbi uşor, aproape compătimitor.

— Râdeţi, se miră englezul, fără să se arate totuşi jignit. De trei săptămâni cutreier Dardanelele şi Bosforul în sus şi în jos, în căutarea unei asemenea aventuri. Dar până acum n-am găsit nimic. Nothing¹. Tare-i plictisitoare Turcia asta! Am un prieten ― tot un german, ca dumneavoastră ― căruia îi place foarte mult aventura. Se numeşte Kara ben Nemsi. Dar el se află acum la apaşi sau la haddedihni. Nu ştiu sigur. Yes.

Se părea că pictorul vrea să răspundă, dar se abţinu. Pe chipul său se ivi o expresie ciudată şi, sub îndemnul unei hotărâri subite, spuse lordului pe un ton serios:

— Dacă nutriţi într-adevăr asemenea intenţii, mylord, cred că e bine să vă previn că ele nu se pot realiza atât de uşor cum credeţi dumneavoastră.

— V-aş ruga să mă lămuriţi. Îmi plăceţi mult şi m-aş bucura să vă aud părerea. Yes!

— Cred că în primul rând trebuie să intraţi în legătură cu un om iscusit, care cunoaşte bine situaţia locală.

— Aveţi dreptate! Dar unde să caut un asemenea om? Dacă l-aş găsi, l-aş plăti bine, foarte bine. Spuneţi-mi, dumneavoastră cunoaşteţi bine oraşul şi obiceiurile locale?

Şi sprâncenele sale subţiri se înălţară, în aşteptarea răspunsului.

— Călătoresc de trei ani prin Turcia şi mă aflu de nouă luni în Constantinopol.

— Straşnic! Şi aţi vrea să colaborăm?

— Cu anumite condiţii, da.

— Ca să le putem discuta, ar trebui să vă cunosc mai bine. Într-o asemenea aventură, oricine îşi poate pierde capul, cu o uşurinţă de neînchipuit. Pe de altă parte, îndrăgesc primejdiile de orice fel şi le-am căutat de multe ori, numai din dorinţa de a-mi pune forţa la încercare şi ca să-mi întăresc muşchii, dar...

Voi să continue, dar lordul îl întrerupse:

— Întărirea muşchilor? Straşnică idee! All right!¹ Şi eu vreau să mi-i întăresc. Sunteţi omul care-mi trebuie, da! Spuneţi-mi: sunteţi bogat?

— Din păcate, nu.

— Nu-i nimic. O să trăiţi o aventură, o aventură cu adevărat turcească şi atâta tot! De toate celelalte, mă îngrijesc eu. Plătesc bine, foarte bine. Well!

Paul Normann tăcu şi reflectă. După un timp, un zâmbet de mulţumire îi flutură pe buze.

— Sunteţi un gentleman, răspunse şi am încredere în dumneavoastră. Mă voi gândi la propunerea dumneavoastră şi voi căuta mijloacele cu ajutorul cărora să ne putem alcătui planul de acţiune. Cât timp rămâneţi în Constantinopol?

— Cât timp? Eu pot să rămân oricât îmi place. Fireşte! Well!

— Şi unde vă pot găsi?

— Pe iahtul meu. E jos, în port. Îl veţi găsi numaidecât. Poartă numele meu şi portretul meu în mărime naturală.

— Adevărat?

— Yes. De ce să nu fie adevărat? Şi să ştiţi că e un portret foarte reuşit. Îmi seamănă perfect. Dumneavoastră ce sunteţi, monsieur Normann? Peisagist sau portretist?

— Portretist.

— Minunat! O să vă rog să-mi faceţi portretul. Vreţi?

— Dacă doriţi...

— Bine. Putem să începem chiar de mâine. Şi-mi voi îngădui să vă dau un aconto asupra lucrării. Aveţi cheltuieli, ştiu!

Şi rostind aceste cuvinte, scoase din buzunar portofelul, luă din el un plic şi, după ce puse în el o bancnotă, îl lipi cu grijă. Apoi, îl întinse pictorului. Paul Normann se codi câteva clipe să primească plicul, dar în cele din urmă îl luă, fiindcă nasul lui Lindsay începuse să se clatine, ameninţător.

— Aşadar, mâine începem, spuse lordul. Înainte de amiază. Şi acum ce faceţi, aveţi timp liber?

— Foarte puţin. Am o şedinţă.

— Ah... un portret?

— Da. Şi fiindcă sunteţi atât de sincer cu mine, vreau să fiu şi eu sincer faţă de dumneavoastră. Pictez o femeie.

— Cum? Ce? O turcoaică?

— O cercheză.

— By Jove!¹ E frumoasă?

— De neasemuit!

— Well! Dar cum se face că dumneavoastră, un străin, aveţi dreptul şi prilejul de a o vedea şi picta pe femeia aceasta?

— Lucrul este foarte simplu şi cu toate acestea peste măsură de ciudat. Ştiţi că negoţul cu sclave este interzis. Totuşi, el este practicat pe o scară largă. Cele mai frumoase fete cercheze sunt deseori trimise la Istanbul şi vândute apoi fruntaşilor împărăţiei. Cunosc în cartierul cerchez un negustor de sclave, care se ocupă numai de cumpărarea şi vinderea frumuseţilor de prim rang. De curând a primit o cercheză pe care a destinat-o sultanului. S-a dus la colonelul care comandă garda palatului şi i-a propus vânzarea cerchezei, dar acesta i-a răspuns că pătrunderea ei în harem nu e chiar atât de uşoară. L-a sfătuit totuşi să se adreseze sultanei Validé, mama sultanului şi să-i prezinte un portret al fetei, adăugând că bătrâna este binevoitoare şi-l va ajuta să-şi înfăptuiască dorinţa. Dar fiindcă nu există nici un pictor mahomedan, negustorul s-a văzut silit să caute un european şi m-a ales pe mine.

Lordul îl ascultase cu atenţie încordată.

— Câte şedinţe aţi avut până acum cu ea?

— Cinci.

— Şi e într-adevăr atât de frumoasă?

— De o frumuseţe răpitoare.

— Well! spuse lordul gânditor. Apoi înălţă capul, stăpânit parcă de o idee care-l încânta. Ascultaţi-mă, mister Normann: fata aceasta ar fi foarte nimerită pentru mine. Yes.

Pictorul tresări.

— Pentru dumneavoastră? întrebă el, tărăgănându-şi cuvintele.

— Yes. Vreau să spun că ea corespunde întocmai scopului pe care îl urmărim. Sărmana fată a fost furată din patria ei şi silită să devină sclavă. Well, o voi răpi de la negustor.

— Nu se răpeşte o fată care poate fi cumpărată.

— Pacat!

Nasul lordului coborî trist spre bărbie.

— Cred că... aţi putea cumpăra fata.

— Nu. Asta nu e aventură. Pentru atâta lucru nu aveam nevoie să vin la Istanbul!

Pictorul îşi coborî privirea, puţin dezamăgit, după câte se părea şi tăcu.

— Well! Voi fi nevoit să am răbdare până ce se va ivi alt prilej şi mă bizui pe dumneavoastră. Cereţi să vi se umple ceaşca!

— Mulţumesc! Aş vrea să plec. Vreau să fiu punctual, ca de obicei.

— Să mergem! Îmi plăceţi şi vreau să vă însoţesc.

Plătiră şi se ridicară de la masă. Când ieşiră din cafenea, lordul îl văzu pe derviş, care nu renunţase la dorinţa de a se răzbuna şi aştepta în preajma casei.

— Tot m-a descoperit! mormăi lordul.

— Cine?

— Dervişul acela. Şi ieri s-a ţinut după mine.

— Face parte din „casta scâncitorilor”. Vrea să-i daţi de pomană. Nu-l luaţi în seamă!

Se îndreptară spre port şi angajară un caic cu două vâsle.

Între Tofane şi Fyndykly coborâră. Englezul, care stârni şi acolo uimirea trecătorilor, îl însoţi pe pictor prin câteva străzi.

— În sfârşit, Normann se opri în faţa unei case.

— Am ajuns la ţintă şi trebuie să mă despart de dumneavoastră, mylord. Aici locuieşte Barişa, negustorul de sclave.

— Well! Voi găsi singur drumul spre Pera. Aşadar, veniţi mâine să mă vedeţi pe iaht!

— Da.

— Good bye!¹

Lordul Lindsay se întoarse şi porni încet pe drumul pe care venise. Normann se uită după el, până când îl văzu dispărând după colţul străzii. Dar nu intră în casa lui Barişa, ci într-o cafenea situată pe partea cealaltă a străzii şi comandă o cafea „Mokka”. În timp ce aştepta cafeaua, deschise plicul pe care i-l dăduse lordul şi găsi în el cincizeci de pfunzi, adică o mie de mărci.

— O adevărată mană cerească, murmură, încântat. Casa noastră s-a golit. N-aş mai fi avut ce să dau paznicului, aşa că n-aş mai fi putut să vorbesc cu Tşita. Tare sunt curios să aud ce o să spună Hermann, când am să-i povestesc întâlnirea mea ciudată de adineauri!

Schimbă bancnotele englezului în monedă turcească, bău cafeaua şi ieşi iar în stradă.