Mustangul negru

5.Coincidenţe ciudate

Bineînţeles, dervişul nu stătea fără rost în faţa locuinţei celor doi tineri. Ţinându-se tot timpul după lordul David, din clipa când îl văzuse coborând de pe iaht, îl urmărise şi în ziua când lordul îl însoţise pe Paul Normann până la casa lui Barişa, negustorul de sclavi. Şi socotind că ar fi bine să afle oarecare amănunte despre pictor, se hotărî să-l iscodească pe Barişa.

Îndată ce-l zări la uşă, negustorul îi îngădui să intre. Dervişii au reputaţia de „oameni sfinţi”, şi, cel puţin în rândurile păturii de jos a poporului, se bucură de un respect deosebit.

— Fii binevenit! îl salută Barişa. Îmi aduci vreo poruncă a lui Allah?

— Nu. Am venit să te rog ceva, adică să-ţi cer o informaţie. Acum ai multe sclave frumoase?

— Am totdeauna cele mai frumoase sclave pe care le poţi găsi în Istanbul. Vrei să-ţi înjghebi un harem?

— Nu. Ştii doar că ordinul meu îmi interzice un asemenea lucru. Dar am primit din partea unui personaj de frunte însărcinarea de a-i căuta o sclavă, care să-i încânte cu adevărat privirile.

— Domnul acela este bogat?

— Foarte bogat. Nici nu ştie că există în ţara noastră şi monezi de argint, fiindcă are numai din cele de aur.

— Ordinul tău nu te opreşte să priveşti chipul unei femei?

— Ochii mei nu-mi aparţin, ci sunt ai aceluia pentru care voi privi sclava; aşadar, n-o văd eu, ci el este cel care se uită la ea.

— Bine. Îţi voi arăta toate sclavele pe care le am.

Îl conduse pe derviş într-o odaie în care erau adunate de obicei fetele. Dervişul crezuse că-l va găsi aici pe Normann şi, fiindcă nu-l vedea, se întreba unde poate să fie. El presupunea că în casă mai sunt şi alte fete, că tânărul stă de vorbă cu una din ele. De aceea, uitându-se la cele pe care i le arăta Barişa, clătină din cap, nemulţumit.

— Astea sunt toate?

— Da.

— Îmi pare rău.

— De ce?

— Beyul care mă trimite mi-a descris în amănunţime înfăţişarea aceleia pe care ar vrea s-o cumpere. Între cele pe care le-am văzut însă, n-am găsit nici una care să se potrivească descrierii lui.

— Dar cum trebuie să fie?

— Nu am voie să vorbesc despre fetele care sunt pe placul înălţimii sale. Dacă nu mai ai altele, trebuie să plec.

— Beyul acela este foarte bogat?

— Foarte. Ţi-am spus-o doar. Se bucură de favoarea deosebită a sultanului.

— Atunci îţi voi mărturisi că mai am într-adevăr o sclavă, una singură. Este cea mai frumoasă din câte am avut vreodată şi voiam s-o ofer sultanului.

— Allah să-l binecuvânteze pe padişah! Dar de ce trebuie să o aibă el pe sclava aceasta? Nu are cele mai frumoase sclave din toate ţările? Altul nu are dreptul să se bucure de o femeie frumoasă?

— Uiţi că sultanul plăteşte mai bine decât oricare. El nu se tocmeşte niciodată şi nu scade nici o para din preţul cerut.

— Ai dreptate. Nu se tocmeşte niciodată. Sau plăteşte cât i se cere sau nu plăteşte nimic. Dacă-i place sclava şi dacă nu-ţi dă banii ce ţi se cuvin, nu te poţi plânge kadiului. Încă nu ţi s-a întâmplat asta?

— Din păcate, de câteva ori.

— Vezi? Prin urmare, fii deştept! Arată-mi sclava, ca să mă conving dacă trebuie să vorbesc despre ea stăpânului meu!

— O să te conduc la ea. Dar aşteaptă afară până când mă înapoiez; vreau s-o înştiinţez că vii s-o vezi.

Barişa plecă şi dervişul se înapoie în odaia din faţă. Acolo se afla în clipa când Paul Normann fusese nevoit să-şi părăsească iubita. Ei îşi aruncară în treacăt o privire nu tocmai prietenoasă. Când se înapoie negustorul, dervişul îl întrebă:

— Şi francezii cumpără sclave?

— Nu. Numai adepţii Profetului au îngăduinţa de a se bucura chiar pe pământ de bucurii sufleteşti.

— Vin şi necredincioşi pe la tine?!

— Uneori. Şi numai din anumite motive. Dar de ce întrebi?

— L-am văzut pe francezul care a plecat adineauri.

— Da, a fost la sclava pe care vreau să ţi-o arăt.

— Sultanul, căruia i-am destinat-o, nu poate veni s-o privească şi vreau să-i trimit portretul ei. Francezul acesta este pictor şi-i face portretul.

Barişa îl conduse în odaia pe care abia o părăsise Paul Normam. Tşita şedea încă pe divan, dar îşi acoperise iarăşi obrazul cu vălul pe care-l purta de obicei; şi portretul de pe şevalet era acoperit.

— Ridică-te în faţa acestui om evlavios şi îndepărtează-ţi vălul! porunci negustorul sclavei sale.

Tşita se ridică şi-i îndeplini porunca. Dervişul scoase un strigăt, iar chipul său vădi o expresie de nemărginită uimire. Se părea că s-a speriat. Abia după câteva clipe şi în urma unor mari sforţări, izbuti să-şi recapete aerul nepăsător de mai înainte.

Tânăra cercheză roşi de ruşine. Obrazul acestui om îi stârnea silă. Ea îşi lăsă vălul să-i acopere iar faţa, dar dervişul se apropie de ea şi-l trase în lături.

— Ce spui de frumuseţea ei? întrebă Barişa, mândru.

— Este aşa cum doreşte beyul să fie.

Ochii întunecaţi ai dervişului se înseninară şi străluceau, fapt care nu scăpă privirii de cunoscător a negustorului.

— Văd că-ţi place! spuse Barişa.

— Da. Îl voi sfătui pe bey s-o cumpere. De unde este?

— De dincolo de Caucaz.

— Ai adus-o tu însuţi?

— Nu. A venit cu vaporul la Isbanbul. A cumpărat-o unul din oamenii mei.

— Cum o cheamă?

— Tşita.

— Cine este tatăl ei şi cum se numeşte locul unde s-a născut?

— Nu ştiu.

— Ciudat. Prin urmare, ghiaurul acela, necredinciosul acela a văzut-o şi i-a pictat portretul? Unde e?

— Aici. Încă nu e gata, dar seamănă foarte mult.

Şi Barişa îndepărtă vălul. Dervişul privi portretul cu atenţie.

— Da, spuse după câteva clipe. Seamănă. Spune-mi: cât ceri pe ea?

— Sultanului i-aş cere cinci pungi cu aur.

— Ori ţi-ar fi dat preţul întreg, ori nu ţi-ar fi dat nimic. Îţi ofer patru pungi, pe care le vei primi imediat, fără să ţi se scadă nici măcar un piastru.

— Eşti împuternicit să-mi oferi suma aceasta?

— Nu. Dar ştiu că stăpânul care m-a trimis va plăti atâta cât ofer eu. Şi se va hotărî s-o cumpere, dacă-mi vei îngădui să-i arăt tabloul.

— Vrei să-l iei cu tine? Dar nu te cunosc.

— Vrei să păcătuieşti împotriva lui Allah? Crezi că un fiu al ordinului meu sfânt este în stare să-ţi fure un tablou?

— Nu, nu cred. Dar pot să ştiu cel puţin cine este domnul căruia vrei să i-l duci?

— Ibrahim bey, fiul kurdului Melek Paşa.

— Îl cunosc. Este favoritul sultanului. Îţi voi da tabloul. Ţi-l va duce unul dintre servitorii mei acolo unde-i vei spune şi după aceea mi-l va aduce înapoi.

Vizita se sfârşise de fapt; dervişul aflase mai mult decât voise. Dar el nu se declară mulţumit, fiindcă altul era scopul pentru care intrase în casa negustorului de sclave.

— Profetul a interzis oricărui credincios să-şi facă o imagine a corpului şi obrazului său, spuse pe un ton nevinovat. Aşadar, portretul acesta va trebui să fie distrus.

— Atunci, Ibrahim bey trebuie să-mi plătească. Francezul nu-l pictează degeaba.

— Voi vorbi cu pictorul acesta. Poţi să-mi spui unde locuieşte?

— În Pera, lângă Piaţa Inger Postan. Proprietarul lui este un grec şi se numeşte, Miledas.

— Îl voi vizita. Poate că incheiem repede târgul.

Dervişul era tulburat, dar nu voia să se trădeze. Renunţă chiar să străbată drumul pe jos, ca de obicei ― ar fi durat prea mult ― şi închirie în piaţa cea mai apropiată un măgăruş, îndreptându-se, cu iuţeala pe care i-o îngăduia animalul, peste podul Pera spre Vechiul Istanbul, unde-şi avea Ibrahim bey locuinţa.

De fapt, Ibrahim bey nu deţinea o funcţie publică, dar tatăl său fusese un înalt demnitar. Lucrul acesta nu fusese uitat şi, pe temeiul trecutului glorios al părintelui, fiul se bucura de o influenţă dintre cele mai mari. Se ştia că el, un om dintre cei mai bogaţi, avea un mare număr de femei frumoase.

Totuşi, el nu se simţea atât de fericit cum s-ar fi crezut. Şi în timp ce şedea singur în odaia sa, trăgând tacticos din narghilea şi având pe măsuţă tava aurită pe care se afla o ceşcuţă cu cafea, se gândea tocmai la unul din motivele din pricina cărora nu putea să fie fericit.

Liniştea îi fu tulburată de un servitor negru care, plecându-se până aproape de pământ, intră şi aşteptă să fie întrebat de stăpânul său pentru ce a venit.

— Câine! mârâi beyul. Nu ţi-am spus că vreau să fiu singur? Vrei să poruncesc să fii biciuit?

Sclavul făcu o plecăciune şi mai adâncă.

— Osman, dervişul, spuse el pe un ton umil.

Obrazul întunecat al stăpânului se însenină deodată.

— Ce-i cu el?

— Te roagă să-l învredniceşti cu îngăduinţa de a te vedea.

— Lasă-l să intre! Dar să nu asculţi la uşă, şacalule, că pun să ţi se taie urechile!

Negrul ieşi, iar după o clipă intră dervişul.

El nu vădea umilinţa servitorului. E drept că îşi scosese pantofii şi-i lăsase la uşă, dar nu-şi schimbase atitudinea mândră şi demnă care nu-l părăsea niciodată.

— Ce ai acolo? Ai devenit ghiaur?

— Nu. Dar l-a pictat un creştin. Îmi dai voie să ţi-l arăt, stăpâne?

— Uitâ-te în jurul tău! Pot să privesc aici un tablou şi încă unul ieşit din mâna unui necredincios?

Beyul îi arătă pereţii, al căror fond de culoare albastră era împodobit cu versete aurite din Coran. Islamismul îngăduie numai ornamente şi versete, dar interzice orice imagine.

— Crezi că eu sunt un adept necredincios al Profetului? întrebă dervişul. Poţi să priveşti fără mustrări de conştiinţă ceea ce îţi aduc eu. E o surpriză, care o să te bucure. Uită-tel

Şi după ce rosti aceste cuvinte, dădu în lături vălul care acoperea portretul. Abia îşi îndreptă privirea spre tablou şi turcul scoase un strigăt de uimire. El sări cu atâta repeziciune de pe perna pe care şedea, încât zvârli în fundul odăii tava pe care se afla ceşcuţa cu cafea şi scăpă din mână preţioasa narghilea, care se sparse, ca şi ceşcuţa.

— Cerule! Iadule! exclamă el ameţit. E adevărat oare ceea ce-mi văd ochii?

— O cunoşti? întrebă Osman.

— Anna von Adlerhorst!

— Te înşeli!

— Ea este! Taci! E obrazul ei, gura ei, părul ei auriu! Ochii ei, stelele acelea minunate, pentru a căror privire mi-aş fi dat şi viaţa!

— Şi cu toate acestea, nu este ea. Portretul o înfăţişează pe fiica ei.

— Fiica ei? Nu se poate.

— Femeia aceea ar mai fi putut să arate astfel? Ar mai fi acum atât de tânără?

— Nu. Ai dreptate. Dar cum a ajuns în Istanbul portretul fiicei ei?

— Nici eu nu-mi pot explica faptul acesta. Dar este sigur că aceea al cărei portret îl priveşti acum este fiica femeii care ţi-a dispreţuit iubirea.

— Nici n-ar putea să fie altfel. Este portretul unei afurisite Adlerhorst. Dar ea unde este?

Dervişul Osman era încântat de impresia pe care o produsese portretul.

— Mai ai vreo surpriză, stăpâne? întrebă după un timp.

— Da, da şi încă una mare de tot!

— Vrei să cumperi tabloul?

— Îl cumpăr. Plătesc oricât mi se cere ― bani peşin şi imediat!

— Costă cinci pungi cu aur.

— Cinci pungi? Eşti nebun?

— Poate că-l capeţi şi pentru patru pungi, dacă plăteşti imediat. Un tablou nu poate să coste atât de mult.

— Ai spus că ai fi în stare să plăteşti imediat oricât ţi s-ar cere!

— Nu m-am gândit la un preţ atât de mare.

— Ai dreptate. Dar vreau să-ţi adaug o explicaţie. Acesta nu este preţul tabloului, ci al sclavei.

— Ah! O sclavă!

— Da, o sclavă cercheză. Am găsit-o la negustorul Barişa, pe care-l cunoşti şi tu.

— Cum a ajuns fiica acelei... femei... ca sclavă în oraşul sultanului?

— Este o taină pe care trebuie s-o descoperim.

— Dar cum ţi-a dat prin gând să te duci la negustorul de sclave?

— Am urmărit un englez, care se numeşte aşa cum o chema pe Anna von Adlerhorst înainte de a se mărita, adică Lindsay.

— Ce? Lindsay?

— Da. Lucrul acesta mi-a atras atenţia şi m-am luat după el.

Şi beyul ascultă cu atenţia încordată povestirea dervişului, cu privire la cele întâmplate până atunci.

— O cumpăr, o cumpăr! exclamă stăpânul. Pornesc imediat călare la negustor, cu toate că nu am vreme, fiindcă trebuie să mă duc la cimitir ― ah, dar tu nu ştii nimic despre asta. O să-ţi arăt şi eu un tablou.

— Ce? Şi tu ai tablouri?

— Unul singur.

Şi scoase din buzunar o fotografie, pe care o arătă lui Osman. Dervişul tresări.

— Bruno von Adlerhorst! Diavolul l-a trimis aici!

— Nu este cel pe care-l crezi! Omul acela ar mai putea fi azi atât de tânăr?

— Nu. Ai dreptate. Şi apoi, a murit de mult.

— Da, s-a dus în Gheena, la duhurile pierzaniei. Toate blestemele să cadă asupra lui, acolo unde este!

— Atunci, cel din fotografie nu poate să fie decât fiul lui.

— Aceasta este şi părerea mea. Dar poartă alt nume.

— Se poate. Şi unde este acum?

— Aici, în Istanbul.

— Să ne păzească Allah de el!

— Eşti un copil. El nu ştie nimic despre noi.

— Şi de unde ai fotografia?

— Am pus pe cineva să mi-o caute. Câinele acesta va nimeri chiar azi în închisoare şi voi avea grijă să nu se mai bucure niciodată de libertate.

— De ce?

— A aruncat ochii asupra uneia dintre femeile mele.

— Glumeşti!

— Să-ţi povestesc cum s-au întâmplat lucrurile.

Şi Osman află acum de la Ibrahim bey despre accidentul din „Valea apelor dulci”, despre întâlnirea cu tânărul european.

— Dar cum ai obţinut fotografia francezului? Îl iscodi Osman.

— După ce am pus un om de încredere să-l spioneze, l-am mituit pe proprietar, care i-a luat fotografia din odaie. Proprietarul lui este grec şi se numeşte Miledas.

— Cum? Miledas? Nu locuieşte aproape de Piaţa Inger Postan?

— Da, acolo e casa lui.

— Ce coincidenţă! Acolo locuieşte şi pictorul care a făcut portretul acesta!

— Allah! Am aflat într-adevăr că un pictor stă în aceeaşi odaie cu el. Străinul îşi spune Wallert, iar pictorul se numeşte Normann; sunt nume germane. Fratele şi sora or fi ştiind unul de altul?

— Nu cred.

— De ce?

— Fratele ar fi scos-o imediat din mâna negustorului! Dar ştii cel puţin dacă el însuşi îşi cunoaşte numele adevărat?

— Desigur că şi-l cunoaşte. Era destul de mare atunci, aşa că a păstrat amintirea numelui său. Dar să nu ne pierdem vremea; vom vorbi mai târziu despre

Toate acestea. Acum vreau să plec la Barişa, ca să cumpăr sclava. Voi porunci să mi se înşeueze calul. Du-te înaintea mea şi vesteşte-l pe negustor că vin curând!

— Să te aştept acolo?

— Da. Ai grijă să se petreacă totul în ordine. Negustorul trebuie să-mi aducă cercheza la casa mea de lângă ape. Tu îl vei urma fără să fii observat, ca să te convingi că-şi îndeplineşte obligaţia. Apoi îl însoţeşti aici, ca să fii martor că-şi primeşte banii. Şi acum, pleacă!

— Şi tabloul?

— Rămâne aici.

Dervişul plecă.

Ibrahim bey se aşeză în faţa portretului şi-l privi, muşcându-şi buzele şi încruntându-şi sprâncenele. Sufletul său era năpădit de amintiri supărătoare.

— Anna von Adlerhorst! murmură. Purtam în inimă un cer şi tu l-ai prefăcut în iad. Dar m-am răzbunat! Şi sfârşitul răzbunării mele se va săvârşi abia acum: fiica ta, care-ţi seamănă atât de mult, va fi sclava mea.

Acoperi portretul şi dădu porunci. Unul dintre servitori trebuia să plece imediat la casa de lângă ape, ca să anunţe venirea noii sclave şi să supravegheze măsurile cuvenite pentru adăpostirea ei.

Când Ibrahim bey coborî de pe cal în faţa negustorului de sclave, acesta îl întâmpină cu o umilinţă de sclav.

— Dervişul ţi-a spus ce vreau?

— Da, stăpâne. Urez ochiului tău să se bucure de strălucirea florii pe care doreşti s-o culegi.

— Ea ştie că vin s-o iau?

— Nu i-am spus nici un cuvânt.

— Foarte bine ai făcut; altminteri, poate că nu te-ar mai fi ascultat. Dacă-mi place şi o cumpăr, va trebui să o duci acolo unde îţi va spune dervişul că urmează să fie adăpostită. Ca s-o îndupleci să meargă, îi spui că vrei să te plimbi cu ea în „Valea apelor dulci”. În felul acesta înlături orice piedici şi eşti sigur că nu vei avea nici o împotrivire din partea ei. La rândul meu, îţi interzic să destăinuieşti cuiva că eu am cumpărat-o. Şi acum, s-o văd!

Ibrahim fu condus în camera unde lucra de obicei pictorul şi negrul o aduse pe Tşita. Când o văzu pe frumoasa cercheză, Ibrahim abia îşi putu stăpâni tulburarea care-l năpădise.

Împrumutând un aer nepăsător, el clătină din cap şi vorbi tare, ca să poată fi auzit şi de Tşita şi de paznic,

— Mi-a fost lăudată mai mult decât merită, spuse el pe un ton aspru. Nu pot s-o iau.

Şi plecă. Dar când ajunse în odaia din faţă, se opri şi începu să vorbească negustorului.

— Ascultă: îţi dau patru pungi cu aur pentru fată şi o pungă cu argint pentru tablou. Nici un ban mai mult. Dacă nu vrei, caută să obţii de la padişah un preţ mai mare. Primeşti sau nu?

— Când îmi dai banii?

— După ce o duci acolo unde-ţi va spune dervişul. El te va însoţi până la locuinţa mea, unde sunt pregătiţi banii.

— Fata este a ta, stăpâne! Niciodată nu vei vedea o făptură mai frumoasă ca ea.

Târgul fusese încheiat. Ibrahim lăsă dervişului calul şi porni pe jos spre mal, ca să se îmbarce într-un caic şi să ajungă la cimitir, unde urma să fie prins Wallert.

— Ai fi putut deveni stăpâna unui bărbat foarte însemnat, spuse Barişa tinerei cercheze după plecarea lui Ibrahim. Nu mi-a plăcut cum te-ai uitat la el. Te-a speriat, sau eşti bolnavă?

— Nu.

— Totuşi, cred că eşti bolnavă. Văd că obrazul îţi este palid. Ai avea nevoie de aer şi de soare. Ai auzit de „Valea apelor dulci”?

— Locul unde se joacă femeile? întrebă ea.

— Da. Ai vrea să mergi acolo?

— Cât de mult aş vrea!

Ochii ei străluceau.

— Bine. Voi închiria o căruţă şi o să mergi chiar azi să te plimbi.

— Allah să te binecuvânteze!

— Vreau să-ţi fac bucuria aceasta, dar sper că dacă va veni iar un cumpărător, chipul tău va fi mai voios şi mai prietenos decât adineauri.

Negrul plecă să închirieze o „araba”, o căruţă cu două roţi trasă de boi; Tşita se urcă în ea, fără să bănuiască o clipă că nu se va mai înapoia niciodată.

Perdelele căruţei fură trase cu grijă. Nimeni nu trebuia să vadă preţioasa „marfă” pe care o transporta. Barişa porni alături de căruţă, iar Osman, dervişul, călări la oarecare depărtare în urma lor, privit cu uimire de cei pe lângă care trecea şi care nu văzuseră în viaţa lor un derviş din „Ordinul scâncitorilor” pe un cal cu o şa atât de costisitoare.