Mustangul negru

20.Avertisment

Parcurgând şi ultima pagină a cărţii de faţă, un cititor se poate întreba, pe bună dreptate, dacă nu cumva se află în posesia unui exemplar defect, căruia îi lipsesc, cel puţin, câteva pagini. Sau dacă nu cumva a parcurs o carte neterminată, valorificată din maldărul de manuscrise rămase după moartea scriitorului.

Atare nedumeriri sunt perfect îndreptăţite, câtă vreme volumul se încheie tocmai în momentul în care acţiunea ajunsese la cota celei mai înalte tensiuni: în Tunis, confruntarea sângeroasă dintre Osman, dervişul şi urmăritorii lui; în Wilkinsfield, declanşarea neprevăzutului conflict dintre Walker şi Sam Hawkens. Ambii criminali dispar în ceaţă ― printr-o fugă ruşinoasă, dar salvatoare ― lăsând în urma lor adversităţi ireconciliabile, tragice, ca de pildă aceea dintre agresivul Leflor şi familia nobilului Wilkins, căzută în capcana unui şantaj odios. Pentru a nu insista asupra relaţiei romantice dintre Almy Wilkins, fiica plantatorului şi tenacele Adler, administratorul plantaţiei, relaţie abandonată tocmai atunci când sentimentele protagoniştilor erau pe cale de împlinire. Odată cu ele, s-ar părea că se năruie şi speranţa Zykymei, din haremul fiorosului Ibrahim, de a-şi regăsi iubitul, în pofida faptului că eliberarea ei, intervenită pe neaşteptate, i-ar fi îngăduit împlinirea visului.

Toate acestea ― de-ar fi numai ele ― intră în totală contradicţie cu spiritul justiţiar al operei karlmayene, în care, aproape fără excepţie, forţele binelui înving, în cele din urmă, pe cele ale răului.

Din fericire, îngrijorările cititorului sunt pasagere, căci „Dervişul” nu este altceva decât primul tom al unei excelente trilogii, după cum o dovedesc ritmul alert al acţiunii şi lumea extrem de colorată a personajelor angajate în conflict.

În ansamblul acestei construcţii, „Dervişul” reprezintă fundaţia, structura de rezistenţă a viitoarelor opere: „Valea Morţii” („Im Tal des Todes”), „Vânător de samuri şi cazaci” („Zobeljäger und Kosak”). Numai necunoaşterea creaţiei lui Karl May a determinat pe vechii şi mai noii editori să tipărească primele două cărţi, la firme diferite, fără cea mai elementară trimitere bibliografică, necesară cititorului pentru continuarea lecturii. O atare ispravă nu putea să nu se răsfrângă asupra ambelor opere, aproape nesemnificative când nu sunt alăturate; „Dervişul”, prin nefinalizarea acţiunii, „Valea Morţii”, prin suspendarea căilor de comunicare.

De al treilea volum, „Vânătorul de samuri şi cazaci”, nici nu se poate vorbi, atâta timp cât n-a fost încă tradus în România.

Un asemenea mod de editare compromite însăşi intriga de bază a trilogiei, constituită în jurul tragediei familiei Adlerhorst.

Să recapitulăm:
Cu 12 ani înaintea conflictelor dezvoltate în paginile acestei cărţi, familia amintită cade în mâinile piraţilor dşeheini, ca urmare a trădării servitorului lor de casă, care, mai târziu, avea să-şi ascundă adevărata lui identitate, sub strania înfăţişare a dervişului, complice zelos al răzbunătorului Ibrahim-bey. Consulul Bruno von Adlerhorst pierise în luptă, soţia şi trei dintre copiii săi ― Liese, Gottfried şi Hermann, toţi între patru şi opt ani ― fiind vânduţi într-un târg de sclavi. Numai Martin, un al patrulea copil, în vârstă de cinci ani, este salvat din ghearele piraţilor şi adoptat cu generozitate de un plantator american.

După 12 ani de sclavie, cel mai mare dintre fraţi, Hermann, revine pe meleagurile natale, devenind agent al Serviciului German de Informaţii. El se foloseşte de însărcinările din Orient, pornind pe urmele familiei dezmembrate, fără să ştie că fratele mamei sale, lordul David Lindsay, desfăşoară, pe cont propriu, o activitate similară. La capătul unor acţiuni concertate ― după ce aceşti bravi cutezători deschid un front comun ― este descoperită şi eliberată Liese, totuna cu frumoasa Tşita, din haremul lui Ibrahim, întrezărindu-se totodată şi alte speranţe de reîntregire a familiei, prin aflarea unor urme ce duc spre fratele din Wilkinsfield.

Bifurcarea acţiunii romanului, prin planuri succesive şi conflicte paralele, desfăşurate în Orient şi în Vestul Sălbatic, lasă deschisă, de asemenea, perspectiva aflării ultimului frate, Gottfried, înstrăinat pe meleaguri ruse, sub înfăţişarea lui Bogumir Orjoltşaşte, ofiţer al ţarului.

O adevărată epopee, declanşată, la început, în jurul unui harem din Stanbul, continuată cu misiuni de spionaj în misteriosul Tunis, pentru ca apoi să se extindă între hotarele Americii şi Europei, până în îndepărtata Siberie.

O lume pestriţă, alcătuită din personaje malefice ― piraţi, vânzători de carne vie, spioni, escroci versaţi, trădători de vocaţie, pentru care răzbunarea, animată de scopuri meschine, n-are margini ― cunoaşte, la antipod, numeroşi cavaleri ai dreptăţii, adevăraţi eroi ce nu pregetă o clipă să-şi pună în joc mintea şi braţul pentru apărarea celor năpăstuiţi.

Conflictele se întrepătrund, se armonizează, subordonându-se unui plan general extrem de ambiţios. Arhitect desăvârşit, Karl May nu construieşte pe spaţii reduse ― în cazul de faţă mai mult decât oricând ―, lăsând numeroase pasaje între edificiile sale, fiecare element având un rol funcţional perfect delimitat. Greutăţile întreprinderii sunt atât de mari, vizibile încă din primul volum, încât, pentru soluţionarea lor, scriitorul este nevoit să arunce în luptă o parte din cele mai îndrăgite făpturi ale creaţiei sale. Nici nu s-ar fi putut altfel, câtă vreme, de cealaltă parte a baricadei, am asistat la regruparea personajelor negative, ce vor deveni, în tomurile viitoare şi mai nocive.

Aşa se face că, în „Valea Morţii”, pe lângă eroii cu care am făcut cunoştinţă, cititorul se va reîntâlni cu Winnetou şi Old Firehand, ceea ce face ca miza jocului să crească şi mai mult. Potrivit aceleiaşi strategii, în „Vânătorul de samuri şi cazaci” se acordă o atenţie sporită „Trifoiului”, respectiv lui Sam Hawkens, Will Parker şi Dick Stone.

Confruntarea traducerilor şi revederea stilistică vor face din apariţia acestei trilogii un eveniment deosebit în viaţa iubitorilor operei lui Karl May.

Redacţia

Sfârşitul volumului 19

1^ „Derviş” – este un cuvânt persan şi înseamnă „sărac”; în limba arabă, cuvântul corespunzător este „fachir” (n. trad.)

2^ Bineînţeles! (engleză n. ed.)

3^ Într-adevăr (engleză n. ed.)

4^ Bine! (engleză n. ed.)

1^ Drace! (engleză n. ed.)

1^ Nobleţea obligă (franceză, n. ed.)

1^ În sănătatea dumneavoastră, domnule! (franceză, n. trad.)

2^ Deloc! (franceză, n. trad.)

1^ Mii de draci! (franceză, n. trad.)

1^ Straşnic, într-adevăr! (engleză, n. ed.)

1^ Domnilor! (franceză, n. trad.)

1^ Nimic (engleză, n. ed.)

1^ Prea bine! (engleză, n. ed.)

1^ Pe Jupiter! (engleză, n. ed.)

1^ La revedere! (engleză, n.t.).

1^ Plictiseală, lehamite (engleză, n. ed.).

1^ Dă-i drumul! (engleză, n. ed.).

2^ Pleacă! (engleză, n. ed.)

1^ Minunat (engleză, n. ed.)

1^ De ce? (engleză, n. ed).

1^ Nu contează (engleză, n. ed.).

1^ Băiatul meu (engleză, n. ed.).

1^ În româneşte: vultur (n. trad.)

2^ În româneşte: cuib (n. trad.)

3^ În româneşte: cuib de vultur (n. trad.)

1^ Bună ziua, domnişoară! (franceză, n. ed.).

2^ Bună ziua, domnule! (franceză, n. ed.).

1^ Bună seara! (franceză, n. ed.).

1^ Da. Un, doi, trei (engleză, n. ed).

1^ Nimic (engleză, n. ed.)

1^ Regiunile întunecoase şi însângerate (engleză, n. ed.).

1^ Noroc! (engleză, n. ed.).

1^ E mort! (engleză, n. ed.).

1^ Vapor (engleză, n. ed.).

1^ Noapte bună (engleză, n. ed.).

1^ Dragul meu, iubitul meu! (franceză, n. trad.)

2^ Frumoasa mea, mica mea femeiuşcă! (franceză, n. trad.).

3^ Iubitul meu, odorul meu, unde eşti? Unde esti? (franceză, n. trad.).

4^ Este domnul Adler, bunul domn Adler! (franceză, n. trad.)

5^ Bună dimineaţa, fetelor! (engleză, n. ed.)

1^ Vânător (engleză, n. ed.).

1^ Tânărul meu negru! (engleză, n. trad.).

1^ Intră! (engleză, n. ed.)

2^ Drace! (engleză, n. ed.)

1^ Doamnelor şi domnilor! (engleză, n. ed.)