Mustangul negru

15.În ultimul minut

Paul Hermann şi lordul Lindsay plecaseră înaintea comandantului şi gărzii sale şi intraseră în grădina lui Ibrahim, dar ajungând în faţa uşii, o găsiră încuiată. Bătură, însă nu veni nimeni să le deschidă. Lucrul părea ciudat, fiindcă Ibrahim spusese că face o simplă plimbare, astfel că nu era de crezut că şi-ar fi lăsat casa fără nici o pază.

Înconjurând grădina, ei se hotărâră să pătrundă în casă prin oblonul deschis al parterului. Odaia în care nimeriră era goală. De aici ieşiră pe un gang întunecos şi nu găsiră paznicul, despre care Zykyma îi vorbise pictorului. Întâlnind o uşă încuiată, o sparseră şi intrară într-altă odaie, dar şi aceasta era goală. În clipa aceea sosi Krüger-bey, urmat de oamenii săi.

— L-aţi înşfăcat? întrebă colonelul.

— A plecat.

— Ce? A fugit? Încotro?

— S-a dus să se plimbe cu fetele la băile l'Enf.

— Ce? Are poftă de plimbare, ticălosul? O să-l facem noi să-i treacă pofta! Pornim imediat după el; trebuie să-l ajungem!

— Vreţi să porniţi după el? N-ar fi mai bine să ne convingem întâi dacă nu e vorba decât de o plimbare?

— Foarte bună idee! O accept şi mi-o însuşesc, fără să mai stau pe gânduri. Să procedăm imediat la o cercetare amănunţită!

Ei cutreierară cu toată luarea-aminte odăile în care locuiseră fetele şi constatară, aşa cum bănuiseră cei trei străini, că erau goale: dispăruseră şi pernele şi covoarele.

În timp ce treceau printr-un gang, Paul Normann zări pe podea un obiect, se aplecă şi-l ridică. Era un medalion de aur, la fel ca cel pe care-l avea Hermann Adlerhorst şi atârna de un lănţişor subţire tot de aur, care fusese rupt în mijloc. Curios, Paul întoarse medalionul şi izbuti să-l deschidă. În clipa următoare, scoase un strigăt de nemărginită uimire.

— Hermann, uită-te!... Da, da, ăsta eşti tu, în carne şi oase!

Hermann se uită cu luare-aminte la fotografia mică din medalion găsită de prietenul său.

— Nu... nu sunt eu... e tata! exclamă el în cele din urmă.

— Tatăl tău?... Şi cum... cum a ajuns fotografia aceasta... aici?... Ah, ce mai întreb? E doar atât de simplu! Medalionul a aparţinut Tşitei; nu încape nici o îndoială: ea l-a purtat!

— Tşita?

— Ştii ce înseamnă asta? exclamă Paul, peste măsură de tulburat.

— Ce?

— Că Tşita este într-adevăr sora ta. Acum vei recunoaşte, sper că am dreptate!

— Tşita... sora mea?

Hermann îşi duse mâinile la ochi, se rezemă de perete şi începu să plângă ca un copil.

Toţi cei de faţă erau mişcaţi. Nici unul dintre ei nu scoase însă vreun cuvânt, nici chiar lordul care abia îşi stăpânea emoţia stârnită de această descoperire.

Paul îşi puse mâna pe umărul lui Hermann.

— Stăpâneşte-te, dragul meu prieten! N-ai aflat un lucru trist, aşa că nu trebuie să plângi.

— Nu, nu! răspunse Hermann, printre lacrimi. E o descoperire tristă şi bucuroasă în acelaşi timp! Sora mea... sclavă! Dar crezi că nu mai există nici o îndoială? Ar fi îngrozitor dacă...

— Taci!... Cum te mai poţi întreba dacă Tşita e într-adevăr sora ta, când ai o dovadă atât de convingătoare? Aminteşte-ţi ce mi-ai povestit pe vapor despre cele două medalioane. Mi-ai spus că tu, fiindcă erai cel mai mare dintre copii, ai primit medalionul cu portretul mamei tale, iar sora ta, care era cea mai mică dintre voi, a primit la vârsta de şase luni medalionul cu portretul tatălui tău. Ei, am dreptate sau nu?

— Tare aş vrea să fiu sigur că acesta este adevărul. Ea trebuie să ştie a cui este fotografia din medalion.

— Trebuie? Eu cred, dimpotrivă, că nici n-a văzut fotografia dinăuntrul medalionului. În afară de faptul că încuietoarea este lucrată cu dibăcia pe care o folosesc puţini bijutieri la giuvaierurile preţioase, nu uita că ea n-a umblat niciodată cu obiecte occidentale. Ea a primit doar o creştere orientală.

— Desigur că a pierdut medalionul.

Paul Normann examină lănţişorul.

— Nu cred. Bănuiesc că lănţişorul i-a fost smuls şi s-a rupt. Dumnezeule! Ce ne facem dacă turcul n-a plecat să se plimbe, ci a fugit de teama urmărilor prinderii lui Osman? Să ştii că fetele au înţeles planul lui Ibrahim şi au încercat să se împotrivească poruncii lui de a-l însoţi, el a pus mâna pe Tşita şi lănţişorul s-a rupt.

— N-avem timp să ne cercetăm presupunerile şi simţămintele, spuse Hermann. Trebuie să ne gândim la soarta Tşitei şi a Zykymei. Vai de ticălosul de Ibrahim, dacă va îndrăzni să se atingă de ele!

Ei îşi continuară cercetările în celelalte odăi.

— Au rămas foarte puţine lucruri, spuse Hermann, după ce ieşiră în curte. Încep să cred că netrebnicul a ştiut de arestarea dervişului şi a fugit, înţelegând că vine şi rândul lui.

— Să pornim după el!

— Sunt de aceeaşi părere. Trebuie să plecăm imediat spre băile l'Enf.

— Desigur. Dar de unde luăm animalele de care avem nevoie?

Problema animalelor fu soluţionată în chip mulţumitor de Krüger-bey. El făgădui să se îngrijească de cai şi se înapoiară la bardo. Dar colonelul lăsă un număr de soldaţi în casă, poruncindu-le să-l aresteze imediat pe Ibrahim, în cazul că se va înapoia.

Întrucât garda pe care o comanda Krüger-bey era alcătuită numai din călăreţi, în grajdurile palatului erau destui cai buni. Colonelul înfăţişă domnitorului său un scurt raport asupra celor constatate şi după puţin timp caravana formată din cei doi germani, lordul Lindsay, comandantul gărzii şi zece oameni înarmaţi porni la drum.

Ei străbătură oraşul în trap, iar când ajunseră la marginea lui îşi mânară caii la galop.

Cercetările din casa de lângă vechea conductă de apă ţinuseră mai bine de o oră. Călăreţii ajunseră la l'Enf la ora cinci şi întrucât Krüger-bey era foarte cunoscut, locuitorii se strânseră în jurul lor şi-i priviră cu nestăpânită curiozitate.

— Comandantul gărzii! îl auzi Hermann pe un om din mulţime. Ăştia nu pot să fie călătorii pe care îi aşteptăm noi.

Hermann îşi opri calul lângă cel care vorbise.

— Aştepţi călăreţi din oraş?

— Da. Doi germani şi un englez.

— Noi suntem.

— Îl cunoşti pe Said, arabdaşiul?

— Desigur. Ai să ne transmiţi vreo ştire din partea lui?

— Ne-a trimis să vă spunem că au pornit spre Klibiah. Au luat o călăuză din orăşelul Soliman, căruia i-au dat cincizeci de piaştri şi i-au făgăduit pe deasupra un cal şi şaua lui.

— Spre Klibiah! exclamă Hermann, mirat. Înainte!

Dar omul care-i vorbise luă calul de căpăstru.

— Allah să-ţi lumineze mintea şi să-ţi deschidă mâna, efendi!

Hermann îşi scoase repede punga şi-i întinse o monedă de aur.

Dar solul lui Said se uită la bacşiş şi clătină din cap.

— Bunăvoinţa ta este mai mică decât gura lui Said, spuse.

— Ah, ţi-a făgăduit ceva?

— Patru sute de piaştri, minţi solul cu un aer sincer.

Lordul David Lindsay îşi apropie calul de ei; nasul lui îşi recăpătase mobilitatea.

— Bacşiş? întrebă el. Well, asta este o chestiune care mă priveşte mine. Cât?

— Patru sute!

— Merită?

— Da, este o veste foarte importantă!

— Le voi da cinci sute de piaştri. Sunt David Lindsay. Yes.

Caravana îşi continuă drumul cu cea mai mare repeziciune. Din fericire, printre oamenii colonelului erau câţiva care cunoşteau atât de bine peninsula, încât puteau să nimerească până acolo şi s-o străbată chiar pe întuneric.

După ce ajunseră la Soliman, urmăritorii se îndreptară spre Masera şi intrară seara târziu în Abeid, unde pârâul cu acelaşi nume se varsă în mare. Ei aflară că Ibrahim şi însoţitorii săi trecuseră pe acolo mai înainte cu o oră şi o porniseră spre Bir el Dşedi.

— Credeţi că e bine să mergem spre Klibiah? întrebă colonelul.

— Da, fiindcă aşa ne-a vestit Said, răspunse Hermann.

Am impresia că Ibrahim are o călăuză, căreia nu-i place să meargă pe drumuri anevoioase şi cred că de la Bir el Dşedi se va duce spre Sidi Daud. Apoi va străbate peninsula de-a curmezişul, rămânând tot timpul pe drumuri bune, cu toate că în felul acesta face un mare ocol şi pierde mai multă vreme.

— Nu i-am putea tăia drumul?

— Dacă nu vă temeţi de oarecare oboseală, i-l putem tăia.

— Ţinem să-l prindem cu orice preţ, altceva nu ne interesează!

— Bine. Vom urca munţii şi vom întâlni apa Abeid-ului, care curge în direcţia spre care mergem noi. Urmăm valea acestui pârâu şi înainte de ivirea zorilor ajungem la Klibiah.

După o scurtă consfătuire, se adoptă această propunere, a cărei temeinicie se dovedi curând. Cu două ore înainte de revărsatul zorilor, caravana ajunse la ţintă.

Din păcate, însă, Ibrahim vorbise călăuzei despre localitatea Klibiah, dar el nu avusese de gând să se oprească aici, fiindcă poruncise cârmaciului ca barca să-l aştepte mai departe spre nord, la capul El Melah. De aceea, colonelul cu trupa lui şi cei trei prieteni ar fi aşteptat o veşnicie în Klibiah, fără să-l poată prinde.

Dar nu trecu mult şi un călăreţ care venea dinspre Sidi Daud trecu pe lângă colonel şi însoţitorii săi, care îşi înjghebaseră tabăra în mijlocul localităţii şi le spuse că o caravană mică, alcătuită din două cămile şi cinci cai a plecat seara din Sidi Daud şi poposeşte acum la capul El Melah. El văzuse caravana de sus, din munţi.

— Vai! exclamă Hermann. Îi aşteptăm degeaba. Se pare că vor să se îmbarce pe un vapor.

— E adevărat că am văzut fumul care ieşea din coşul unui vapor, observă călăreţul.

— Drace! Unde?

— Deasupra capului Aswad.

— Cât avem de mers până la locul unde a poposit caravana?

— Zece minute.

— În ce direcţie?

— Drept înainte, printre cele două colibe.

Hermann se avântă în şa.

— N-avem timp de pierdut.

Ceilalţi îl imitară şi, goniţi parcă de vânt, porniră în direcţia ce le fusese indicată, intrând într-o vale îngustă, pentru ca după aceea să urce un deal.

Când ajunseră pe culmea dealului, văzură marea care se întindea la picioarele lor. Un vapor turcesc se apropiase de ţărm şi aştepta, legănându-se uşor în bătaia valurilor, înapoierea unei bărci.

Barca aceea fusese trasă pe uscat. În preajma ei, pe ţărm, erau două cămile şi cinci cai. Câţiva bărbaţi se străduiau să împingă în barcă, pe o scândură aşezată între mal şi luntre, două femei care se împotriveau.

Unul dintre bărbaţi scoase un ţipăt. Îi zărise pe urmăritori şi făcu un semn poruncitor celor de pe vapor.

După câteva clipe se ivi pe bord ţeava unui tun, de pe care se luase în grabă pânza cu care era acoperit.

— Ei sunt! Am ajuns prea târziu! exclamă Paul.

Cred că au de gând să tragă în noi!

— Nu cred că vor îndrăzni să nesocotească în felul acesta dreptul ginţilor, rosti Hermann furios. Doar nu suntem în război! Vrem să prindem un ticălos, atâta tot. Spre ei, galop!

Dând pinteni cailor, coborâră dealul cu repeziciune.

Tşita fusese împinsă în barcă de către paznicul ei. Abia acum îşi zări ea prietenii şi întinse braţele spre ei. Zykyma, care observase şi ea venirea salvatorilor, se apăra din răsputeri.

Urmăritorii se apropiau vijelios, în frunte cu Hermann Adlerhorst şi Paul Normann. În afară de Zykyma şi de călăuză, care stătea uluită deoparte, pe ţărm se mai aflau Ibrahim, cel de-al doilea paznic şi Said. Arabdaşiul îşi dădu seama că salvarea stăpânei sale depinde de câteva clipe şi, ridicând o piatră grea, îl doborî cu ajutorul ei pe paznic.

Fapta lui Said îl înmărmuri pe Ibrahim, care lăsă câteva clipe preţioase să se scurgă fără nici un folos. Văzându-şi paznicul prăbuşit, Zykyma nu mai stătu pe gânduri şi fugi spre salvatorii ce se apropiau, oprindu-se drept în braţele ocrotitorului ei.

Înjurând, Ibrahim se refugie în barcă. Luntraşii începură să vâslească şi barca se îndreptă spre vapor.

Tocmai în clipa aceea ajunseră urmăritorii pe marginea malului.

— Opriţi-vă! strigă Krüger-bey.

Cei din barcă îi răspunseră cu hohote de râs.

— Suntem din garda beyului Tunisului. Vă poruncesc să vă opriţi!

Luntrea continua să alunece spre vapor.

— Trageţi în ticăloşii aceia!

Dar Zykyma se aşeză în faţa soldaţilor, care îşi luaseră puştile la ochi.

— Nu trageţi! strigă ea. Tşita este în luntre! Aţi putea s-o nimeriţi!

— Prostii! mormăi Krüger-bey, după care, totuşi, adăugă: Jos puştile! Are dreptate, îi spuse el în limba germană lui Paul; cu puştile astea strâmbe turceşti este ca şi cu lozul loteriei prusiene: nu ştii niciodată pe cine nimeresc!

Şi sări de pe cal, luând o carabină agăţată de şa.

— Hell and damnation! exclamă lordul David Lindsay. Pistoalele noastre nu trag atât de departe! Damned! Dacă veneam cu un minut mai devreme, îl prindeam şi pe ticălosul acela. Prietenul meu Kara ben Nemsi ar fi fost în stare să smulgă cârma din labele ticălosului, nimerind-o cu un glonte! Yes!

Deznădăjduit, Paul Normann, se uita spre luntrea ce se îndepărta. Tşita se lupta cu paznicul ei.

Deodată răsună o împuşcătură.

Lordul se întoarse repede şi se uită la Krüger-bey, care-şi cobora carabina; el trăsese.

— Am vrut să arăt compatrioţilor mei germani că bătrânul brandenburghez Krüger-bey are un ochi perfect şi se pricepe să nimerească o ţintă, spuse colonelul pe un ton mândru, întinzându-şi braţul. Uitaţi-vă cum se prăbuşeşte!

În luntrea ce se îndepărta, paznicul îşi întinse braţele în aer şi căzu în genunchi.

— Tşita! răsună glasul lui Paul, luându-se la întrecere cu vuietul valurilor.

În clipa în care paznicul se prăbuşise pe spate pe fundul luntrei, Tşita se ridică brusc de pe banca pe care şezuse şi sări în apă. Ea pluti o secundă la suprafaţa apei... scoase un ţipăt... şi dispăru în valuri.

De pe urma săriturii ei, barca începu să se clatine, iar Ibrahim, care-şi întinsese braţele, ca să o prindă pe Tşita şi s-o tragă înapoi, trebui să se agaţe de marginea bărcii, ca să nu cadă şi el în apă.

— Înainte! Înainte! răcni cârmaciul.

Luntraşii îi ascultară îndemnul şi vâslele se îndoiră sub apăsarea braţelor lor încordate.

— Opriţi, câinilor! strigă Ibrahim, furios. Trebuie să o scot pe Tşita din apă!... Nu renunţ la ea!... Înapoi!

— Ca să ne împuşte pe toţi, ca pe nişte şobolani! răcni cârmaciul. Înainte! Înainte!

Luntrea despică voiniceşte valurile şi se îndepărtă de bătaia armelor de pe mal. Când o văzu pe Tşita urcându-se pe marginea luntrei, Paul se aruncase în apă, de parcă ar fi bănuit intenţiile iubitei lui. El începu să înainteze, dar când se uită în direcţia spre care înainta, nu mai văzu decât luntrea ce se îndepărta mereu şi pe Ibrahim care-şi agita pumnii, ameninţător. Tşita dispăruse de la suprafaţa apei.

Inima-i zvâcni de groază şi durere şi în clipa aceea, în care credea că o pierduse pentru totdeauna, tânărul îşi dădu seama cât de mult o iubeşte.

El ajunse curând la locul unde Tşita se aruncase în mare. Dar cu toate că-şi roti cu luare-aminte privirea în jur, nu izbuti să zărească nici cea mai mică urmă a celei pe care o înghiţiseră valurile. Deodată i se păru că la oarecare depărtare de el vede câteva băşici de aer ridicându-se din adânc. Se îndreptă spre locul acela, se scufundă şi începu să-şi caute iubita. Dar toate încercările Iui rămaseră zadarnice. Cu respiraţia aproape pierdută, se înălţă la suprafaţă. Trase aer în piept şi se afundă iar. Dar nici de data asta nu avu mai mult noroc.

Începu să înghită apă şi simţi că se înăbuşe... mâna lui dreaptă întâlni un obiect... i se păru că-şi pierde cunoştinţa... şi valurile îl ridicară la suprafaţă. Odată cu el se ivi şi chipul Tşitei, palid şi frumos ca o zeiţă a mării.

La început i se păru că visează şi că lângă el nu se află decât imaginea ei, la care se gândise neîncetat; deodată însă simţi că mâna îi este încă încleştată în rochia ei şi că neînsufleţitul ei corp vrea să-l tragă cu el în adânc. Teama şi bucuria îl readuse în fire şi-i dublară puterile care începuseră să-l părăsească. Cu o ultimă sforţare, într-adevăr deznădăjduită, îşi aşeză iubita de-a curmezişul pieptului şi se îndreptă încet spre mal, unde oamenii lui Krüger-bey îl înjurau de zor într-un stil oriental pe Ibrahim, a cărui luntre se îndepărta cu repeziciune.

Hermann şi Zykyma îngenuncheară lângă Tşita, în timp ce Paul îşi întindea braţele şi picioarele, ca să-şi revină după sforţarea supraomenească pe care o făcuse pentru salvarea iubitei sale.

— Am făcut tot ce mi-a fost cu putinţă, tânărul meu prieten, zâmbi Krüger-bey. Să sperăm că bunul Dumnezeu, sau bunul meu Allah, cum m-am deprins şi cum cred că e bine să-l numesc, îşi va arăta şi el puterea. El nu se va lăsa ruşinat de bătrânul Krüger-bey... Aha! A început să mişte! Femeile sunt întocmai ca pisicile: dacă nu le vâri în sac, nu izbuteşti să le îneci!

— Să mergem, domnule colonel! îl îndemnă lordul David Lindsay, uitându-se pe furiş la cei doi prieteni şi la tinerele salvate din gheara lui Ibrahim, în timp ce nasul său îşi reluă mobilitatea, care mărturisea că nu mai poate ascunde emoţia stăpânului său. Suntem de prisos aici. Indeed. Se mergem până în satul apropiat. Domnişoara are nevoie de o rochie uscată. Yes.

Colonelul şi lordul plecară, urmaţi de cei zece inşi din gardă. În timpul acesta, vaporul lui Ibrahim ieşi în largul mării.

Paznicul pe care-l doborâse mai înainte Said îşi reveni în fire şi dispăru, împreună cu călăuza şi cămilele.

În sfârşit, Tşita deschise ochii. Dar ea nu-i văzu pe Zykyma şi pe Hermann, care o îngrijiseră cu un devotament neţărmurit, ci pe Paul Normann, care o privea neliniştit.

— Paul... visez! murmură ea zâmbind, în timp ce pleoapele i se închiseră iarăşi.

— Tşita... Tşita mea!

— Şi toate astea, murmură ea, pentru o biată sclavă cercheză, vrednică de dispreţ!

— Tşita, îi şopti el uşor la ureche, tu nu eşti cercheză... tu eşti germană, aşa cum sunt şi eu!

— Germană? repetă ea, ca în vis. Apoi deschise iar ochii. Îşi roti privirea în jur, se uită roşind la chipul prietenos al lui Hermann Adlerhorst şi, ruşinându-se, îşi trase peste bărbie vălul ud.

— Nu trebuie să te ruşinezi de prietenul meu, spuse pictorul, uitându-se la Hermann şi clipind şiret. El îţi este mai puţin străin decât mine, da şi mai puţin!

— Mai puţin... străin... decât tine?

— Da, Tşita.

— Nu te înţeleg, murmură ea.

— Îţi voi lămuri totul pe îndelete, când vei avea iar puterea să mă asculţi, îi şopti el la ureche.

Sub îndemnul afecţiunii pe care i-o nutrea, ea îi înconjură gâtul cu braţele:

— Ah, acum sunt puternică fiindcă eşti cu mine, de acum încolo nu te voi mai părăsi niciodată!

— Atunci, să-ţi spun: ai un frate, pe care...

— Un frate? O, Allah! Unde e?

Ea îşi coborî braţele, încrucişându-şi-le apoi pe piept.

— Acesta e, Tşita... a fost vândut ca sclav, odată cu tine... dar cu timpul şi-a câştigat libertatea... şi a izbutit să-şi cucerească locul său în rândul oamenilor liberi.

Ea oftă şi capul îi coborî pe umerii lui; pleoapele i se închiseră şi Zykyma îşi duse mâna la gură, făcându-le semn să tacă.

— A leşinat iar, spuse ea pe un ton dojenitor.