Mustangul negru

12.În cursă

Paul şi Hermann voiseră numai să cerceteze situaţia casei în care erau ţinute cele două fete şi care era în mijlocul unei grădini, în preajma şoselei. Dar când ajunseră acolo, văzură că le este cu neputinţă să se îndepărteze imediat după această recunoaştere.

— N-ai vrea să ocolim grădina? propuse Hermann.

— De ce nu? Însă trebuie să avem grijă să nu ne audă paznicul!

— Vrei să intrăm?

— Dacă am putea, desigur că aş vrea. Aminteşte-ţi că Tşita este închisă acolo şi eu stau aici. Crezi că aş fi în stare să şovăi?

— Nu, nu! Şi eu sunt stăpânit de aceeaşi hotărâre ca şi tine! Poate că ea este chiar aproape de noi, fără să ştim.

— M-aş mira să fie aşa cum presupui tu. Arabadşiul ne-a informat doar că haremul este la etajul casei şi anume în partea care dă spre oraş. Probabil că tot pe acolo trebuie să fie şi paznicul.

— Atunci, hai să ne strecurăm în grădină!

Paul Normann nu mai stătu pe gânduri şi, strecurându-şi mâna printre scândurile porţii, trase zăvorul, fără să facă zgomot. Apoi împinse poarta, dar se produse un scârţâit puternic şi supărător, din pricina căruia cei doi inşi tresăriră.

— La asta nu m-am aşteptat, spuse Hermann, necăjit. Trebuie să fugim!

— Nu, răspunse Paul. Dimpotrivă, să intrăm repede!

Îşi urmă prietenul în grădină, închise uşa cu acelaşi zgomot, împinse zăvorul la loc şi-l trase pe Hermann după el.

— Acum, să ne trântim pe iarbă, lângă gard!

Abia se aşezară şi se auziră paşii cuiva care se apropia.

Paznicul trecu pe lângă ei, atât de aproape încât l-ar fi putut apuca de picioare. El se uită cu atenţie la poartă, îşi roti cu grijă privirea în jur şi se înapoie încet spre partea din faţă a casei.

Cei doi prieteni se târâră cu băgare de seamă de-a lungul gardului şi zăriră curând aripa unde erau închise cele două fete; fireşte, însă, numai contururile ei, din pricina întunericului şi a depărtării.

— Rămâi aici! şopti Paul Normann. Eu plec în recunoaştere.

Târându-se mai departe, el auzi deodată zgomotul unor paşi, care îi trădară locul unde se afla paznicul şi socoti că ar fi bine să se târască până în apropierea lui.

Paznicul şedea pe o bancă de piatră acolo unde, înăuntrul unui gard viu, înalt şi gros, grădina era despărţită de o alee care mergea împrejurul casei. Încercarea era îndrăzneaţă şi legată poate de oarecare primejdii, dar Paul Normann se furişă totuşi până aproape de bancă. Acum putea să vadă mai bine şi casa.

Un fel de verandă era sprijinită de doi stâlpi. Deasupra se vedeau două obloane, dintre care unul părea închis, iar celălalt deschis. Statura vânjoasă a paznicului îngăduia să se presupună că el nu şi-ar fi părăsit curând locul plăcut de odihnă pe care şi-l alesese, decât dacă ar fi fost silit s-o facă. De aceea, Paul se înapoie cu aceeaşi băgare de seamă la prietenul său.

— În sfârşit! spuse Wallert, uşurat. Bine că ai venit!

— Casa are o verandă, la care se ajunge foarte uşor. Sus am văzut un oblon. Dar paznicul stă pe o bancă, tocmai în dreptul lui.

— Păcat!

— Dacă am fi cel puţin siguri că fetele locuiesc în partea aceea a casei.

— Arabadşiul ne-a spus că locuiesc acolo şi el ştie doar.

— Atunci, cel mai bun lucru ar fi ca tu să atragi atenţia paznicului asupra ta, în timp ce eu am să mă caţăr pe verandă. Vrei?

— Sigur că vreau, fiindcă mă gândesc că Tşita trebuie să fie acolo.

— Bine!

— Eu mă furişez pe partea cealaltă şi fac un zgomot uşor. Când vine paznicul, mă ascund. Între timp, tu eşti sus.

— Dar îndată ce-l vezi apropiindu-se, tu trebuie să-i dai de lucru cel puţin cinci minute, ca să nu fiu stingherit. Ce-ar fi să arunci în el cu pietre? Pe alee sunt destule, doar!

— Bună idee! Şi cum aflu că vrei să cobori?

— Te voi înştiinţa printr-un semn, care să nu fie observat. Pot să imit de pildă cântecul greierului.

— Ai dreptate; e un semn care nu poate da de bănuit. Să plecăm, a trecut de mult miezul nopţii şi trebuie să ne folosim de întuneric.

— Mă furişez încă o dată până la el. Nu zăbovesc mai mult de un minut. După aceea, începi să arunci cu pietre.

Paul Normann se târî iar până la bancă şi se furişă îndărătul ei, în iarbă. El nu mai avu mult de aşteptat şi i se păru că vede mişcându-se ceva în tufişul din partea cealaltă casei, apoi auzi o piatră căzând printre frunze. Paznicul sări în picioare şi trase cu urechea. După câteva clipe se auzi altă piatră vâjâind printre frunze. Paznicul îşi murmură ceva în barbă şi se îndepărtă.

Cum îl văzu dispărând după colţul casei, Paul Normann se căţără pe unul din stâlpi şi ajunse repede pe verandă. El se întinse imediat pe scândurile podelei, fiindcă în timpul căţărării se produsese puţin zgomot, care l-ar fi putut trăda.

După câteva clipe, paznicul se înapoie şi, cu un aer bănuitor, se opri şi se uită spre verandă; el începu să se plimbe cu paşi mari pe dinaintea casei şi mormăi atât de tare, încât şi Paul Normann îl auzi.

În momentele acelea periculoase, Hermann aruncă iar o piatră şi paznicul porni încă o dată spre locul de unde se auzise zgomotul. Atunci, Paul Normann se ridică şi se convinse că avusese dreptate: acolo erau într-adevăr două obloane, dintre care unul era închis.

În deschizătura celuilalt apăru o arătare albă.

— Cine-i acolo? întrebă în limba franceză un glas înăbuşit de femeie.

— Un salvator, răspunse el. Dar tu cine eşti?

— Zykyma, răspunse glasul aproape în şoaptă.

— Te rog să te întorci în odaie!

Ea îi ascultă îndemnul şi după câteva clipe Paul Normann o urmă; dar înainte de a sări pe fereastră se uită cu grijă în grădină. Tocmai atunci se înapoia paznicul. El părea liniştit şi se plimba.

Paul Normann intră în odaie. Zykyma se apropie de el şi-l privi.

— Normann efendi! exclamă ea în şoaptă. Allah fie lăudat de-a pururi! Unde este Wallert efendi?

— Jos, în grădină. Unde e Tşita?

— În odaia de alături. Doarme.

— Şi tu de ce nu dormi?

— Ne-am culcat târziu, fiindcă am primit vestea că sunteţi în Tunis.

— De la Said?

— Da. Până acum o oră am stat de vorbă. Tşita a adormit imediat. De când am venit aici n-a dormit aproape deloc şi a plâns întruna. Şi pe mine era sa mă doboare somnul, dar am auzit scârţâitul porţii şi mi-am închipuit că aţi venit voi. M-am apropiat de fereastră şi am aşteptat, dar n-am vrut s-o trezesc pe Tşita. Şi acum, iată-te! Ah, acum putem să nutrim iarăşi o speranţă!

— Nu numai o speranţă. Puteţi fi sigure că se apropie ziua în care veţi fi salvate. N-aş putea vorbi cu Tşita?

— Ba da. Mă duc s-o trezesc încet şi să-i spun că ai venit. Altminteri, ar fi în stare să strige de bucurie şi am fi trădaţi. Aici este odaia mea şi dincolo este a ei. Aşteaptă-mă!

Zykyma intră în camera de alături.

Paul Normann auzi curând şoaptele celor două fete, apoi un ţipăt înăbuşit şi după aceea... ea se furişă cu paşi iuţi în odaie şi se apropie de el. Îmbrăţişându-l, Tşita îşi rezemă capul de pieptul lui şi, copleşită de fericire, nu mai scoase nici un cuvânt.

Peste măsură de tulburat, o îmbrăţişă şi el.

— Tşita! Floarea mea, bucuria mea, viaţa mea! Te-am regăsit, în sfârşit! Acum va fi iarăşi bine! Ah, mult trebuie să fi suferit!

Ea nu-i răspunse, dar corpul îi era zguduit de suspinele pe care nu izbutea să şi le înăbuşe. El aşteptă s-o vadă liniştindu-se.

— Acum nu ne vom mai despărţi! spuse Normann.

Şi începură să-şi povestească toate cele întâmplate de când nu se văzuseră, ochi în ochi şi mână în mână.

Zykyma rămăsese întâi în odaia ei, ca să îngăduie celor doi îndrăgostiţi să se bucure în voie că s-au regăsit; după câtva timp, ea se înapoie.

Paul Normann află că şi pe gangul care ducea la odăile celor două fete era un paznic. Prin urmare, acum nu se putea întreprinde nimic. Se stabili însă ca Said să vină a doua zi la „Casa Italiană” şi să se sfătuiască, după ce vor cunoaşte proiectele stăpânului, asupra hotărârilor ce urmau să fie luate.

Totodată, Paul Normann şi cele două prietene îşi dădură seama că el nu trebuie să mai întârzie, ca să nu-şi primejduiască situaţia, întrucât nu mai era mult până în zori.

De aceea, el se apropie de fereastră, îşi duse mâna la gură şi imită cântecul greierului, aşa cum se înţelesese cu Hermann, ca să-i dea de veste că vrea să coboare. Nu trecu mult şi paznicul sări iar de pe bancă şi dispăru cu paşi iuţi îndărătul casei.

Normann îşi strânse încă o dată iubita la piept.

— Rămâi cu bine!

După ce strânse mâna Zykymei, coborî pe stâlp, străbătu aleea din câteva sărituri şi ajunse pe iarbă, unde se întinse imediat, fiindcă îl văzu iar pe paznic. Apoi se târî până la gard şi după câteva clipe veni şi Hermann.

— Slavă Domnului! exclamă Wallert, uşurat. Mi-a fost frică să nu te prindă! Ştii că ai stat mult? Ei, ce-i cu fetele?

— Întâi să plecăm!

Părăsiră curând grădina şi dispărură după colţul casei, ajungând la vechea conductă de apă, unde trecură pe lângă lord şi pe lângă derviş, fără să le bănuiască prezenţa. După aceea David Lindsay îi ajunse şi, spre marea lor uimire, îi conduse în spatele grădinii bardo-ului. Când aflară ce se întâmplase acolo, îşi exprimă admiraţia pentru curajul bătrânului lor prieten.

Lordul se apropie de zidul grădinii şi-şi găsi briceagul înfipt în crăpătura zidului.

Cei trei inşi se hotărâră ca, înainte de a-i anunţa pe paznicii bordo-ului despre cele ce se puneau la cale, să sară zidul şi să cerceteze cu atenţie pregătirile criminale ale dervişului.

Şi de data aceasta David Lindsay ţinu locul scării, cum se exprimase el însuşi, iar după ce Normamn şi Wallert se urcară pe zid, el le aruncă repede cingătoarea şi se căţără la rându-i. După câteva minute, coborâră în grădină.

Lordul îi conduse până la chioşc şi le arătă gaura pe care o făcuse dervişul, după care pătrunseră în chioşc.

Aprinzând un chibrit, ei văzură că se găsesc într-o încăpere fără nici o fereastră. Într-unul din pereţi se afla o firidă, în care, pe un scăunel scund, era aşezată o pernă. În afară de covorul care acoperea întreaga podea, nu se mai vedea nimic.

— Ciudat, foarte ciudat! Se pare că nu este un chioşc obişnuit. Yes.

— Nu, răspunse Paul Normann. E o casă de rugăciune. Firida se numeşte Kiblah şi indică direcţia spre Mecca, spre care orice credincios trebuie să-şi întoarcă obrazul atunci când se roagă. Se pare că pe scăunelul acela îngenunchează credinciosul în timpul rugăciunii. Şi fiindcă nu văd decât un scăunel, presupun că aici este o casă de rugăciune destinată unui singur om. Şi acest om trebuie să fie...

— ... beyul Tunisului! îl completă Hermann.

— Desigur. Prin urmare, dacă este într-adevăr plănuită, lovitura este îndreptată împotriva lui. Şi acum, să urmărim sârma şi să vedem cum se desfăşoară.

Aprinzând pe rând câteva chibrituri, ei găsiră curând locul pe unde pătrundea sârma înăuntrul chioşcului; ea se întindea pe sub covor până la scăunel, a cărui înălţime era numai de o palmă. Aşa cum îşi închipuiseră ei, capătul firului electric intra în cutiuţa de tablă, care era ascunsă sub scăunelul acoperit de pernă.

— Drace! Ce părere aveţi?

— O tentativă de omor! spuse Paul Normann. O tentativă de omor, îndreptată împotriva beyului!

— Excellently! Cred că a fost o întâmplare fericită că m-am întâlnit cu ticălosul acela. Well. Acum, reclamaţie. Arestare. Bătaie la tălpi. Frânghie. Yes.

— Da, să comunicăm imediat ceea ce am descoperit. Nu se poate şti când ar urma să se săvârşească atentatul. Nu trebuie să pierdem vremea.

— Pe cine înştiinţăm?

— Vom afla noi curând şi cu cine urmează să stăm de vorbă. Să mergem! Pornim repede spre castel, în direcţia în care vom vedea că arde o lumină.

Grădina era mare şi frumoasă, după cum putură să observe cei trei inşi în pofida întunericului. Merseră mult până să ajungă în partea din spate a uneia din clădirile care aparţineau castelului. Nu se vedea nici un paznic. Puţinele ferestre ale casei erau aşezate la întâmplare. Din fericire, una dintre ele era luminată. Ea nu era înaltă şi avea un grilaj de lemn.

Hermann se apropie de fereastră şi se uită, dar în clipa următoare se retrase uimit.

— Drace... însuşi Krüger-bey e înăuntru!

— Ce? Vreau să-l văd şi eu!

Paul Normann îşi împinse prietenul în lături şi privi.

Într-adevăr, la o masă şedea Krüger-bey, comandantul gărzii.

Îşi deschisese tunica împodobită cu trese aurite, astfel că rotunjimea pântecului său impunător putea fi admirată în voie. Obrazul său roşu şi blând, umbrit de o mustaţă uriaşă, vădea o expresie de nemărginită mulţumire; nasul lat şi destul de mic avea culoarea aceea cu totul neobişnuită unui credincios adept al Profetului, căruia nu-i sunt îngăduite anumite băuturi. Şi parcă tocmai spre a confirma bănuiala pe care o stârnea în mod neîndoios aspectul nasului, pe masă se răsfăţau o sticlă de vin şi un pahar; e drept însă că acum amândouă erau goale.

Bărbatul acesta era prin urmare fostul băiat de serviciu dintr-o berărie din Brandenburg şi actualul comandant al gărzii, căruia Mohammed es Sadok Paşa îi încredinţase paza preţioasei sale vieţi.

După o sumedenie de călătorii aventuroase prin diferite părţi ale lumii, ajunsese în Tunis şi se înrolase în armată. Înzestrat cu anumite însuşiri, curajos şi isteţ, el urcase din ce în ce mai sus şi ajunse în cele din urmă comandantul gărzii. Desigur că fusese nevoit să se convertească la islamism, dar cu inima rămăsese creştin şi, mai ales, un bun şi sincer german.

Era o personalitate foarte cunoscută şi mult apreciată, pe care o vizitau mai ales germanii, de dragul unei ciudăţenii care făcea din el un minunat tovarăş de societate. Ciudăţenia aceasta consta în modul cum vorbea limba germană.

Fireşte că nu avea o cultură deosebită. La început vorbise germana aşa cum poate s-o rostească un băiat de serviciu dintr-o berărie şi un brandenburghez autentic, în dialectul local. Trecură apoi câţiva ani, în care nu avu prilejul să mai vorbească limba maternă, astfel că o uită pe trei sferturi. Iar cuvintele pe care şi le mai amintea erau rostite după regulile limbilor turcă şi arabă şi încetul cu încetul dădură naştere unui limbaj greu de înţeles şi pe care nu ne încumetăm să-l reproducem în amănunţime.

Se adăuga însă şi faptul că-i plăcea s-o vorbească. Nimic nu-l bucura mai mult, decât vizita unui german. Dar silinţele pe care le depunea cu toată seriozitatea, din dorinţa de a folosi un limbaj cât mai corect, arau atât de caraghioase, încât cel care-l asculta trebuia să se stăpânească din răsputeri, ca să nu izbucnească în hohote de râs.

— Aşadar, acesta este Krüger-bey despre care se povestesc atâtea? întrebă Paul Normann, după ce se uitase un timp pe fereastră.

— Da, el este. Şi după cum cred, faptul că am dat de el este o întâmplare neaşteptat de norocoasă.

— Să batem?

— Desigur. Dar te rog să-mi laşi mie sarcina aceasta!

El bătu în oblon. După câteva clipe se deschise fereastra şi un glas întrebă în limba arabă:

— Cine-i acolo?

— Trei sărmani ucenici germani, răspunse Hermann în limba germană.

Capul lui Krüger-bey se apropie de fereastră şi se ciocni aproape de obrazul lui Hermann.

— Drace! Dumneata aici, în bardo? exclamă uimit comandantul gărzii.

— După cum vedeţi, excelenţă!

— Şi cum se face că vă plimbaţi la ora aceasta prin grădina castelului? Pe unde aţi intrat?

— Am sărit peste zid.

Auzind lămurirea lui Wallert, rostită cu atâta linişte, Krüger-bey rămase cu gura căscată şi-l privi cu o căutătură în care se amestecau uimirea şi indignarea.

— Aveţi vreo legătură cu diavolul?

— Nu. Dar vrem să vă aducem la cunoştinţă un lucru foarte important. Daţi-ne voie să intrăm, vă rog!

— Să intraţi? Nu sunteţi singur?

— Nu, v-am spus doar că suntem trei. Am venit împreună cu cei doi prieteni, despre care v-am vorbit azi.

— Lordul şi pictorul? Bine! Îmi voi îngădui imediat să am onoarea de a mă înfăţişa. Mergeţi de-a lungul zidului până la prima uşă!

După câteva clipe, Krüger-bey le deschise uşa, lăsându-i să intre.

— Vă rog să primiţi salutările mele şi să-mi daţi voie să aflu care este scopul onorabilei dumneavoastră vizite.

— Am venit să-l prevenim pe Mohammed es Sadok, beyul Tunisului, că se pregăteşte un atentat împotriva sa, începu Hermann. Urmează să fie aruncat în aer!

— Nu se poate! Glumiţi!

— Nu glumim. E adevărat.

— Şi când ar urma să se producă această întâmplare de necrezut?

— În timp ce beyul îşi face rugăciunea, în grădină.

— Şi cine vrea să săvârşească atentatul?

— Un oarecare derviş Osman.

— Aş fi foarte încântat dacă aţi încerca să vă exprimaţi prin cuvinte din care să înţeleg ce vreţi să spuneţi. Am impresia că visez.

Hermann începu să-i povestească în amănunţime aventura lui Lindsay în grădina castelului, stârnind uluirea ascultătorului său. E drept că lordul nu vorbea limba germană, dar înţelegea de ajuns ca să poată urmări povestirea lui Hermann şi ca să-i întărească aproape fiecare cuvânt prin câte o înclinare a capului.

— Dacă lucrurile se prezintă aşa cum susţineţi dumneavoastră, răspunse Krüger-bey, înseamnă că aţi salvat viaţa beyului şi că mi-aţi făcut şi mie un mare serviciu. Prin urmare, atentatul trebuie să se producă în chioşcul es Sallah?

— Da, în chioşcul de rugăciune. Tentativa de omor se va produce exact la ora trei după-amiază, sunt sigur.

— Cum puteţi să fiţi atât de sigur?

— Se ştie doar în tot oraşul, că Mohammed es Sadok îşi face în chioşc numai rugăciunea de după-amiază. Îndată ce muezinul îi cheamă din minaret pe credincioşi la rugăciune, Mahommed es Sadok păşeşte în chioşc şi obişnuieşte să consacre rugăciunii câte un sfert de oră în fiecare zi. Prin urmare, ucigaşii au destulă vreme să-şi săvârşească ticălosul asasinat pe care l-au plănuit.

— E un plan făurit cu multă chibzuinţă, iar lovitura n-ar fi putut să dea greş.

— Fară îndoială că aşa s-ar fi întâmplat lucrurile, fără ca asasinii să se teamă câtuşi de puţin că vor fi descoperiţi. Îmi voi îngădui să împărtăşesc imediat vestea lui Mohammed es Sadok, printr-un sol pe care i-l voi trimite.

— Vreţi să-l treziţi?

— Fireşte! Bineînţeles! Negreşit!

— Nu o să se supere?

— În împrejurări atât de grave nu mai pot să ţin seama de ceea ce-mi este îngăduit şi ceea ce-mi este interzis.

— Şi vreţi să-l rugaţi să vină aici?

— Bineînţeles! Negreşit! Fireşte! Dacă mă duc la el la o asemenea oră, faptul va da de gândit. Aici la mine, însă, putem cerceta chestiunea în taină şi pe îndelete; altminteri, riscăm să trădăm ucigaşului că i-am descoperit planurile şi-i înlesnim putinţa de a se ascunde, îmi daţi voie, da?

Colonelul luă o hârtie, scrise repede pe ea câteva rânduri şi o puse într-un plic. După ce-l lipi, bătu din palme. În clipa următoare apăru un negru, care făcu o plecăciune umilă. Colonelul îi înmână plicul şi-i dădu ordinul cuvenit, iar negrul se îndepărtă în grabă.

Apoi, Krüger-bey începu să se intereseze cu deosebită căldură de situaţia fiecăruia dintre oaspeţii săi. Şi în timp ce se schimbară întrebări şi răspunsuri, el avu grijă să-şi pună deoparte sticla şi paharul care se răsfăţaseră pe masă şi care-i ajutau întotdeauna să-şi treacă într-un mod plăcut orele de inactivitate. Mohammed es Sadok nu trebuia să ştie de plăcerile interzise pe care şi le oferea comandantul gărzii sale.

După câtva timp se auzi o bătaie în uşa laterală. Colonelul aprinse o lumânare şi ieşi. Cel care bătuse era însuşi Mohammed es Sadok; venise într-o îmbrăcăminte foarte puţin ceremonioasă, alarmat de rândurile lui Krüger-bey.

— Ţi-am primit scrisoarea, spuse el pe un ton indispus şi-i dădu scrisoarea înapoi. De ce mă scoli în toiul nopţii şi mă faci să vin aici pe furiş?

Krüger-bey nu-şi pierdu cumpătul.

— Viaţa ta e în primejdie, stăpâne! răspunse el în limba arabă. Şi dacă n-ai fi venit pe furiş, aşa cum te-am sfătuit, poate că n-am fi izbutit să-l prindem pe asasin.

— Viaţa mea? Un asasin?

— Da, ai auzit bine. Ţi-am spus că acel Ibrahim a venit aici, sub un nume străin, ca să-ţi afle intenţiile. Ai crezut că nu trebuie să nutresc vreo bănuială împotriva lui. Azi vei recunoaşte că am avut dreptate. Ibrahim vrea să te ucidă, în timp ce-ţi faci rugăciunea.

— Dovedeşte-mi ceea ce susţii!

Colonelul îi povesti atunci ceea ce aflase de la Hermann Adlerhorst şi însoţitorii săi. Mohammed es Sadok îl ascultă liniştit.

— Să mergem la chioşc! spuse el, după ce Krüger-bey îşi sfârşi povestirea. Numai noi doi!

Cei trei prieteni aşteptau în camera comandantului gărzii. El crezuseră că beyul îi va întreba despre descoperirea atentatului plănuit, dar se înşelaseră. Abia după o oră se înapoie Krüger-bey şi între timp se crăpase de ziuă.

Krüger-bey, care vorbea atât de urât limba sa maternă, dovedi în schimb că stăpâneşte în mod desăvârşit limba franceză.

— Totul depinde de împrejurări, răspunse el. Domnitorul meu n-a vrut să fie nepoliticos cu oaspeţii mei şi m-a însărcinat să vă salut în numele lui.

— Atunci salutaţi-l din partea mea şi spuneţi-i că am terminat cu el. Yes! spuse lordul.

— Bine, vă voi îndeplini dorinţa.

— Şi acum, ne despărţim. Adieu! Sper că n-o să ne mai vedem!

— Ba da! Chiar azi-dimineaţă.

— Nici nu mă gândesc!

— Ce! Nu vreţi să fiţi de faţă la interogatoriu?

— Care interogatoriu?

— Mohammed es Sadok este un judecător aspru şi drept, dar în acelaşi timp un om care nu amână ceea ce are de făcut. Totodată, nu-i place să lase pe seama altora împărţirea dreptăţii. De aceea, el va judeca încă dimineaţă cele întâmplate în cursul nopţii.

— Despre ce întâmplare este vorba?

— Ei, despre unul care a răpit astă-noapte trei femei dintr-un harem.

— Fantastic!

Lordul David Lindsay roşi.

— Şi voia să le ducă pe un vapor.

— Fir-ar a dracului de întâmplare!

— Ah, sir David, dumneavoastră sunteţi eroul! râse Paul Normann.

— Vă rog să mă lăsaţi în pace cu povestea asta! A trecut.

— Da, povestea a trecut, râse Krüger-bey, dar în ceea ce-l priveşte pe Iacub Asir şi complicii lui, ei trebuie să fie judecaţi cu toată asprimea. Dar e neapărat nevoie de mărturia dumneavoastră.

— Nonsense! Nu ţin deloc să depun mărturie! Cine vrea să afle amănunte, n-are decât să-i întrebe pe ticăloşii aceia. Cercetările au un caracter public, dar eu nu vreau să se ştie că un lord englez a vrut să glumească într-o noapte, în Tunis.

— E drept că sunt unele amănunte, despre care nu este prea plăcut să se ştie. Dar tocmai de aceea cred că ar fi mai bine să mai rămâneţi şi să beţi o cafea cu mine.

— Ce legătură are cafeaua cu... întâmplarea de care mi-aţi vorbit?

— După cafea, Mohammed es Sadok se va bucura să vă primească în cabinetul său, ca să afle chiar de la dumneavoastră cum aţi făcut descoperirea.

Cuvintele acestea îşi produseră imediat efectul dorit.

— Well. Prin urmare, aşa stau lucrurile? spuse lordul, vădind deodată un aer mulţumit. Şi cine va mai lua parte la audienţă?

— Nimeni. Beyul vrea să vă audă declaraţiile şi, după felul cum îi veţi înfăţişa lucrurile, va hotărî sentinţa pe care o va pronunţa.

— Beyul ăsta al Tunisului nu e băiat rău, all right! Bine, să bem cafeaua aici, în bardo. Dar ce facem cu chioşcul de rugăciuni?

— Vă rog, vă rog, îl întrerupse Krüger-bey. Am fost acolo cu beyul, care s-a încredinţat cu proprii săi ochi că vă datorează viaţa. Probabil că vă va ruga el însuşi ca deocamdată să păstraţi discreţia în chestiunea aceasta. Şi acum, să vedem dacă băutura oacheşă a mulţumirii este gata.

El bătu din palme şi, după câteva clipe, negrul aduse ceşcuţele cu cafea.

Ora următoare petrecută cu Krüger-bey în bardo ar putea fi înfăţişată minunat în trei cuvinte: „Germania în Orient”. A fost o oră de pălăvrăgeală, la care cei patru inşi s-au gândit multă vreme. Fireşte că aproape toată convorbirea a fost purtată în limba germană şi isteţul colonel şi comandant al gărzii au avut prilejul de a folosi cel mai înflorit limbaj din câte se pot închipui, în timp ce Paul şi Hermann se străduiau din răsputeri să-şi stăpânească hohotele de râs care îi podideau.

Krüger-bey se interesă în mod stăruitor de scopul venirii la Tunis al celor trei prieteni. Hermann îi povesti sincer şi amănunţit despre soarta tristă de care fusese năpăstuită cu ani în urmă întreaga sa familie şi despre rolul pe care anumite presupuneri îl îndemnau să-l atribuie lui Ibrahim şi dervişului Osman în desfăşurarea nenorocirii de atunci. Colonelul îl ascultă cu multă luare-aminte şi-i făgădui în mod solemn şi într-un limbaj din cele mai caraghioase, că-i va acorda tot sprijinul să-i prindă pe cei doi netrebnici.

Ora aceasta se scurse cu prea multă repeziciune.

Deodată apăru un sol, trimis de bey să-l cheme pe lord în cabinetul său. Lordul îl urmă dar se simţi stăpânit de o oarecare stângăcie, fiindcă-şi spunea că mărturisirea lui va trebui să aibă caracterul unei spovedanii.

Dar când se înapoie în odaia lui Krüger-bey, chipul său vădea o mulţumire deplină, iar nasul i se mişca mai mult şi mai prietenos ca de obicei. Lordul primise asigurarea că anumite părţi ale întâmplării de la miezul nopţii vor fi trecute sub tăcere.

În sfârşit, Mohammed es Sadok încuviinţă ca o trăsură a palatului, veche de peste o sută de ani, să-i conducă pe lord şi pe cei doi germani la „Casa Italiană”.

Acolo îl găsiră pe arabadşi, care-i aştepta de mult. El fusese trimis de Tşita şi Zykyma să le spună celor trei prieteni că pot veni la miezul nopţii să le ia; până atunci, ele vor face toate pregătirile cuvenite.

— Stăpânul, îşi încheie el raportul, vrea să facă azi o călătorie.

— Încotro?

— Din întâmplare ştiu unde vrea să se ducă, fiindcă-l voi însoţi. Are de gând să meargă până la băile l'Enf.

— Am auzit de ele. Ce caută acolo?