Mustangul negru

9.În ruinele Cartaginei

Tunisul, capitala ţării cu acelaşi nume, nu se află chiar la mare, ci pe malul unui lac, care o desparte de mare. De aceea, pe coastă este un port separat, care are pentru Tunis aceeaşi însemnătate, ca şi portul Bremen pentru oraşul cu acelaşi nume sau Cuxhaven pentru Hamburg. Portul de care vorbim se numeşte Goletta.

De la Tunis la Goletta se poate merge cu trăsura, călare, cu luntrea sau, mai recent, cu trenul. Pe şoseaua care duce spre port domneşte totdeauna o mare însufleţire. Mai ales atunci când se anunţă sosirea vapoarelor, negustorii şi curioşii se îndreaptă în număr mare spre locurile de ancorare.

Curioşii care stăteau acum pe ţărm nu ştiau ce să creadă despre jucăria plutitoare care sosise în port de vreo două ore şi care ancorase între marile vapoare aflate acolo, de parcă ar fi avut aceleaşi drepturi ca şi ele.

Se uitau cu nemărginită uimire la făptura ciudată, îmbrăcată în haine cenuşii cu pătrăţele, care era pictată pe partea dinainte a vasului. Nimeni dintre orientalii de pe ţărm nu credea că ar putea să existe în realitate un asemenea om. Însă atunci când se deschise cabina şi în pragul ei se ivi făptura înfăţişată în tabloul de pe vas, uimirea lor se prefăcu într-o zgomotoasă admiraţie.

Lordul David Lindsay nu se sinchisi câtuşi de puţin de privirile şi exclamaţiile curioşilor şi-l întrebă pe căpitan, pe tonul său obişnuit:

— Mister Normann sau Wallert v-au comunicat unde vor locui?

— Încă nu, domnule lord.

— Well. O voi afla îndată.

— Domnul lord coboară pe uscat?

— Yes.

— Când trebuie să vă aşteptăm înapoierea?

— Nu ştiu. Duceţi iahtul în port şi aşteptaţi-mă acolo! Yes!

Păşi pe puntea de debarcare spre ţărm şi apoi printre curioşii care se înghesuiau să-l vadă şi care acum îi făceau loc, respectuoşi şi uimiţi.

Printre ei erau mauri, negri, tuaregi, arabi, evrei, creştini din toate ţările, bărbaţi şi femei de toate culorile, în cele mai deosebite şi împestriţate veşminte.

Hamalii, conducătorii de măgari, birjarii, comisionarii hotelurilor şi barcagiii se îngrămădeau în calea lui, nădăjduind că acest bărbat, îmbrăcat atât de neobişnuit, va fi şi de o neobişnuită dărnicie în privinţa bacşişurilor. El îi înlătură pe toţi cu ajutorul uriaşei umbrele de care nu se despărţea niciodată şi, dacă umbrela nu era destul de convingătoare, folosi pumnii sau coatele.

Întrucât Tunisul strălucea atât de aproape, de partea cealaltă a lacului şi fiindcă stătuse atâta vreme pe vapor, voia să dăruiască picioarelor sale lungi puţină mişcare sănătoasă, adică să pornească pe jos prin oraş.

În timp ce mergea agale, lăsându-şi ochii să alunece peste tot unde era ceva de văzut, privirea îi căzu asupra unei femei pe care o observase mai înainte printre curioşii de pe ţărm şi care, ca şi el, părea că nutreşte intenţia de a face o plimbare spre oraş. Ea avea o înfăţişare impunătoare şi mişcări mlădioase şi tinereşti.

— By Jove! mormăi lordul. Minunată femeie! Trebuie să aparţină unui harem distins. Din păcate, sunt singur şi nu ştiu turceşte. Dacă ar fi aici Normann sau Hermann! Dar,... mai bine că nu sunt... mi-ar fi suflat-o într-o clipă! Poate că înţelege franţuzeşte ― să încerc!

Trecând pe lângă ea, îşi scoase pălăria cenuşie cu pătrăţele.

— Bonjour, mademoiselle!¹

— Bonjour, monsieur!²

— Ah, vorbiţi franţuzeşte!

— După cum auziţi!

— Wonderfull! Dar aveţi voie să vorbiţi cu un bărbat?

Femeia îi aruncă o privire uimită prin vălul care-i acoperea obrajii.

— Într-adevăr, e bătător la ochi dacă vorbesc cu dumneavoastră! răspunse ea pe un ton şovăitor.

— Nu există vreun loc, unde am putea vorbi în voie, fără să atragem atenţia nimănui?

— Doriţi să vorbim, monsieur?

— Yes, răspunse el, nimerind iar în limba engleză.

— Atunci să vă spun ceva. Aşteptaţi aici, până când mă îndepărtez puţin pe ţărm. După aceea, chemaţi un barcagiu, vă urcaţi în barcă şi spuneţi doar cuvântul: „Cartagina”.

— Pentru ce?

— Ruinele Cartaginei se află în apropiere. Mergem acolo, ca să nu fim tulburaţi de nimeni!

— Well!

— Apoi, când luntrea a ajuns în dreptul meu, faceţi barcagiului semn să se uite la mine şi-i spuneţi: beraber almak.

— Ce înseamnă asta?

— Ia-o şi pe doamna în barcă. El va opri barca şi mă va ajuta să urc în ea.

— Excellently! Puteţi pleca! Am înţeles ce trebuie să fac. Chem pe barcagiu şi beraber almak. Bun!

Ea porni. El nu observă privirile numeroase şi uimite aţintite asupră-i, fiindcă se gândea doar la aventura ce se ivise pe neaşteptate. Fireşte, David Lindsay era un om deştept, dar înclinarea spre întâmplări romantice îl îndemna deseori să nu fie destul de chibzuit. Aşa se explică faptul că lordul era oricând dispus să lege cuvântul „turcoaică” sau „mahomedană” de noţiunea „harem” şi „primejdie”. Şi din cele întâmplate până aici, ştim că el era atras de tot ce însemna primejdie.

— O întâlnire între ruinele din Cartagina! murmură el, încântat. Fără îndoială că niciodată cartaginezii nu şi-au închipuit că voi pune la cale o aventură între ruinele acelea. Straşnică aventură! Yes!

Făcu semn unui luntraş şi se urcă în barcă. Omul zâmbi într-un mod ciudat când călătorul rosti cuvântul „Cartagina” şi aruncă o privire vicleană şi semnificativă spre fata care păşea înaintea lor, pe ţărm. Se părea că este iniţiat în taine de felul acesteia.

— Beraber almak! îi porunci lordul, când ajunse în dreptul ei.

Barca se lipi de ţărm şi frumoasa coborî în ea, aşezându-se pe o bancă în faţa lordului.

Apoi barca pluti iar de-a curmezişul lacului.

— Sunteţi turc, nu-i aşa? întrebă fata, cu un aer nevinovat.

— No, sunt englez.

— Allah, un ghiaur!

— Vă rog să nu vă speriaţi! Noi, creştinii, nu suntem mâncători de oameni. Yes.

— Cuvintele dumneavoastră mă neliniştesc, răspunse ea pe un ton de o seriozitate copilărească.

— Mai mult, sunt dispus să mă arăt foarte binevoitor faţă de dumneavoastră. V-aş ruga numai să-mi daţi prilejul.

— O, Allah, cu toată plăcerea!

— Dar mai întâi trebuie să-mi îndepliniţi altă rugăminte. Acordaţi-mi favoarea de a privi frumosul dumneavoastră chip. Şi dumneavoastră îl vedeţi doar pe al meu.

— Nu ştiţi că-mi cereţi un lucru neîngăduit?

— Yes. Ştiu. Dar suntem singuri.

— Luntraşul!...

— Ah, e mut ca peştii din apa aceasta.

— Bine, mă voi încumeta s-o fac. Sunteţi un bărbat căruia i se poate satisface o asemenea plăcere.

Ea îşi înlătură vălul de pe faţă. Într-adevăr era frumoasă. Avea buze groase, obraji rotunzi, privire seducătoare. Fata-i plăcu.

— Sunteţi mulţumit?

— Yes, foarte, răspunse el pe un ton sincer. Spuneţi-mi, vă rog: haremul dumneavoastră e mare?

— Da.

— Câte femei are?

— Şase. Printre ele, suntem trei fiice.

— Tatăl dumneavoastră este stăpânul haremului?

— Da.

— Sunteţi fericite?

Ea îl privi surprinsă şi iscoditoare. Se părea că nu se aşteptase la această întrebare şi se gândea la modul cum se cuvenea să se poarte faţă de străinul din faţa ei.

— N... nu! răspunse ea după câteva clipe, şovăind.

— Well! Foarte bine! Minunat!

— Ce? Vă bucuraţi?

— Yes! Şi chiar foarte mult! Vă voi împărtăşi pricina bucuriei mele, când vom fi singuri. Acum este prea primejdios!

Şi convorbirea încetă deodată, spre părerea de rău a fetei care nu înţelesese nimic din atitudinea englezului. Nu era îndrăgostit de ea ― era un lucru asupra căruia nu încăpea îndoială. Şi atunci, ce scop urmărea?

Luntrea se opri şi lordul coborî pe uscat împreună cu „sultana” lui. Întrucât aventura îi trezise o dispoziţie dintre cele mai plăcute, el răsplăti cu atâta generozitate pe barcagiu, încât acesta îşi zâmbi mulţumit în barbă şi măsură cu o privire aproape compătimitoare pe mărinimosul englez.

David Lindsay însă nu se mai sinchisi de el şi porni numaidecât alături de frumoasa femeie pe drumul ce ducea spre ruine. Bineînţeles, el nu observă nici privirea vicleană cu care-l urmări luntraşul.

A căzut în cursă! îşi spuse luntraşul. O să fie nevoie să sângereze mult, ca să scape din mâinile bandei!”

Pe partea aceasta a apei, regiunea nu era prea însufleţită. Se vedea rareori câte un drumeţ, care se plimba singur printre ruinele oraşului comercial Cartagina, atât de puternic şi bogat odinioară.

După ce străbătu o bucată de drum, fata se opri.

— Şi acum, vă rog să-mi spuneţi, de ce v-aţi bucurat când aţi auzit că nu sunt fericită! începu ea.

— Well, fiindcă în acest caz vă veţi declara uşor de acord cu intenţia mea.

— Ce intenţie?

— Vreau să vă fac fericită. Yes.

— Să mă faceţi fericită? Cum?

— Foarte simplu, mademoiselle. Vă voi scăpa de traiul trist pe care-l duceţi!

— Să mă scăpaţi?

— Well. Vă voi răpi. Yes.

— Să... mă... răpiţi?

— Yes.

— Din haremul părintesc?

— Yes.

Fata aţinţi iar o privire iscoditoare asupra străinului. Vorbea oare serios? Oare nu bănuia într-adevăr nimic, ori se prefăcea că nu este bănuitor, de parcă n-ar fi observat jocul ei?

— De ce nu căutaţi să răpiţi o englezoaică?

Se părea că, din pricina acestei întrebări fără rost, nasul lordului are de gând să se prelungească mai mult, spre bărbie.

— În Anglia liberă nu există nici haremuri, nici sclave! Yes!

— Vreţi să vă însuraţi?

— Nonsense! Bineînţeles că nu! Numai răpire!

Ea păru să înţeleagă acum cu cine are de-a face. Un englez bolnav de spleen, atâta tot! În cazul acesta, nu putea decât să se bucure că-l cunoscuse, aşa că se hotărî să-i ia toana în serios.

— Dar este un lucru greu, foarte greu, spuse ea continuându-şi drumul.

— Well! Cu atât mai bine. Şi unde vreţi să mă duceţi?

— Vedeţi coloana aceea? Lângă ea se află o colibă mică ― vom fi singuri acolo şi vom putea vorbi fără să fim stingheriţi.

— A cui este coliba?

— A unui foarte bun prieten al meu. A fost sclavul tatălui meu, dar mai târziu a fost eliberat, fiindcă a avut purtări frumoase şi s-a arătat credincios. Aşteptaţi-mă puţin ― mă duc să văd dacă nu e vreun străin pe acolo.

— Well, voi aştepta.

Ea plecă şi David Lindsay se sprijini nerăbdător de un bloc uriaş de piatră, de o vechime milenară, aţintindu-şi privirea spre coliba în care dispăruse fata. Trecu destul de mult până când o văzu iar în pragul colibei. Apăru împreună cu o altă fată şi cu un bărbat şi arătă spre el. Cu toţii îl priviră stăruitor timp de câteva minute.

— Un bărbat? gândi lordul. Well, o să-i dau un bacşiş bun, dacă se poartă cum trebuie.

Noua lui prietenă se apropie cu paşi iuţi.

— Ei, ce se aude? întrebă el, pe un ton nerăbdător.

— Suntem singuri. Însoţiţi-mă!

— Acela era sclavul pe care l-a eliberat tatăl dumneavoastră?

— Da.

— Am văzut şi o femeie lângă el.

— N-aveţi nici o grijă! E una dintre surorile mele care a făcut ca şi mine o plimbare până la ruine.

— Ah! Oh! Soră! E drăguţă?

— Foarte drăguţă!

— Tânără?

— Cu doi ani mai mică decât mine.

— Are bărbat? Sau un iubit?

— Nu.

— Well! Să mergem, să mergem!

Coliba era construită din pietre şi nu avea o înfăţişare prea plăcută. În faţa uşii stătea sclavul de odinioară, un bărbat înalt şi slab, cu ochii saşii, acoperit cu nişte veşminte cărora li s-ar fi potrivit foarte bine denumirea de zdrenţe. Înfăţişarea lui nu era deloc menită să inspire încredere, cu atât mai mult cu cât frânghia care-i slujea de cingătoare avea înfipte în ea două cuţite lungi.

— Sallam aleikum! salută saşiul, plecându-se umil.

— Bună ziua! răspunse lordul David Lindsay în limba franceză.

Scoase apoi o monedă de aur din punga sa plină şi i-o dădu. Obrazul fostului sclav se lumină de mulţumire şi făcu o plecăciune şi mai adâncă decât înainte.

— Mii de mulţumiri, monsieur! rosti el tot în limba franceză. Vă rog să păşiţi în sărăcăcioasa mea locuinţă! Sunt ocrotitorul dumneavoastră şi voi veghea să nu fiţi stingherit de nimeni!

Lordul Lindsay îi urmă îndemnul. Fu nevoit să se aplece ca să poată intra prin uşa joasă. Interiorul colibei era alcătuit dintr-o încăpere pătrată cu un covor vechi, într-un colţ se vedeau câteva oale sparte şi diferite vase murdare, iar într-altul erau câteva sticle şi un pahar de vin. O deschizătură mică ţinea loc de fereastră.

Pe covor şedea sora cea tânără. Ea îl salută pe lord în limba franceză.

— Sora mea mi-a povestit despre dumneavoastră, începu ea. Fiţi binevenit, cu toate că de fapt nu avem voie să fim văzute plimbându-ne sau vorbind cu cineva. Voi face o excepţie, de dragul surorii mele. Luaţi loc!

Lindsay îşi puse pălăria şi umbrela deoparte şi se aşeză lângă ea pe covor, având grijă să lase un loc pe care să poată şedea şi cealaltă soră. Dar aceasta părea că vrea să rămână în picioare. După ce se uită spre uşă, ea îl întrebă:

— Ştiţi că aici în Tunis este obiceiul ca gazda ureze bun-venit unui oaspete plăcut?

— E un obicei care domneşte pretutindeni şi pe care de altfel l-aţi respectat.

— Dar nu v-am oferit încă „băutura de bun-venit”.

— Ah, o băutură? Şi unde este?

— Acolo, în sticle. Vreţi să bem o sticlă împreună?

— De ce nu?

— Dar proprietarul acestei colibe este sărac şi nu ne poate da vinul fără să-i plătim.

— Excellently! Vreţi să-mi oferiţi o „băutură de bun-venit”, dar trebuie s-o plătesc eu. Well. Cât costă sticla?

— Zece franci. E prea mult?

— Nu pot să vă spun, fiindcă nu ştiu dacă vinul merită banii ăştia. Dar ca să vă fiu pe plac, desigur, nu mi se pare prea mult.

— Atunci, plătiţi!

— Ah,... chiar acum? Înainte?

— Da.

— Prin urmare, aici nu există credit până la plecare? Bine, vrăjitoare mică ― iată banii!

Îi dădu zece franci şi ea îi aduse una din sticle. Apoi umplu paharul şi i-l oferi.

— Vă rog să beţi! Allah să vă binecuvânteze!

— Well! Beţi dumneavoastră întâi!

Ea duse paharul la gură şi-l goli dintr-o înghiţitură.

— Vă pricepeţi de minune! exclamă el, uimit. Ştiţi sa beţi tot atât de bine ca şi cârmaciul meu. Daţi acum un pahar şi surorii dumneavoastră.

— Nu, întâi e rândul dumneavoastră. Sunteţi oaspete.

— Well! Daţi-mi mie!

Prevăzător, el duse întâi la nas paharul umplut cu repeziciune. Ochii-i deveniră strălucitori şi nasul său bănuitor începu să danseze un vals. Apoi, duse cu hotărâre paharul la gură şi-l goli dintr-o înghiţitură, ca tânăra ce şedea lângă el, pe covor. Buzele subţiri ale lordului se strânseră, de parcă ar fi fost încuiate ca să nu se mai deschidă niciodată, iar nasul începu să se înalţe şi să coboare în mişcări iuţi, de parcă şi-ar fi vădit astfel indignarea împotriva nedreptăţii ce se săvârşise împotriva lui. Urmă o izbucnire, care pe bună dreptate s-ar fi putut numi vulcanică. Tot corpul i se cutremură şi lordul începu să tuşească şi să strănute. În timp ce lacrimile îi curgeau de-a lungul obrajilor, cele două fete râdeau zgomotos şi fără milă de acest efect dureros al urării lor de bun-venit.

— Ce v-a venit să... hapciu!... să râdeţi, şmecherelor? se înfurie el. Băutura aceasta afurisită... hapciu!... arde... hapciu!... ca iadul! Şi asta se cheamă... hapciu!... pe aici... hapciu!... bun-venit? Din ce e făcută băutura?

— Din spirt.

— Da, am băgat de seamă! Şi încă ce spirt! Heavens! Dar ce se mai pune în spirt?

— Coji de portocale şi usturoi.

— Usturoi?... The devil, aţi înnebunit? Atunci, n-am de ce să mă mir că pişcă în halul ăsta! Şi beţi rachiul acesta ca un birjar bătrân?!

— Da, amândouă!

Râzând, fata întinse un pahar şi surorii ei, care-l goli cu aceeaşi repeziciune.

— Din partea mea, n-aveţi decât! Oricum, gâtlejul dumneavoastră trebuie să fie croit ca şi carâmbul unei cizme! Usturoi cu coji de portocale! Zece franci!

— Vi s-a părut prea scump?

— Nu. De dragul dumneavoastră n-a fost o băutură scumpă. Dar dumneavoastră, mahomedane, aveţi voie să beţi spirtul acesta afurisit?

— Desigur, doar nu e vin.

— Mahomed ar fi fost mai înţelept dacă v-ar fi îngăduit să beţi vin şi v-ar fi oprit în schimb să vă turnaţi pe gât otrava asta drăcească! Wonderfull! Fete atât de delicate şi vă ardeţi gâtlejul cu asemenea tărie! În Orient nu trebuie să te mai miri de nimic. Yes.

Acum se aşeză şi cealaltă soră lângă el şi, întrucât covorul nu era prea lung, se înghesuiră toţi trei unul lângă altul. Totuşi, lordul nu se simţea prea bine. El nu venise aici cu gândul de a-şi pierde vremea şi de a juca rolul îndrăgostitului. Ceea ce urmărea el era o aventură într-un harem, aşadar cu o turcoaică, pe care s-o poată răpi cu acordul ei. Acum, însă, începu să se simtă năpădit de bănuiala că nu se află pe drumul dorit. Cele două femei nu păreau deloc nefericite cu viaţa pe care o duceau şi nici nu dădeau impresia că merită să înfrunte cineva riscul de a le răpi.

— Ei, copilelor, spuse el pe un ton oarecum stăruitor, sunteţi foarte prietenoase, e drept. Dar cum rămâne cu răpirea?

Fetele îşi aruncară priviri semnificative şi-şi stăpâniră cu greu râsul care le podidea.

— La noi e greu, e foarte greu, răspunse una din ele. Suntem încuiate.

— Ei şi! N-are nici o importanţă! De altfel, nu prea cred să fie chiar aşa. Văd că umblaţi libere, oriunde vreţi!

— Ah! Aşa se pare! Dar suntem supravegheate de departe.

— Nici supravegherea aceasta nu înseamnă mare lucru. N-am decât să vă duc pe iahtul meu şi sunteţi libere.

— Nu-i chiar atât de uşor cum vă închipuiţi, fiindcă suntem urmărite pas cu pas. Nici n-aţi putea ajunge cu noi la vasul dumneavoastră.

— Hm! Tocmai asta-mi place!

— N-am putea fi răpite decât din locuinţa pe care o avem în oraş. Dar tatăl nostru ne păzeşte cu mare severitate. Dacă v-ar prinde, ar fi în stare să vă ucidă!

— Să mă ucidă? N-o să-i fie prea uşor. Yes!

— Şi apoi, mai este încă o piedică. Eu nu vreau să fiu răpită singură.

— Nu? De ce? Aţi vrea să le iau cu mine pe toate cele şase despre care mi-aţi vorbit?

— Nu, fiindcă trei din ele sunt femei şi încă destul de vârstnice.

— Atunci, n-au decât să rămână acolo unde sunt!

— Dar noi celelalte trei, surorile, ne iubim foarte mult şi ne-am jurat să nu ne părăsim niciodată. Dacă nu puteţi să ne răpiţi pe toate trei...

— By Jove! Trei deodată! exclamă lordul David Lindsay.

— Nu-i aşa că este o condiţie atât de grea, încât nu vreţi să mai ştiţi de mine?

— Grea! Nonsense. Dar ce este cu cea de-a treia soră? Până acum n-am aflat încă nimic despre ea. E tânără?

— Este cea mai tânără dintre noi.

— Frumoasă?

— Cea mai frumoasă dintre noi.

— Well. Vă iau pe toate trei.

— Ne daţi mâna şi cuvântul dumneavoastră?

— Yes. Iată mâna! Dar ţin mult să-mi spuneţi: de ce vreţi să plecaţi de acasă? Văd că vă plimbaţi în voie pretutindeni, puteţi să beţi cât vă place din spirtul acela minunat cu usturoi şi coji de portocale, ce vă mai lipseşte?

— Primul motiv, care ne îndeamnă să plecăm, este tirania tatălui nostru.

— Măgarul!

— Ne dă prea puţină mâncare!

— Nu păreţi a fi chiar atât de flămânde!

— Şi apoi, nu ne putem împăca deloc cu soţiile lui. Sunt bătrâne, certăreţe şi flecare. Ne urăsc, fiindcă suntem tinere şi drăguţe. De aceea, caută să ne amărască viaţa, pricinuindu-ne tot felul de necazuri şi suferinţe.

— Bine! Vă înţeleg: veninoase şi cicălitoare! Dar nu ştiu nici cum vă cheamă.

— Nu avem voie să ne spunem numele.

— Sunt multe lucruri pe care n-aveţi voie să le faceţi, dar văd că nu ţineţi seama de ele.

— Numiţi-ne cum vreţi!

— Da, e o propunere romantică, şi-mi place. Prin urmare, o primesc şi vă voi da eu numele. Fiindcă stau aşa, între două şi am impresia că sunt ca strămoşul Ia- cob, care şi-a luat cu el două surori în ţară, o să vă numiţi ca aceste două surori: cea din dreapta, Rachela şi cea din stânga, Lea. Ne-am înţeles?

— Da.

— Bine! Să vorbim acum despre proiectul nostru. Cum credeţi că-l putem îndeplini? Vreţi să vă iau de tot cu mine?

— Desigur.

— Şi să mă însor cu voi?

— De ce întrebaţi? N-aţi vrea?

— No, nu se poate. Sunt creştin şi nu am voie să ma însor cu o turcoaică, cu atât mai puţin cu trei deodată. Ar fi o poveste tare nostimă! Aşadar, ţin să vă atrag atenţia, ca să ştiţi ce am de gând: sunt gata să vă eliberez, bucuros şi cu cea mai mare plăcere, dar nu mă pot însura cu voi.

— Nu-i nimic! Mai există doar bărbaţi, chiar mulţi de tot!

— Drace! izbucni el.

— Nu-i adevărat?

— Ba da! Însă credeţi cu adevărat că vreau să scot castanele din foc pentru alţii?

— Nu vreţi? Atunci, lăsaţi-ne aici, sau însuraţi-vă cu noi, în ciuda oricăror piedici!

— Afurisită poveste! High-day, ce-ar mai holba ochii la mine prietenii de la clubul meu din Londra, dacă aş apărea cu voi trei! Dar tot o să vă răpesc! Mi-am făurit planul şi trebuie să îl duc la capăt. Singur. Şi o să se mire toţi!

— Când vreţi să ne răpiţi?

— Chiar azi.

— Azi? Ce crezi, Lea?

— Dar tu, Rachela?

— Eu cred că ar fi greu.

— Da, însă tot s-ar putea.

— Numai dacă dorm ceilalţi.

— Mai înainte, nu. Dar nu putem hotărî încă nimic. Nu suntem acasă.

— Well! Atunci, vă sfătuiesc să vă duceţi acasă.

— E cel mai bun lucru. Dar cum vă putem înştiinţa să veniţi?

— Nu ştiu. Asta trebuie să ştiţi voi.

— Aveţi dreptate. Ah, dacă aţi putea să-l vizitaţi pe tatăl nostru! Ar fi mult mai simplu!

— Primeşte vizite?

— Da, deseori. Din păcate, însă, nu-i plac străinii.

— E foarte urât din partea lui!

— Tatăl nostru nu e prea deştept, însă e... zgârcit şi poate că aţi găsi o cale să-i câştigaţi încrederea.

— Ce cale?

— Ar trebui să-i trimiteţi nişte bani.

— Un bacşiş?

— Ah, bacşişul se dă cuiva care-ţi face un serviciu. Ar însemna să-l insultaţi şi să nu vă puteţi înfăptui niciodată planul.

— Well! Să renunţăm. Dar cu ce se ocupă de fapt omul acesta rău?

— E negustor de giuvaieruri.

— Are o prăvălie?

— Nu. Tocmai asta e. S-a retras din afaceri. Acum cumpără şi vinde numai din plăcere. Cei mai mulţi care vin să-l vadă sunt alungaţi. Nu arată nimănui comorile, caută să pară cât mai sărac şi nu scoate la iveală decât foarte puţine bijuterii. De cele mai multe ori, însă, sunt adevărate rarităţi, pe care nu oricine este în stare să le preţuiască.

— Şi mie-mi plac rarităţile.

— Vreţi să încercaţi să cumpăraţi ceva?

— Yes.

— Dar asemenea rarităţi sunt foarte scumpe.

— Ei, doar n-o să coste cât un regat!

— Trebuie să-i atingeţi slăbiciunea şi, pentru numele lui Allah, să vă tocmiţi. În felul acesta, îi câştigaţi prietenia cu siguranţă. Şi poate că vă invită chiar să beţi cu el o cafea în curte.

— E o cinste atât de mare?

— Da, o face rareori. El n-a învrednicit încă niciodată pe un francez cu onoarea asta. Dar în cazul când vă invită am câştigat partida.

— Cum asta?

— Vă vom lămuri atunci cum ne puteţi scoate din casă. În spatele locului unde obişnuieşte să stea oaspetele, este un grilaj destinat femeilor. Eu şi cu surorile mele vom sta în spatele acestui grilaj. Dacă tata se ridică de pe scaun, ca să lipsească pentru câtva timp ― şi vom avea noi grijă să-i dăm prilejul să plece ― suntem singure cu dumneavoastră şi vă împărtăşim planul nostru.

— Foarte bine! Dar dacă nu pleacă?

— Vă strecurăm un bileţel, în care vă comunicăm toate instrucţiunile trebuincioase.

— Bine. Şi cum se numeşte bătrânul?

— Ali efendi. Dar nu trebuie să pomeniţi nimănui numele lui şi nici să întrebaţi despre el.

— De ce?

— Ar însemna să ne trădaţi fără să vreţi, fiindcă îmbrăcămintea dumneavoastră e bătătoare la ochi. Dacă noi trei dispărem, nu trebuie să ştie nimeni încotro am fugit.

— Şi cum găsesc locuinţa dacă nu pot să întreb pe nimeni despre el?

— Ne urmăriţi de departe şi vă uitaţi unde intrăm.

— Bine, voi veni.

— Dar nu mai înainte de a se întuneca de-a binelea. Altminteri, ne vede tata că stăm în spatele grilajului. Acum, să mai bem un pahar şi să plecăm!

Rachela şi Lea goliră singure sticla, întrucât el refuză să-şi mai ardă gâtlejul. După aceea, plecară.

Cele două fete porniră spre lac şi-l trecură într-o barcă. Şi lordul îşi tocmi un barcagiu, care-l duse până la malul celălalt, îndată ce fetele coborâră din barca lor.

Lordul David Lindsay începu să se simtă stăpânit de căinţă, fiindcă-şi spunea că n-ar fi trebuit să se lase târât în aventura aceasta ciudată; pe de altă parte, însă, îşi amintea că el nu este omul care să se oprească la jumătate de drum. În afară de aceasta, îşi dăduse celor două frumoase cuvântul şi mâna ― nu, nu mai putea să renunţe. Şi apoi, poate că în urma acestei aventuri se produce vreo întâmplare de care n-ar fi fost nevoit să se ruşineze mai târziu.

Fireşte că cei care treceau pe lângă el îl priveau uimiţi, dar el nu se sinchisea de vâlva pe care o stârnea şi continuă să se ţină neobosit după fete prin mai multe străzi şi străduţe strâmte şi întortocheate, până când le văzu intrând într-o casă.

Abia atunci Rachela se întoarse şi-i făcu semn. Credincios învoielii, el trecu nepăsător pe lângă ele luând o atitudine gravă, ca şi cum nu s-ar fi sinchisit deloc de casa aceea. Dar, pe furiş, se uită la ea ca să şi-o amintească.

Faţada părea un zid vechi, dărăpănat şi înalt. Avea o singură deschizătură, în afară de uşă. Altceva nu putu să observe. De altminteri, casa vecină se asemăna cu aceasta, iar lângă ea străduţa cotea. El coti pe străduţă, fiind sigur că în spatele casei este o grădină. Dar zidul era atât de înalt, încât nu putu să privească peste el.