În Geneza biblicã cuvîntul este lumea însãºi. În absolut, Dumnezeu face lumea vorbind. Din vorba dumnezeiascã se rupe nediferenþierea, se naºte determinarea, cerul ºi pãmîntul, spaþiul ºi timpul, lumina ºi întunericul

Masca şi ceremonialul bizantin

Orientul în tradiţia sa bizantină este, înainte de toate, desfăşurare fastuoasă a puterii laice în ceremonialuri imperiale. Spre exemplu, personalitatea învăluită în legendă a lui Ştefan cel Mare din romanul Fraţii Jderi se circumscrie acestei străvechi realităţi pe care romanul o descrie ca pe o epopee a v$rstei de aur, după cum o numeşte Nicolae Manolescu, dezvolt$nd o sugestie călinesciană anterioară: „Fără ezitare”, susţine criticul, „prozatorul enunţă de la primele pagini lumea pe care o zugrăveşte trăind într-o «fericire mitică»(G. Călinescu), idilică, bucur$ndu-se de roadele păm$ntului şi de stabilitate sub m$na unui voievod puternic ca un zeu”²⁶⁵

Imaginea „voievodului puternic” se întemeiază pe o realitate istorică înţeleasă de Mihail Sadoveanu în chiar paradigma ei tradiţională, confirmată de Nicolae Iorga şi de toţi istoricii care i-au urmat. Pentru Andrei Pippidi, bunăoară, instituţia domniei are un „caracter autocratic specific bizantin”²⁶⁶. Constatarea are implicaţii profunde în configurarea unei mentalităţi specifice pe care Mihail Sadoveanu a concretizat-o în pagini descriptive memorabile referitoare la ceremonialul autorităţii voievodale. Înaintea inventarierii propriu-zise a c$torva secvenţe semnificative ale alaiului ceremonial din proza sadoveniană, considerăm necesară o prezentare sumară a rădăcinilor istorice ale puterii domneşti, consacrată prin ceremonialul de curte ca mască a puterii seculare încremenite în rigiditatea ritului . Influenţa bizantină asupra structurii statului medieval din Moldova şi Muntenia a fost amănunţit analizată de istoriografia noastră, iar bibliografia temei este impresionantă. Istoricul Valentin Al. Georgescu, într-un studiu fundamental dedicat acestui subiect²⁶⁷, susţine faptul că „unii istorici rom$ni şi străini au vorbit de o integrare ad$ncă a ţărilor rom$neşti în mitul renaşterii imperiale a Bizanţului. Cum am notat deja”, afirmă istoricul citat, „N. Iorga a sf$rşit prin a vedea o monarhie bizantină în domniile lui Vasile Lupu şi Matei Basarab, urm$nd monarhiei rom$neşti de la începutul secolului şi urmată de cea orientală a lui Gheorghe Duca şi de cea culturală, în arie bizantină, a lui Constantin Br$ncoveanu”²⁶⁸. Autoritatea voievodală îşi găseşte împlinirea superlativă în domnia lui Ştefan cel Mare proiectată, nu înt$mplător de Mihail Sadoveanu, în dimensiunile mitice ale unei v$rste de aur. Modelul ideal al autocraţiei bizantine este fundamentul ideologic al independenţei confirmate religios „prin clauza « domn din mila lui Dumnezeu», nu din mila altui suzeran, cum niciodată înainte nu se invocase« mila basileus-ului».”²⁶⁹ Mai mult încă: „acest suprem raport direct între domn şi divinitate, care se va menţine chiar după instaurarea suzeranităţii otomane are, pentru mentalitatea vremii, o importanţă care n-a fost şi nu poate fi îndeajuns subliniată.”²⁷⁰ Relaţia dintre regalitate şi divinitate, subliniată de Valentin Al. Georgescu, este analizată şi în studiul lui Pippidi. „Puterea domnească”, susţine acesta, „nu emană de la boieri, ci de la Dumnezeu. Esenţa ei harismatică se exprimă prin numele teofor Ioan, abreviat «Io» care însoţeşte curent numele voievozilor şi, prin extensiune, ale celorlalţi membri ai familiei domnitoare”²⁷¹. Tradiţia aceasta îşi are rădăcinile în antichitatea orientală, în Mesopotamia, „unde stăp$nitorul era venerat ca slujitorul ales al zeilor (nu ca în Egipt: faraonul-zeu) şi unde s-a transmis în creaţia de stat şi literară a persanilor şi evreilor”²⁷². Împãratul este „stãpînitoriul pãmîntului” pe care „i-au pus Dumnezeu sã şazã pre scaun frumos numai spre vedere înaintea ochilor omeneşti, împodobiţi cu veşminte scumpe, cu cununa în cap şi cu schiptrul cel de aur în mîn㔲⁷³. În lumea europeanã apuseanã regalitatea „venea din trecutul germanic şi a fost adusã de popoarele pe care Roma, de voie, de nevoie, le-a primit în sînul ei fãrã sã ştirbeascã nimic din puterile cãpeteniilor lor”²⁷⁴. Aşadar prestigiu şi privilegii de naturã militarã. La acestea se adãugau însã şi altele de naturã religios-misticã: „regii barbari însã, deţineau şi un alt privilegiu, mai misterios, mai util binelui public: puterea magicã de a funcţiona ca intermediari între poporul lor şi şi zei” ²⁷⁵. În tradiţia creştinismului oriental, regalitatea se motiveazã din figura cvasimiticã a sfinţilor împãraţi Constantin şi Elena. Şi aici vrednicia militarã ocupã un loc de seamã în con-sacrarea cuplului imperial încã din vremea revelaţiei divine, cînd Dumnezeu „rãdicã (...) spr-înşii şi-i se arãta crucea den ceriu şi fu cuvînt: «Costandine, cu aceaste veri birui!» Şi féce steagul cu cruce”²⁷⁶. De aici înainte toate curg pe cîmpul de bãtãlie care hotãrãşte în mãsurã decisivã biruinţa creştinismului de stat, cum am spune noi astãzi: „De-acii merse şi birui, şi fu însuş împãrat întîiu creştinesc. Şi abãtu de surupã casele idolilor şi astupã capiştile unde purtã ellini afarã dracului, şi le sfîrşi toatã spurcãciunea lor” ²⁷⁷. Faptul acesta este învederat şi de istorici ai bisericii; Eusebiu de Cezareea ne încredinţeazã cã Dumnezeu a fãcut din împãratul Constantin „chip al propriei Sale stãpîniri monarhice”, mai mult încã: „i-a dat biruinţã peste toatã ceata tiranilor, prefãcîndu-l într-un nimicitor al uriaşilor vrãjmaşi ai lui Dumnezeu care în sminteala cugetului lor înãlţaserã armele necredinţei chiar împotriva Supremului Împãrat al întregii zidiri”²⁷⁸. Împãratul Constantin este numit de bisericã „asemenea cu apostolii”, acest „tituluş”, dupã cum îi spune Ivireanul, se motiveazã pentru cã, vorba mitropolitului, „puterea împãraţilor şi a domnilor iaste sã prefacã şi sã întoarcã voinţa norodului, dupã cum vor vrea ei”. Aceastã „întoarcere a voinţei” se petrece prin exemplul personal cu valoare pedagogic-misionarã. Ivireanul aduce mãrturie fapte din istoria anticã: „precum au fãcut Tamcuin, împãratul Chitaiului cã, puindu-şi întîi el mîna pe coarnele plugului, s-au îndemnat toţi supuşii lui de s-au apucat de lucrul pãmîntului. Aşijderea şi marele Alixandru, cînd ocolise ostrovul Tirului pentru cãci au luat el întîi pe umerile sale un braţ de lemne, s-au îndemnat toatã oastea lui de au luat pietri şi lemne cu mîinile lor de au umplut gîrla şi au fãcut trecãtoare şi au mers de o au luat”²⁷⁹ În fapt aceastã sanctificare marcheazã momentul în care creştinismul s-a împãcat cu puterea lumeascã, subordonîndu-o treptat puterii divine dupã cum dovedesc şi monedele din vremea împãrãtului Constantin care îl reprezintã „încoronat de o mînã divinã care ţîşneşte din cer” ²⁸⁰. Pe bunã dreptate desparte şi Antim Ivireanul misia apostolicã de împãratul întocmai cu apostolii, arhetipul de mai tîrziu al regilor apostolici. Se întreabã retoric mitropolitul „pentru ce sã numeşte sfîntul Constandin întocma cu apostolii”. Şi tot el stabileşte diferenţele: „Cã el, sã încunjure cetãţ, oraşã şi sate, ca apostolii, n-au încunjurat; nici au umblat sã propovãduiascã numele lui Hristos şi credinţa, ca dînşii; sã osteneascã cu cãlãtorie pe jos, sã asude, sã flãmînzeascã şi sã însetoşeze ca ei, n-au fãcut; sã se închizã ca Petru în temniţã, cu lanţul de gît, sã se batã cu toiage, ca Pavel, sã se spînzure de copaci ca Andrei şi sã se pedepseascã cu de toate feliurile de munci şi de cazne şi la cea de apoi sã-i taie capul, ca celorlalţi apostoli, nicãieri nu sã vede” ²⁸¹. Explicaţia este una singurã: creştinismul devenit religie de stat: „Aşa şi marele Constandin, cu a sa pildã şi cu a sa creştinãtate, au fãcut pre toţi supuşii lui creştini şi aceia ce n-au putut sã o isprãveascã desãvîrşit toţ apostolii cu propovãduirea, fieştecarele unde i s-au fost dat soarta, au isprãvit el singur, cu poruncile ce au dat în toatã lumea şi au întins numele lui Hristos şi credinţa, cît iaşte întins pãmîntul şi lumea” ²⁸². Douã atitudini se pot desprinde aici în raport cu misiunea creştinismului, a religiei, în cele din urmã, pe pãmînt. Mai întîi creştinismul martiric, cel al suferinţei mîntuitoare, creştinismul de catacombã, al eroilor şi al apostaţilor, al rugului şi al leilor din arenã; creştinismul suferinţei pe care l-a zugrãvit Dostoievski, creştinismul lui lui Marmeladov, al alcoolicilor care dorm pe şlepurile cu fîn de pe malurile Nevei. Aşadar un creştinism romantic, mistic, aflat în conflict cu lumera şi cu toate ale ei. De cealaltã parte creştinismul care se acomodeazã cu lumea, pe care nu o mai considerã loc al pãcatului. Regele sacerdot este descris aşa şi în Învãţãturile...lui Neagoe Basarab. Comportamnetul acestuia trebuie sã aibã mãreţia înfrînãrii, regele trebuie sã fie icoanã vie a cãii împãrãteşti, acea cale de mijloc care tempereazã excesele în favoarea înţelepciunii: „Fãtul mieu, eu am gîndit cã aşa se cade domnului sã şazã la masã cu boiarii sãi cei mari şi cu cei mici. Cîndu şade domnul la masã întîi pohteşte trupul lui sã mãnînce şi sã bea. Apoi pohteşte şi veselie multã. Iar tu, fãtul mieu, sã nu cumva sã-ţi slobozeşti mintea de tot spre veselie, cã omul în lumea aceasta şade între viaţã şi moarte. Pentr-aceia sã cade sã socoteşti foarte bine, sã nu-ţi slobozeşti mintea de tot spre veselie, nici iar spre întristãciune. Cã dã tevei întrista foarte, deacii toţi din casa ta şi toate slugile tale sã vor întrista şi sã vor îngrija; iar de vei vrea sã faci voia lor şi sã te veseleşti cu totul, acea veselie fãr’ de mãsurã va mîniia pre Dumnezeu şi va osebi sufletul omului de la dînsul. Ci în vremea aceia mai bine sã fie plãcutã veseliia talui Dumnezeu, decît oamenilor. Cã nu te-au ales, nici te-au uns oamenii spre domnie, ci Dumnezeu te-au ales şi te-au unsu şi a celui plãcee sã o faci”²⁸³. Este evident că această perspectivă de ad$ncă tradiţie i-a oferit lui Sadoveanu prilejul de a proiecta în mit instituţia puterii domneşti, odată ce temeiurile ei se pierd în străvechimi şi în mister.

Arhetipul ceremoniilor voievodale, dar şi al puterii domneşti, îl află Kesarion Breb, personajul din romanul Creanga de aur, în Constantinopol, capitala imperiului bizantin. Alaiul împărătesei Irina, „luptătoarea pentru ortodoxie împotriva arienilor”,²⁸⁴ este prezentat în deplina sa fastuozitate imperială: „ieşise de la Palatul Sf$nt împresurată de patrici şi sfetnici, purtată în litieră de slujitori, în fruntea alaiului dregători măreţi purtau semnele împărăteşti, sabia, varga şi globul de aur. În preajma Vasilisei, teorii de varangi şi maglabiţi ţineau strajă cu suliţi şi securi, cu zale şi căşti de aur. Poporul striga, se închina în pulbere, binecuv$nta pe cea mai mare şi mai slăvită Doamnă a tuturor lumilor şi a tuturor timpurilor. Unii dintre sfetnicii împărăteşti lăsau să curgă în urma convoiului bănuţi de argint; şi cele din urmă străji călări treceau peste zv$rcolirile împletite ale cerşetorilor. Astfel, în purpura ei violetă, de trei ori mărita Vasilisă trecea pe sub platanii înfloriţi către palatul Elefterion, unde se spunea că stau tăinuite comorile sale.”²⁸⁵

După cum ne încredinţează Valentin Al. Georgescu, împăratul Bizanţului întrupează în persoana sa dualitatea²⁸⁶ puterii seculare, dar şi a celeilalte, spirituale²⁸⁷, în acord cu biserica: „Mulţi călugări negri, ca nişte corbi, îi împresurau alaiul, f$lf$ind din pulpane, binecuv$nt$nd puterea lumească.”²⁸⁸ Imaginea basileului, domn şi autocrat, pretinde, ca principală virtute imperială, „datoria de filantropie şi de generozitate (domnul-everget, binefăcător), aşa de importantă pentru structurarea feudală a societăţii.”²⁸⁹ Din această cauza „unii dintre sfetnicii împărăteşti lăsau să curgă în urma convoiului bănuţi de argint”, aşa înc$t „cele din urmă străji călări treceau peste zv$rcolirile împletite ale cerşetorilor.”

Iniţiat în misteriile egiptene, Kesarion Breb ştie însă că toate acestea sunt iluzii lumeşti trecătoare, aşa înc$t caută să surprindă esenţialul în neesenţial, masca de chipul ascuns, spiritualul aflat dincolo de aparenţe, în „învelişul lucrurilor.” Asemenea adepţilor lui Pitagora, Breb scrutează chipul împărătesei pentru a-i putea pricepe sufletul: „După obiceiul său, Breb caută să cetească în înfăţişarea femeii ceea ce nimeni nu poate ascunde unui om care ştie să străpungă învelişul lucrurilor.”²⁹⁰ Adevăratul chip al Vasilisei este altul, conform unei paradigme spirituale în care Bizanţul apare ca lume a contrariilor, a misticii pure şi a orgoliilor bolnave; împărăteasa trăieşte dublu în felul actorilor, ea se supune unui ceremonial, este parte din el, disimul$ndu-şi adevărata identitate prin subtile alunecări dinspre aparenţe spre esenţe, dinspre adevărata înfăţişare către masca întoarsă spre lume. De aceea, dincolo de măreţia împărătească şi fastul alaiului „călătorul văzu în împărăteasă o putere aspră şi flăm$ndă. Părea întinsă cu toate unghiurile înainte, ca o lupoaică şi ca o patimă vie a măririi. O lupoaică îngrăşată şi bine ţinută, adause el în sine.”²⁹¹

Împărăteasa se ex-pune, cum spune Heidegger, în aparenţe; este Welt weltet, lumea ritualizată, lumea care se lumeşte prin fastuozităţi sublime. Asemenea Chirei Chiralina, Irina „munceşte” şi ea ca să „producă”, nu at$t Frumosul care să o individualizeze, ci, mai degrabă, masca. Aceasta este opera împărătesei; cea mai importantă înfăptuire a ei: „A doua zi dimineaţa, prea mărita şi prea lăudata Despină era îndatorată să-şi puie straiul cel greu de purpură şi aur, şi cununa, şi cerceii care-i at$rnau p$nă la umeri, ca să treacă, între muzici şi axioane, la liturghia de duminică în biserica sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena. Acolo stătea neclintită în tronul ei, av$nd în faţă pe Preacurata Fecioară. Din c$nd în c$nd, la anumite c$ntări înalte, se pleca înspre Prea Sf$nta ca înspre o bună prietenă”²⁹².

Alături de împărăteasă stă fiul ei, Constantin cel t$năr, captiv al unor obligaţii (impuse de protocol, de ceremonial, condiţii, acestea toate, ale unei mascări eficiente) pe care le împlinea „apăsat de plictis”, din această cauză „părea că dormitează, cu g$ndul la blăstămăţiile lui, uit$nd de multe ori să-şi facă semnul sfintei cruci. Împărăteasa îi strecura un cuv$nt şi el se grăbea pripit să împlinească această r$nduială a vieţii, după care înturna iar ochii osteniţi înspre vitralii şi mozaicuri, văz$nd în ele cu totul altceva dec$t sfinte imagini”²⁹³.

În după amiaza aceleiaşi zile familia împărătească se arată poporului în hipodrom, la „petrecerea zilei”, în lumina strălucită care învăluia Bizanţul, Marea Propontidei şi grădinile înflorite de dincolo de Bosfor, pe ţărmurile Asiei. Acelaşi fast imperial învăluie gestica sumară a Irinei menită să dea greutate princiară unei îndatoriri căreia nu i se putea sustrage: „C$nd slăvita Despina se arătă în catisma, sub chivorionul de aur, glasurile sporiră în tumult; tr$mbiţele sunară; străjile îşi arătară coifurile, suliţele şi săbiile. Strălucita Doamnă îşi clăti o clipă pietrele nestimate şi cununa şi se aşeză dreaptă în tronu-i de aur.“²⁹⁴

Kesarion Breb se arată şi de aceasta data a fi mai mult dec$t simplul spectator al ceremonialului imperial; ca şi în cazul înt$lnirii cu alaiul împărătesc şi acum el vede, descifrează esenţele, chipul adevărat de dincolo de mască, aproximează stări sufleteşti şi caracterizează fiziognomic personalitatea t$nărului fiu de împărat: „Breb îl privea ţintă cetind patima neistovită în ochii lui sub fruntea îngustă, în gura întredeschisă, în care sticleau dinţii prin puful negru şi t$năr al bărbii. Era fiul lupoaicei. Era aprig ca şi Vasilisa, mama lui, însă numai pentru desfătarea cărnii.

Z$mbi poporului care-i ridica laude şi se aşeză în tronul lui, în alt colţ de catisma”²⁹⁵.

Acolo, în chiar mijlocul mulţimilor, împărăteasa îşi continuă viaţa ei dublă, din această cauză „nu lua parte dec$t cu înfăţişarea ei de dinafară la petrecerile acestea”, continu$ndu-şi preocupările legate de c$rmuirea imperiului, aşa înc$t „În jurul ei veneau necontenit dregători; treceau şi se întorceau, plecau frunţile, ridicau mutre viclene, ascultau porunci”²⁹⁶. În acest timp „Prostimea, zarafii, hetairele şi hoţii, oştenii încărunţiţi şi viclenii care stăteau la p$ndă şi patricii graşi şi neguţătorii neliniştiţi şi ceilalţi slujitori, de la aprozi la marele papias care avea paza cetăţii şi a desfătărilor hipodromului şi purta chivără înaltă cu pană de b$tlan, toţi nu trăiau, în acea clipă, dec$t pentru răcnetul pe care-l vărsau cu gura şi-l holbau cu ochii, blăstăm$nd şi lăud$nd în acelaşi timp; însuşi Constantin feciorul împărătesc era amestecat cu toate simţurile în acel haos al pulberilor şi zvonului şi părea prăvălit din catisma acolo jos, numai împărăteasa era depărtată şi străină, într-o lume a hotăr$rilor celor pline de răspundere”²⁹⁷

Ucenicul magului din munţii Daciei descifrează, dincolo de măştile lumii acesteia, coexistenţa unor realităţi spirituale aparent ireconciliabile, o unire a contrariilor pentru că aici, în Bizanţ, „depravarea coexistă cu asceza”, iar „reminiscenţele ezoterice păg$ne se integrează bizar practicilor creştine”²⁹⁸.

Pentru Alexandru Paleologu „Bizanţul e Infernul, Splendoarea Bosforului şi Cornului de Aur, a Augusteonului şi fastelor imperiale, miresmele lăm$ilor şi ale mării, umbra chiparoşilor, toate înc$ntările acestea nu pot ascunde adevărul: e Infernul. Frumosul împărat Constantin, cu prestanţa sa augustă, nu e dec$t o fiară stupidă care-şi dă numaidec$t pe faţă pestilenţiala abjecţie sufletească şi trupească; în maică-sa, dreptcredincioasa Vasilisă Irina, plină de cuminţenie şi voitoare de bine, stau la p$ndă, aşa cum îndată a văzut Kesarion, demonii fricei şi nesăţioasei pofte de putere”²⁹⁹. Radiografia acestei lumi căzute în păcat o face episcopul Platon din Sakkoudion pentru Kesarion care îl consideră, la r$ndul lui, pe acesta singurul om cu adevărat bun în sensul spiritual înalt în care fusese iniţiat în Egipt. Judecata lui Breb este şi în acest caz una fiziognomică, mai subtilă de data aceasta. Astfel, c$tă vreme împărăteasa stătea în hipodrom a poruncit să i se aducă „pe episcopul cel bătr$n de la Sakkoudion, cu pliscul lui cel întristat”³⁰⁰. Acest profil de pasăre capătă în studiul lui Alexandru Paleologu semnificaţii mitice precreştine: „În înfăţişarea episcopului văzuse Kesarion semnul păsării ibis, augur c$t se poate de bun, ibisul fiind imaginea zeului Thot şi a lui Hermes Trismegist”³⁰¹. Bătr$nul episcop îi dezvăluie lui Kesarion Breb viciile lumii bizantine, demască o lume care, altfel, pare strălucitoare:”Ar fi înt$i”, îi spune el, „să se alunge de la Bizanţ demonul zavistiei, care stă la p$ndă cu ochii verzi ca fierea. După ce ar fi prigonit acest demon dintre dregătorii cei mari, ar veni r$ndul altora. Căci mai este un demon al lăcomiei de argint şi altul al nedreptăţii şi silei, şi altul al putreziciunii trupeşti”³⁰².

“Alaiul” episcopului îl va descoperi Kesarion Breb, după înt$lnirea cu măreţia celuilalt, imperial, c$nd va ajunge în dreptul mănăstirii închinată sf$ntului Pantelimon, „în vecinătatea zărăfiilor”, acolo va da el „peste o altă înfăţişare a vieţii.” Imaginea, chipul acestei lumi, este unul ascetic şi sever, înfăţişat de un alai aparent „fără strălucire”, însoţind „un cuvios bătr$n monah, îmbrăcat în straie groase, deşi ziua era foarte caldă, cufundat cu capu-ntre umeri şi cuget$nd cu întristare, slab, mohor$t şi cu nas lung, ca o pasăre ibis a sm$rcurilor Nilului”³⁰³. Şi în acest caz, acelaşi examen fiziognomic precede prietenia dintre episcop şi Breb. „Aş vrea”, îi spune episcopul, „să am plăcerea de a te cunoaşte, căci după înfăţişare înţeleg că eşti străin de bun neam.” După ce Kesarion îi spune că este călător de la „Egipet către Dacia”, episcopul creştin îi răspunde paradoxal, în felul iniţiaţilor în tainele precreştine:”Ai umblat la locurile sfinte”, îl întreabă, îndemn$ndu-l la „un sfat de prietenie.” Întrebarea episcopului consacră, într-un mod evident, adevăruri ezoterice păg$ne, odată ce locurile sfinte ale creştinilor sunt altundeva.

Bizanţul, ca lume a contrastelor, este redat în nenumărate descrieri din roman, aici imaginile sunt construite într-o ritmică alertă, apăsat antinomică, într-o cromatică vie care însoţeşte o febrilă fojgăială omenească: „Era în acea cetate, Doamnă a lumii, o desmierdare aşa de moale a climei, înc$t oamenii erau deprinşi a călca în picioare şi a spurca darul clipei. În uliţi lăturalnice fumegau leşuri şi gunoaie; sub şandramale se coceau leprele; slujitorii marelui papias m$nau cu boldurile suliţilor oameni sărmani spre închisori; cuvioşi monahi umblau ca să descopere iritici şi binevoiau a-i bate cu toiegele în cap, rostogolindu-i în pulbere la marginea medenurilor, pentru credinţa cea adevărată şi în numele lui Isus, Domnul milei; convoiuri de pricinaşi cu aceleaşi straiuri negre, făc$nd acelaşi semn al crucii, se grămădeau la poarta Patriarhiei, băt$nd groaznic război pentru vadul credincioşilor ori pentru vorbe. Măririle lumii treceau cu fală; oştenii cu semeţie; la liman veneau corăbiile Asiei şi insulelor; dinspre Tracia, pe porţile cetăţii, intrau şiragurile de cară cu gr$u; hamalii purtau poveri din care n-aveau a se împărtăşi cei flăm$nzi şi lipsiţi; fructele şi cărnurile se purtau pe spinările cat$rilor cătră palate, iar răsp$ntiile uliţilor şi pridvoarele bisericilor erau înţesate de mişei calici, care întindeau palma c$nt$nd cu jale şi cerşind milă în această viaţă”³⁰⁴.

Frumuseţea fragmentului acestuia nu se poate descifra doar prin exotismul imaginilor sau al lexicului³⁰⁵; există dincolo de acestea o viziune interioară asupra acestei lumi care tensionează descrierea. Aşa după cum crede şi Constantin Ciopraga „Sunt două limbaje în Creanga de aur, unul de utilitatea referenţială privind peregrinările lui Breb în geografie şi istorie, altul cu funcţie mito-poetică, suger$nd prin supra-cuvinte genunile experienţelor interioare”³⁰⁶.

Ceremonialul bizantin îl vom regăsi şi în secvenţele nunţii împărătiţei Maria din Amnia. Tradiţia imperiului pretindea ca alegerea viitoarei soţii a împăratului să fie decisă prin voinţa divină. De aceea, în hipodrom, împărăteasa Irina îi spune episcopului Platon din Sakkoudion că a primit poruncă în vis să aleagă soţie pentrul fiul ei dintre fecioarele împărăţiei. Nerespectarea poruncii dumnezeieşti st$rneşte teama Vasilisei: „Mă tem”, se mărturiseşte ea bătr$nului episcop”, „să nu se adune o primejdie asupra frunţii mele şi asupra acestei cununi pe care ne nevoim a o purta în slujba lui Isus şi a fericitei lui maice, prea curata Fecioară.” Prin urmare, împărăteasa hotărăşte să renunţe la „înţelegerea de logodnă cu domniţa Rotruda, fiica bunului nostru prietin şi frate Carol prea puternic împărat al Apusului. Mai bine este să desăv$rşim porunca Prea Curatei, aşa cum ai mărturisit sfinţia ta, şi să luăm soţie pentru fiul nostru dintre fecioarele Împărăţiei”³⁰⁷.

Rostirea ceremonioasă subliniază gravitatea hotăr$rilor imperiale iar construcţiile lexicale arhaice sugerează vechimea lumii: nerespectarea „poruncii din vis” poate „să adune primejdia” asupra „frunţii împărătesei” şi asupra „cununii” — sinonim expresiv al coroanei imperiale — pe care Irina se nevoieşte „a o purta în slujba lui Isus şi a fericitei lui maice.” Sugerarea atmosferei istorice se bazează, aici şi în alte locuri din roman, prin substituţii sinonimice şi prin sintagme sau inversiuni topice amintind de limbajul biericesc: „prea curata Fecioară” este fericita maică a lui Isus, cetatea este Doamnă a lumii; Isus, Domnul milei; monahii sunt cuvioşii monahi, aceştia umblau ca să descopere iritici (sinonim expresiv arhaic pentru eretic) şi binevoiau a-i bate cu toiegele în cap: aici verbul a binevoi, specific lexicului bisericesc, este deturnat în semnificaţia lui, dob$ndind un neaşteptat efect umoristic. În acelaşi tablou al cetăţii-Doamnă-a-lumii, „convoiuri de pricinaşi” cu „straiuri negre”, se grămădesc „la poarta Patriarhiei” şi bat groaznic război „pentru vadul credincioşilor.” Caracterizarea personajelor romanului este împlinită preponderent prin această utilizare specifică a limbii. Împărăteasa îi cere cuviosului Platon să invoce voia divină ca să „arate soliilor noastre calea întru căutarea unei mirese pentru prea iubitul nostru fiu. Fi-va din ţinuturile Asiei ori ale Europei? Să binevoiască a ne arăta”³⁰⁸.

Căutarea viitoarei soţii a fiului împărătesei aminteşte de lumea basmelor:³⁰⁹ „Boieri îmbrăcaţi cu blăni scumpe, cu căciuli de breb în cap şi ciubote roşii în picioare, umblă din cetate în cetate, întreb$nd dacă nu s-a pomenit şi nu s-a auzit de cea mai frumoasă fecioară, despre care au prorocit vracii, ş-au visat schivnicii cum că ar fi sortită să ajungă a fi doamna lumii”³¹⁰. Kesarion Breb o găseşte pe cea care va ajunge soţie a lui Constantin, fiul Irinei, prin proba condurului, motiv larg răsp$ndit în basme: „Kesarion trase dintre lucrurile lui, aşezate în scoarţă de inorog la căpăt$iul patului, o încălţare mică de piele roşie, pe faţa căreia era cusut cu fir de argint un st$rc alb lu$ndu-şi zborul şi învăluindu-şi moţul”³¹¹. Gesturile şi toată înt$mplarea par desprinse direct din basm. Ca şi acolo, condurul „era uşor şi mic. Numai piciorul ei de altădată ar fi putut intra în el. Îl dădu copilei. Aceasta îşi lepădă papucul de piele groasă şi-şi v$r$ în condur picioruşul, mişc$ndu-şi degetele, care păreau a avea o bucurie a lor proprie”³¹².

Alegerea viitoarei împărătiţe se petrece şi ea în solemnitatea unui ceremonial. Chipul celei menite cuplului imperial a fost dezvăluit (“vădit”) de însăşi Maica Domnului într-un vis premonitor: „Acolo, la fereastra deschisă, după o perdea de apă care curgea sus, Împărăteasa cu feciorul ei stăteau privind, judec$nd trupurile, obrazurile şi umbletul. Cu ad$ncă înţelepciune, Stravichie atrase luarea-aminte slăvitei Vasilise că se apropie acea al cărei chip l-a vădit Maica Domnului în visul prea sfinţitului Platon. Era, prin urmare, un dar al cerului. Era o armonie mlădioasă. Era un c$ntec al mersului. Erau ochi plini de ad$ncimea plăcerilor. Constantin cunoscu şi el că aceasta trebuie să fie aleasa şi o dori numaidec$t, ca pe o jucărie. Doamna, maica sa, îl privi pieziş un răstimp şi i-o dărui, d$nd poruncile”³¹³.

Ceremonialul nunţii, aşa cum apare el descris în roman, este exemplar pentru arta sadoveniană: în cazul acesta cuv$ntul nu este — după cum afirmă Tudor Vianu — „un simplu mijloc de a comunica o idee sau o ştire despre un fapt particular. Cuv$ntul are mai întotdeauna aici o intenţie picturală, astfel că, spre deosebire de mai toţi înaintaşii săi, care se mulţumesc să cucerească atenţia cititorului pentru o desfăşurare de împrejurări, ochiul şi urechea sunt făcute să vadă şi să audă”³¹⁴. Vizualizarea potenţează mişcarea, în timp ce muzicalitatea nu se naşte aici numai din abundenţa epitetului, c$t, mai ales, din cromatismul lexical şi din selecţia substantivelor menite să recreeze atmosfera lumii bizantine: „Deci, în duminica sorocită, s-au adunat toţi dregătorii, patricii şi polemarhii cu soţiile lor în sala cea mare triclinion şi străjile stăteau pe ganguri, în r$nduri lungi. Muţii şi had$mbii şi-au arătat chipurile de spaimă şi straiele lor de mătăsuri şi fir; aprozii au strigat; tr$mbiţele au dat de veste mulţimii de afară; Vasilisa şi feciorul său au venit să se aşeze pe tronurile lor de aur, la zidul din fund al sălii, sub stemele Bizanţului. Toţi cei de faţă s-au închinat, plec$nd frunţile. În faţa lor muţii şi had$mbii au adus îndată pe mireasă acoperită cu hobot. O urmau fecioare şi doamne de patrici, purt$nd în cap comanace nalte şi camilafce de borangic care se desfăşurau p$nă la cozile rochiilor”³¹⁵.

Ritualul încoronării este descris cu o simplitate remarcabilă. Prozatorul se mulţumeşte să înregistreze gestul ritual fără nici o reflecţie despre însemnătatea sau despre semnificaţia actului:”Călăuzind pe mireasă p$nă la treptele tronului, au oprit-o acolo. Împărăteasa a cobor$t, a primit din m$na slujitorilor hlamida şi i-a pus-o pe umeri, prinz$nd-o în fibule. Cu aceeaşi r$nduială i-a aşezat beteala. Apoi, ridic$nd de pe perina de purpură cununa cu cercei de pietre rare, a încununat-o”³¹⁶.

Într-un singur loc, în toată descrierea ceremonialului nunţii împărăteşti, sugerează Mihail Sadoveanu permanenţa de peste vremuri a gesturilor rituale ale împărătiţei:”Doamna mireasă a ieşit călăuzită de slujitori în cerdacul de deasupra curţii şi grădinilor ca s-o vadă oştimea şi poporul. C$nd s-a iscat tumult la vederea ei, cu ţipete de bucurie şi c$ntări de strune, ea a salutat după r$nduiala protocolului, ţin$nd în m$ini cele două făclii de ceară, aşa cum făcuse şi Vasilisa Irina în timpul ei, şi alte împărătese în alte timpuri.”³¹⁷

Aceeaşi solemnitate ceremonială este vie peste c$teva secole, în nunta domniţei Ruxanda. Aici realitatea istorică este diferită, de aceea nu mai găsim cuvinte de provenienţă greacă şi nici fastul bogat bizantin. Cu toate acestea gesturile ceremoniale sunt aceleaşi: „Nuni au stat, cu făclii înalte de ceară, măria sa Vodă şi luminăţia sa Doamna Teodosia. Au ţinut cununile; iar părintele Varlaam a binecuv$ntat.”³¹⁸ Poporul se bucură la fel, cu deosebirea că, de data aceasta, prozatorul induce descrierii un umor, uneori burlesc:”Atuncea au pornit iar muzicile de afară, clopotele din turn, sacaluşurile de la Curte, puştile siimenilor şi dragănilor din uliţă. Toate mergeau odată. Şi prostimea, iezită în toate coloanele, at$rnată pe garduri şi clădită pe acoperişurile caselor, striga holb$nd ochii; p$nă ce s-au rupt nişte streaşini şi s-au prăvălit cei de sus peste cei de jos.”³¹⁹ Voievodul se comportă în fel împărătesc, gesturile sale amintesc măreţia de odinioară a basileului: „Iar c$nd a bătut puşca cea mare a nemţilor, a stat muzica şi măria sa Vodă a primit de la marele paharnic pocalul de argint, închin$nd pentru prea puternicul Domn Bogdan Hmelniţki, hatman al Ucrainei.”³²⁰

Umorul de care am amintit este însoţit, în alte locuri, de ironie, din nevoia de a sublinia astfel nepotrivirea dintre domniţa Ruxanda şi Timuş, fiul hatmanului Ucrainei. Căsătoria s-a încheiat din raţiuni şi calcule politice; deşi m$na domniţei fusese cerută de înalţi demnitari din Polonia, aceasta a fost hărăzită unei lumi primitive pentru ca tatăl ei, voievodul Vasile Lupu, să-şi asigure sprijinul militar al cazacilor ucrainieni. Diferenţa dintre curtea rafinată a lui Vasile Lupu şi primitivismul războinic al însoţitorilor prinţului Timuş Hmelniţki este ilustrată de Sadoveanu, după o sugestie din Letopiseţul lui Miron Costin, prin prezentarea comportamentului „druştelor,” a femeilor care au însoţit alaiul de nuntă. Acestea s-au împotmolit „l$ngă Carvasara” unde se află „o cr$şmă vestită cu vinars domnesc.” Slujitorii dau de veste nuntaşilor că de acolo, de la cr$şmă, „le-a scos atamanul şi le-a v$r$t una peste alta în droşca domnească. Se afla „— ni se spune — „între acele druşte una mai vestită pentru glas şi limbă ascuţită. Cum a cobor$t din car$tă cu cele cinci tovarăşe ale ei după d$nsa şi a intrat între jup$nesele de la curte, a început a se veseli — minun$ndu-se pe de o parte de asemenea haine ciudate pe care le poartă boieroaicele moldovence, iar pe de altă parte băt$nd în pumni şi îndes$ndu-se în şolduri — cu vorbe foarte potrivite pentru mireasă.”³²¹ Un curtean ucrainean o îndeamnă pe „batiuşca Hriţko”, jup$neasa ucraineancă, (după ce aceasta, „trăg$nd de pe ea caţaveica”, le strigă moldovencelor „să nu se fudulească cu straiele lor boiereşti şi să nu se socotească frumuseţile lumii”), să meargă să se culce. Scena este st$njenitoare cu toate că „mireasa nu s-a clintit din locul ei, cu bărbia rezemată şi cu fruntea plecată. Iar curtenii se uitau st$njeniţi unii la alţii şi r$deau într-un dinte.”³²²

Scene de felul acesta îi sunt hărăzite şi mirelui care le pare curtenilor necioplit, tăcut şi ciudos. Astfel, în timpul liturghiei, pe c$nd miresei, „plec$nd fruntea la altar” îi este dat să audă înt$ia dată glasul mirelui”, îl găseşte ciudat ca al unui adolescent „care atunci se schimba şi era puţintel răguşit.” Ca urmare „domniţa şi-a muşcat buza de jos ca şi cum s-ar fi stăp$nit să nu r$dă; apoi şi-a adus aminte că trebuie să pl$ngă; şi au şi început a picura din ochi lacrimi pe papucii înalt preasfinţiei sale părintele mitropolit.”³²³ La masă Timuş stă ferecat în tăcerea lui posacă, aşa înc$t Vihovski care priveghea „a împins cu cotul pe domnul său, îndemn$ndu-l să-şi descleşte fălcile, deci mirele s-a întors cătră mireasă, spun$nd ceva. Cum a auzit acel mormăit neaşteptat, doamna mireasă şi-a pornit iar lacrimile”³²⁴. În toată vremea c$t a ţinut petrecerea t$nărul mire „părea a nu se simţi tocmai la îndem$nă în straiele de catifea de Veneţia, pe care i le făcuse plocon măria sa Domnul.” Mai mult, c$nd „a danţat cu doamna sa în faţa măriilor lor (...) Ruxanda a ţipat, trăg$ndu-şi piciorul de sub talpa soţului său”, iar c$nd vodă „s-a ridicat şi a pus în palma ginerelui său un ban de argint, plată pentru danţ”, acesta „s-a uitat la ban, pe urmă în jur, şi n-a ştiut că trebuie să se ploconească şi să mulţămească.”

Aşadar viaţa de la curtea domnitorilor avea propria ei etichetă care măsura gradul de civilitate al curtenilor şi al celor veniţi în contact cu implacabilele ei rigori. Domnul era centrul vieţii publice şi politice a vremii şi asta chiar dacă, după cum susţine istoricul Val. Al. Georgescu: „Domnii puteau fi şi erau adesea trecători şi nevrednici. Dar domnia, ca instituţie, răm$nea la nivelul construit ideologic şi juridic de biserică şi de basileus. Formul$nd de pe poziţii nobiliare ca şi Gr. Ureche, critici severe împotriva domnilor autocraţi p$nă la despotism şi arbitrar, Miron Costin, cronicarul umanist şi omul de stat, nu se poate opri să nu se facă ecoul celor mai conformiste doctrine tradiţionale. Exponent, ca şi Gr. Ureche, al regimului nobiliar, el va scrie în cel mai autentic stil:«Domnul, ori bun, ori rău, la toate primejdiile ferit trebuieşte, că, oricum este, de la Dumnedzău este»“³²⁵. Si va comenta: „”Sc$rnavă şi groadznică faptă””, relat$nd uciderea lui Gaşpar Graţiani de către boierii potrivnici politicii lui antiotomane”³²⁶.

Starostele de v$nători Nechifor Căliman din romanul Fraţii Jderi g$ndeşte în felul cronicarului, în cadrele ideologice definite de istoricul Valentin Al. Georgescu în tradiţie bizantină: „Şi prieteniile”, îşi spune el, „sunt schimbătoare, ca şi domniile Moldovei. Avea dreptate înalt preasfinţitul Teoctist, c$nd a ieşit la Direptate să pomăzuiască pe Vodă Ştefan. Ofta şi se t$nguia că în ţara asta umblă domniile cu anii şi chiar cu lunile. Şi de-at$ta ce unge domni, unii după alţii, a făcut scurtă la m$na dereaptă. Iată a uns şi pe feciorul lui Bogdan-Vodă de sfintele Paşti. Oare cui vine r$ndul la Crăciun ?

Alei, săracă ţară! Dac-a umbla şi acest Ştefan-Vodă cu nunţile, au să-l prindă şi pe el. Însă eu îl ştiu înţelept şi cumpănit. Văd că şi-a pus strajă tare; nu nunteşte, ci îşi tocmeşte oastea. Dar dacă cumva căta-va în coarne boierilor celor mari, cum au făcut toţi feciorii lui Alexandru-Vodă Bătr$nul? În ţara asta a Moldovei poruncesc boierii cei mari şi Vodă-i trecător, de aceea ofta prea sfinţitul Teoctist”³²⁷ Cu toate acestea, după cum susţine istoricul înainte citat, „C$nd la finele secolului al XVI-lea şi mai ales în secolul al XVII-lea, în ciuda unor mari şi lungi domnii, politica nobiliară a boierimii se afirmă puternic şi se realizează în mod apreciabil, domnia rom$nă răm$ne în axa autocratică a tradiţiei bizantinei”³²⁸. Explicaţia că regimul nobiliar nu s-a putut impune definitiv constă în faptul că acesta „n-a găsit nici în ideologia bizantină, nici în dreptul imperial, nici în practica venind din Bizanţul vechi sau nou, nici un sprijin şi nici un model incitator sau utilizabil.”³²⁹ Ideea aceasta este mărturisită de domnitor, el însuşi conştient de necesitatea întăririi autorităţii voievodale:

“- Războiul meu, staroste Căliman, a grăit iar Vodă z$mbind către mine şi privindu-mă aprig, să ştii că îl am cu această ţară fără r$nduială. În ţara asta a Moldovei, staroste Căliman, umblă neor$nduielile ca v$nturile. Am găsit în ţara asta, staroste Căliman, şi mulţi stăp$ni. Nu trebuie să fie dec$t unul”³³⁰.

Din această cauză alaiul domnesc este descris cu economie de mijloace artistice, fastul imperial din Creanga de aur lasă loc autorităţii domneşti sugerată de frecvenţa verbului care dă scenelor o ritmicitate aproape militară, severă: „Călăreţii îşi struniră caii, sc$nteind din coifuri şi platoşe. Măria sa privi o clipă împrejurimile. Copii de casă grăbiră să coboare, ca să-i apuce fr$iele şi scările. C$nd descălecă Domnul, într-o singură mişcare călăreţii puseseră piciorul la păm$nt. Alexăndrel-Voievod, feciorul bălan al Domniei, sări de-a dreptul din şa. Purta, ca şi părintele său, brocart de Veneţia, gugiuman de samur şi marochinuri. Trei boieri dintre cei mari, care însoţeau pe stăp$n, adică portarul Sucevii Bodea, Toma logofătul şi Iuga postelnicul, îşi lăsară caii în m$na slujitorilor şi grăbiră la trecătoarea p$răului”³³¹.

Secvenţele ceremoniale sunt împlinite sumar şi în grabă aproape, deoarece autoritatea Domnului nu se sprijină pe acestea, ci, mai degrabă, pe faptele şi personalitatea sa puternică. Gesturile sale rituale exprimă această realitate, iar forţa domnitorului apare din chiar felul în care îşi împlineşte datoriile ceremoniale: „Vodă făcu semnul creştinesc şi sărută Evanghelia, apoi îndem$nă printr-un semn mic, din ochi, pe coconul său să săv$rşească acelaşi lucru. Poporul şi dregătorii se aplecară ad$nc în faţa slăvitei feţe a măriei sale. Prea sfinţitul sărută m$na cu pecetea de aur; Vodă îşi împlini aceeaşi datorie către bătr$nul stareţ. Îndată medelnicerul sf$ntului lăcaş păşi înainte, înfăţiş$nd p$nea şi sarea. Domnul fr$nse o viţă a colacului. Abia o atinse de buze şi se puse în mişcare cu pas viu”. ³³²

Alte imagini seamănă cu icoanele votive: înfăţiş$ndu-se norodului pe un cal alb, Vodă pare, într-adevăr, puternic ca un zeu. Aici masca nu mai are nici o importanţă, voievodul chiar este aşa cum se înfăţişează poporului: „Domnul îndemnă din zăbală calul alb, purt$ndu-l c$ţiva paşi. Privi mulţimea îmbulzită şi supusă, în medean, p$nă către bolniţă şi la intrările tuturor hudiţilor. Erau mai mult de douăzeci de mii. Clopotele conteniră; vibrările mai plutiră un timp peste tăcere.

— Să se ridice norodul, porunci măria sa, ca să privească pe Domnul său şi pe fiul nostru Alexandru-Vodă.

Oştenii descălecaţi, care stăp$neau îmbulzelile, repetară porunca; un murmur scurt se împrăştie în mişcări neregulate de v$rtej; poporul se sui în sus c-o mişcare de val. Bărbaţii îşi scuturară îndărăt pletele, femeile îşi potriviră ştergarele. C$teva neveste ţipară de sfială, văz$nd pe Vodă în asemenea înălţime şi săgetări de lumină”³³³

Ceremonialurile şi ritualurile puterii voievodale diferă de acelea din lumea bizantină a romanului Creanga de aur; în Fraţii Jderi accentul este mutat pe reliefarea unei destoinicii eroice a Domnului prin gest şi prin felul în care este redată prezenţa sa în mijlocul supuşilor: fastul cromatic şi bogăţia lexicală menită să sugereze exotismul oriental lipseşte cu totul din secvenţele despre ceremonialul domnesc. Dincolo însă de aceste diferenţe şi în lumea bizantină, ca şi în Moldova mai t$rziu, ţara, respectiv imperiul, dob$ndesc coerenţă statală prin ritual. Din această cauză ceremonialurile de curte, de la ritul intronizării la nunţile domneşti sau alaiurile spre mănăstiri sau la v$nătoare, spun mult mai mult dec$t simpla lor derulare pare să exprime. Acestea sunt însemne simbolice ale puterii; de aceea, Mihail Sadoveanu, le acordă un loc însemnat în economia narativă a romanelor sale istorice.







—Ş—

Ştefan cel Mare, 120, 121

—A—

Andrei Pippidi, 120, 135

—G—

G. Călinescu, 120

—M—

Mihail Sadoveanu, 120, 130, 135

—N—

N. Iorga, 120

Nicolae Manolescu, 120

—V—

Valentin Al. Georgescu, 120, 124, 132, 135

Vasile Lupu, 120, 131

—Ş—

Şeptiliciu-hatmanul, 56

Ştefan cel Mare, 29, 35,, 120, 121

—A—

Abimelech, 34

Ahileus, 10

Ahmed paşa, 30

Alexandru Macedon, 31, 32, 33, 35

Andrei de la Crit, 10

Antim Ivireanul, 58, 59, 69, 70, 79

Apostolul Pavel, 21, 35

apostolul Petru, 59

Aristotel, 26, 34, 58

Aron, 28, 34, 35

Artaxerxes, 65

Athanasie Negoiţã, 34

ava Ioan de la Beerşeba, 23

Avraam, 34

—B—

Barbul sãrdarul, 79

Barnovschie-vodã, 73

Bogdan Lãpuşneanu, 29

Brâncoveanu, 37, 44, 51, 55, 71, 82, 98

Braudel, 42

—C—

Cerchez Ahmet, 37, 71

Cezar Cremonini, 85, 100

Chiros, 64

Cobza Dumitraşco cãpitanul, 73

Conachi, 49

Costandin aga Bãlãceanul, 71

Cozma, 10

Crisos, 65

Cutunovici, 28

—D—

D. Russo, 84, 100

Daniel, 32, 34

Darius, 34

David, 16, 57

Decheval, 43

Denis de Rougemont, 68

Diadoh al Foticeii, 68

Dimitrie Cantemir, 34, 43, 58, 61

Drosul, 73

—E—

Eminek Mîrza, 29

Empedocle, 70

Erasmus, 65

Eugeniu de Savoia, 36, 55

—F—

Faraon, 34

Félix Buffiere, 60

Fernand Braudel, 42

Francesco, 17

Francesco din Assisi, 15

—G—

Gasparù-vodã, 56

Georges Duby, 2, 101

Gheorghe Ştefan, 82, 98

Gheorghe Duca, 84, 100

Gherasim Vlahos, 84, 100

Goia-postelnicul, 56

Grigore Ureche, 22, 39, 46, 61, 64, 66

—H—

Hanãs Begner, 27

Hegel, 6, 9, 101

Heinrich Zimmer, 3, 101

Hrisant Notara, 84, 100

Hrizea vistierul, 72

—I—

Iacob, 34

Ieremia, 34, 64

Iezechiel, 69, 70, 101

—Η