În istoria Bisericii, sînt anumite popoare care ies în evidenţă prin asumarea rolului de ghid al acestei istorii

6. Urban al IV-lea (1261-1264)
Jacques din Troyes s-a născut într-o familie modestă, în anul 1185. Prima formare culturală a primit-o în abaţia Notre Dame aux Nonnains, de unde a fost trimis să studieze la universitatea din Paris. În anul 1242, este numit arhidiacon de Campine.

Jacques l-a întâlnit, la Conciliul din Lyon (1245), pe papa Inocenţiu al IV-lea, care l-a numit capelanul său, iar în 1247, i-a încredinţat o legaţie pontificală în Polonia, Prusia şi Pomerania. După moartea lui Frederic al II-lea (1251), papa l-a trimis în Germania pentru a susţine candidatura la tronul imperial a lui Wilhelm de Olanda. Deşi între timp fusese numit episcop de Verdun, Jacques este făcut prizonier în Germnania, de unde este eliberat în 1253. În anul 1255, este numit patriarh al Ierusalimului, şi în această calitate a trebuit să medieze atât conflictul dintre genovezi şi veneţieni, cât şi cel dintre cavalerii templieri şi ospedalieri.

După moartea lui Alexandru al IV-lea (1261), cei 7 membri ai conclavului, care aveau păreri diferite cu privire la persoana succesorului, au ajuns la un compromis, alegându-l pe Jacques de Troyes, care, pe lângă faptul că nu era cardinal, nu aparţinea nici uneia dintre facţiunile politice, iar acesta şi-a luat numele de Urban al IV-lea.

Noul papă avea o bună experienţă politică acumulată în Germania, cunoştea bine Ţara Sfântă, dar nu era la curent cu disensiunile dintre cardinalii italieni. Problemele cele mai urgente erau succesiunea la tronul Siciliei şi reorganizarea statului pontifical.

Fiind un bun canonist, Urban al IV-lea a apărat drepturile Bisericii folosindu-se de documentele existente, fără să cedeze nimic din punct de vedere juridic. A ştiut să exercite presiuni asupra oraşelor comunale, făcând apel la măsuri cu caracter financiar, cum era blocarea creditelor bancare, sau la măsuri politice: a interzis alegerea magistraţilor străini, i-a privat pe unii episcopi de demnitatea lor, atunci când s-a impus, şi s-a folosit cu diplomaţie de rivalitatea dintre oraşe. A făcut şapte noi numiri de cardinali romani, întărind astfel colegiul cardinalilor, însă continuau să existe conflicte între cele două puternice familii, Annibaldi şi Orsini. De asemenea, a numit şi şapte cardinali francezi, printre care se distingeau Guy Foulquois (viitorul papă Clement al IV-lea, succesorul său), Simon de Brie (viitorul Martin al V-lea) şi Raul Grosparmi.

Pentru a contracara forţele care ameninţau provinciile statului pontifical, papa a făcut apel la personalităţi energice, aşa cum erau Giscardo de Pietrasanta din Milano şi Manfredi de’ Roberti din Reggio, care aveau o bogată experienţă în magistratura comunală şi în lupta împotriva politicii imperiale.

Bogăţia gândirii şi a sensibilităţii religioase a papei se fondau pe o solidă cultură juridică şi pe viul interes faţă de chestiunile liturgice, ordinele călugăreşti şi formele noi de pietate, în special faţă de devoţiunea către Prea Sfântul Sacrament, sărbătoarea Corpus Domini fiind oficializată de el prin bula pontificală Transiturus, la 11 august 1264.

În toate domeniile a acţionat în md autoritar şi cu fermitate, aşa cum reiese şi din portretul pe care contemporanii săi i l-au făcut. S-a angajat cu hotărâre în recuperarea suveranităţii pontificale în teritoriile ocupate de diferiţi seniori locali şi de către Perceval Doria, reprezentantul autoproclamatului rege de Sicilia, Manfredi.

Trimisul papei, Manfredi de’ Roberti, a reuşit să recâştige aproape toate oraşele pontificale, dar, în 1264, cade prizonier în mâinile forţelor inamice. În această situaţie de criză, fiind ameninţat de înaintarea trupelor siciliene, Urban al IV-lea se refugiază la Perugia, unde moare la 2 octombrie 1264. Poate fi considerat un papă care a redat prin personalitatea sa demnitatea tronului pontifical.
7. Clement al IV-lea (1265-1268)
Guy Foulqois, sau Gui Foucois – aşa cum mai este menţionat, s-a născut la Saint-Gilles-du-Gard, în jurul anului 1200, într-o familie de magistraţi. A urmat studiile la universitatea din Paris, şi din 1234 a exercitat funcţia de jurisconsult în centrul Franţei.

Regele Ludovic al IX-lea l-a cooptat în redactarea unui document ce stabilea reforma administrativă şi ordinea publică a regatului. După ce a rămas văduv, a fost sfinţit preot în 1256, iar mai apoi, în calitate de episcop (1257), a devenit membru al parlamentului şi consilier al regelui. Numit arhiepiscop de Narbona (1259), a reconstruit catedrala din localitate, a decretat măsuri restrictive împotriva evreilor, dar în acelaşi timp i-a apărat împotriva abuzurilor din partea funcţionarilor regali. După ce a fost numit cardinal (1261), împotriva voinţei sale, s-a ocupat de tratativele referitoare la neutralitatea lui Iacob I de Aragon în conflictul dintre Manfredi, regele Siciliei, şi papalitate.

A fost ales papă în lipsa sa, deoarece nu a participat la conclavul care s-a ţinut la Perugia, la 5 februarie 1265.

Clement nu a numit nici un nou cardinal, principalii săi colaboratori fiind Giovanni Gaetano Orsini (viitorul Nicolae al III-lea) şi Simon de Brie (viitorul Martin al IV-lea). Prin intermediul legatului său din Anglia, Ottobono Fieschi, a reuşit să îi reconcilieze pe baronii englezi cu regele Henric al III-lea, şi astfel să promoveze reforma în Biserica din Anglia (1265-1268).

Politica lui Clement al IV-lea s-a focalizat mai ales pe recuperarea suveranităţii statului pontifical, grav ameninţată de regele Siciliei şi de mişcările ghibelline. În acest sens, l-a sprijinit pe Carol de Anjou pe care l-a şi încoronat rege la 6 ianuarie 1266.

Pentru a reuşi în lupta sa, a făcut apel la regele Ludovic al IX-lea şi la bancherii din Florenţa, garantând cu proprietăţile bisericilor din Roma. După ce, în sfârşit, Manfredi a fost învins în lupta de la Benevento, la 26 februarie 1266, papa a trebuit să îl oprească pe Carol de Anjou, pe care îl susţinuse înainte, în pretenţiile acestuia de a numi autorităţile locale din Toscana.

Papa intră în conflict cu Corradino, nepotul lui Frederic al II-lea, care ocupă Siena, Pisa şi Roma, profitând de absenţa lui Carol de Anjou. Corradino este învins în cele din urmă de Carol de Anjou în bătălia de la Tagliacozzo (23 august 1268), dar diferitele conflicte din Roma, dintre facţiunile politice, îl fac pe Clement să se retragă într-un prim moment la Perugia, iar mai apoi, definitiv, la Viterbo, unde construieşte un palat ce se păstrează şi astăzi.

Clement al IV-lea a susţinut idealul convocării unei noi cruciade, şi în acest sens îi convinge pe regele Franţei, Ludovic al IV-lea, şi pe fiii acestuia să plece în Ţara Sfântă.

De asemenea, papa s-a preocupat îndeaproape de activitatea misionară: a dublat numărul de burse rezervate studenţilor de la Paris ce studiau araba şi limbile orientale, a predicat o nouă cruciadă împotriva tătarilor (1265) în Ungaria, Polonia, Boemia, Austria, Carinţia şi Brandenburg.

Clement al IV-lea a scris un poem, Cele şapte bucurii ale Fecioarei, în care a dat dovadă de o anumită aplecare spre misticism. L-a protejat pe filosoful franciscan Roger Bacon, şi a fost un duşman declarat al nepotismului şi al cumulului de beneficii ecleziastice. Istoria a păstrat despre el o imagine în general pozitivă, aceea a unui papă energic şi curajos, care a consolidat drepturile scaunului pontifical.

8. Grigore al X-lea (1271-1276)
Tebaldo Visconti, rudă cu cardinalul Iacob Pecorara, s-a născut la Piacenza, în anul 1210. În tinereţe a făcut parte din cercul apropiat al cardinalului Ioan de Preneste.

În anul 1245, a paticipat la pregătirea Conciliului din Lyon, iar apoi a studiat la Paris, între 1248 şi 1252. În calitate de arhidiacon de Liege, a fost delegat cu misiuni pe lângă regele Henric al III-lea al Angliei şi pe lângă papa Alexandru al IV-lea.

Regele Ludovic l-a invitat să îl însoţească în cruciadă, iar Tebaldo a pornit spre oraşul Brindisi pentru a se îmbarca, dar, aflând de moartea regelui survenită între timp în Tunisia, s-a decis să se unească armatelor lui Eduard, fiul regelui Angliei, care continua de unul singur cruciada în Ţara Sfântă.

Imediat după întoarcerea sa, în luna mai 1271, a fost ales papă, deşi nu era nici preot şi nici membru al colegiului cardinalilor, dar a ajuns la Viterbo abia în februarie 1272.

Alegerea lui Grigore al X-lea, la 1 septembrie 1271, a rămas celebră în istorie, deoarece punea capăt celei mai lungi perioade în care scaunul pontifical rămăsese vacant, adică aproape trei ani, de la moartea lui Clement al IV-lea. Cardinalii erau împărţiţi în diferite facţiuni, iar Carol de Anjou a profitat de această instabilitate pentru a-şi impune propria autoritate asupra celor două Sicilii (Napoli şi Sicilia), s-a proclamat senator roman pe viaţă şi şi-a anexat Toscana.

Imediat după sosirea la Viterbo, Grigore al X-lea a început procesul de canonizare al lui Ludovic al IX-lea, delegându-l pe Simon de Brie să se ocupe personal în acest sens. După ce a fost sfinţit preot, la 19 martie 1272, Tebaldo a fost consacrat şi încoronat papă la Roma, la 27 martie.

Pincipalele obiective ale pontificatului său au fost acelea de a continua cruciada din Ţara Sfântă, de a reuni Biserica Orientală cu cea Latină şi de a pune capăt depravării din mijlocul clerului şi poporului. De aceea, Grigore al X-lea a pregătit convocarea unui conciliu într-o manieră minuţioasă, făcând apel la mai multe personalităţi ale timpului, printre care se cer amintiţi franciscanul Gilbert de Tournai, generalul dominicanilor, Humbert de Romans, episcopul de Olmutz, Brunon de Holstein-Schauenberg. Aceştia au făcut un raport cu privire la reforma ce trebuia implementată în Biserică.

Toma d’Aquino a fost chemat să ia parte la conciliu, mai ales datorită operei sale Contra errores Graecorum, dar în drum spre Lyon, moare la 7 martie 1274.

Papa a ajuns la Lyon în luna noiembrie 1273, dar a deschis în mod solemn lucrările Conciliului al II-lea din Lyon la 7 mai 1274. La conciliu au participat peste o mie de prelaţi, printre care două sute de episcopi şi regele Iacob I de Aragon. Lucrările au fost încheiate la 17 iulie, printre deciziile cele mai importante putând fi amintită constituţia Zelus fidei, referitoare la necesitatea unei noi cruciade. În acest sens, Grigore al X-lea a organizat finanţarea cruciadei, impunând în fiecare dieceză, timp de şase ani, o taxă asupra beneficiilor ecleziastice. La 1 noiembrie 1274, papa a redactat o culegere cu constituţiile conciliului, pe care a trimis-o universităţilor, aceasta fiind menţionată în enciclica Infrascriptas. În principal, erau tratate aspecte referitoare la viaţa internă a Bisericii: numirea episcopilor, formarea clerului parohial, dreptul Romei asupra beneficiilor ecleziastice din sediile vacante, rolul şi numărul ordinelor mendicante.

O importanţă deosebită, printre aceste decizii, a avut-o constiuţia Ubi periculum, care reglementa desfăşurarea conclavului şi alegerea pontificală, pentru a urgenta desemnarea succesorului pe Sf. Scaun: cardinalii erau obligaţi să se întrunească în termen de zece zile de la moartea papei, în oraşul în care a avut loc decesul, fără a-i aştepta pe întârziaţi; închişi în palatul pontifical, fiecare cu un singur servitor, cardinalii trebuiau să trăiască în comun pe perioada conclavului, fără să comunice cu exteriorul. Până la desemnarea noului papă, alimentele erau introduse cu ajutorul unui scripete în ineriorul încăperii, iar cantitatea trebuia redusă în mod progresiv timp de opt zile, după care li se oferea doar pâine, vin şi apă.

O altă problemă majoră, discutată la Conciliul al II-lea din Lyon, a fost aceea a unirii celor două Biserici. Împăratul Mihail al III-lea Paleologul, încerca, după recâştigarea Constantinopolului, să îşi întărească poziţia împotriva împăratului latin şi al aliatului acestuia, Carol de Anjou. Grigore al X-lea îl invitase în mod oficial să participe la conciliu, la 24 octombrie 1272, cu condiţia să accepte definiţia doctrinală a Simbolului Credinţei, care includea formula Filioque, şi să fie de acord cu primatul roman. Ambasada greacă a fost primită la Lyon, la 24 iunie 1274, după ce obţinuse acceptul episopilor greci asupra recunoaşterii primatului roman şi al simbolului credinţei cu forma filioque. Unirea celor două Biserici a fost pronunţată la 29 iunie şi promulgată în mod oficial la 6 iulie 1274.

Din punct de vedere diplomatic, împăratul Mihail al III-ea Paleologul a reuşit în intenţiile sale, obţinând şi un armistiţiu cu Carol de Anjou timp de un an. După un anumit timp, mai ales după moartea lui Grigore al X-lea, Biserica Orientală a refuzat recunoaşterea acetei uniri, pe motiv că nu fusese reprezentată în mod corect şi legitim poziţia sa doctrinală.

De asemenea, trebuie amintit că, în timpul conciliului, a fost primită o delegaţie din partea Marelui Han tătar Abaya, care îşi oferea protecţia asupra creştinilor din imperiul său. Acest lucru se datora succesului misiunii încredinţate de Grigore al X-lea fraţilor veneţieni Polo şi dominicanului Gulielm de Tripoli, trimişi la curtea Marelui Han Kubilai.

Referitor la relaţiile pe care Grigore al X-lea le-a avut cu Imperiul German, după moartea lui Richard de Cornwall, la 2 aprilie 1272, şi în urma refuzului lui Alfons de Castiglia, Grigore al X-lea l-a numit pe Rufdolf de Habsburg împărat al Imperiului German, recunoscut în mod oficial în această calitate doar la 26 septembrie 1274, urmare a renunţării la orice revendicare asupra teritoriilor italiene şi a promisiunii de a respecta drepturile papalităţii. Între 18 şi 20 octombrie 1275, s-a întâlnit cu Rudolf, la Lausanne, pentru a trata despre venirea acestuia la Roma spre a fi încoronat împărat. În drumul de întoarcere, la 10 ianuarie 1276, Grigore al X-lea moare la Arezzo, unde a fost şi înmormântat.

Pontificatul lui Grigore al X-lea poate fi considerat ca o perioadă de reînnoire spirituală în Biserică, favorizată de o relativă stabilitate a situaţiei politice din Italia şi de personalitatea autoritară a papei, ce s-a bucurat de un respect unanim.
9. Inocenţiu al V-lea (1276)
Pierre de Tarentaise s-a născut în provincia Loire (Franţa), în jurul anului 1224. După ce, în 1240 a intrat pentru o perioadă în mănăstirea dominicană din Lyon, în anul 1255 pleacă să studieze la univeristatea din Paris, unde devine doctor în teologie (1259).

Împreună cu Albert cel Mare şi Toma d’Aquino, a fost printre cei cinci maeştri în teologie care au elaborat o nouă regulă pentru studiile dominicane, cu ocazia capitlului general din Valenciennes (1259). După o perioadă în care a deţinut funcţia de profesor la universitatea din Paris, devine superior al dominicanilor din Franţa (1264). În această vreme, publică o serie de comentarii ale Sf. Scripturi şi ale Sentinţelor lui Petru Lombardul.

Papa Grigore al X-lea îl numeşte arhiepiscop de Lyon în august 1272, şi în această calitate, Pierre de Tarentaise se preocupă să restabilească pacea în oraşul său dominat de conflictele de natură jurisdicţională dintre arhiepiscop şi rege. În mare măsură lui i se datorează alegerea oraşului Lyon ca sediu pentru cel de-al doilea conciliu desfăşurat sub conducerea lui Grigore al X-lea. În 1273, a fost numit cardinal de Ostia, iar în anul următor este prezent în mod activ la Conciliul al II-lea din Lyon. După ce desfăşoară o intensă activitate diplomatică în numele papei, se întoarce cu acesta în Italia. Deoarece Grigore al X-lea moare la Arezzo, imediat este convocat conclavul cardinalilor pentru alegerea succesorului său. Pentru prima dată au fost puse în prcatică normele stabilite de constituţia Ubi periculum referitoare la desfăşurarea conclavului.

Deoarece cele două partide, cel francez şi cel italian, nu au reuşt să îşi impună un candidat pentru scaunul pontifical, s-a ajuns la un compromis pentru a se atinge o majoritate, fiind astfel ales Pierre de Tarentaise (21 ianuarie 1279), care deşi era francez, nu susţinea în mod vădit interesele cardinalilor din Franţa.

A fost încoronat în Bazilica Sf. Petru din Roma, la 22 februarie, şi a decis să îşi stabilească reşedinţa la Lateran.

Inocenţiu al V-lea, primul papă dominican, şi-a expus programul de acţiune în bula pontificală Fondamentum aliud, care continua politica lui Grigore al X-lea: eliberarea Ţării Sfinte. Apelul său în favoarea cruciadei s-a confruntat cu rivalitatea dintre suveranii şi principii care promiseseră că vor participa, mai ales dintre Mihail al III-lea Paleologul şi Carol de Anjou, papa nereuşind în intenţia sa.

În ziua în care Carol de Anjou a venit să îl omagieze în noua sa reşedinţă din Lateran, papa i-a confirmat calitatea de senator pe viaţă şi de vicar imperial în Toscana. Referitor la încoronarea lui Rudolf de Habsburg ca împărat, papa a aşteptat ca mai întâi acesta să retrocedeze provincia Romagna, dar moartea lui Inocenţiu intervine subit la 22 iunie 1276.
10. Adrian al V-lea (1276)
Ottobono Fieschi, din familia conţilor de Lavagna, s-a născut la Genova, în jurul anului 1205. Nepot al papei Inocenţiu al IV-lea, Ottobono a întreprins o strălucită carieră în Curia romană, făcând parte din cercurile apropiate predecesorilor săi şi îndeplinând diferite misiuni diplomatice. În anul 1251, a fost numit cardinal, iar în această calitate l-a sprijinit pe superiorul franciscanilor, Ioan din Parma, căruia i se ceruse demisia (1257) deoarece fusese acuzat de simpatii cu teoria ioachimită ce propovăduia o sărăcie radicală pentru toţi ierarhii Bisericii, conform primei comunităţi creştine. În urma intervenţiei lui Ottobono, Ioan din Parma a evitat condamnarea care îi fusese cerută de un alt franciscan celebru, Sf. Bonaventura.

În timpul pontificatului lui Clement al IV-lea, a încheiat cu succes misiunea diplomatică din Anglia ce i-a fost încredinţată în calitate de legat pontifical, pentru a media conflictul dintre Henric al III-lea şi baronii englezi, în urma emanării Edictului de la Kenilworth (31 octombrie 1266).

După reîntoarcerea la Roma, în 1268, Ottobono Fieschi şi-a continuat activitatea în sprijinul politicii lui Carol de Anjou, fie sprijinindu-i pe guelfii genovezi exilaţi de către ghibellinii victorioşi în 1270, fie la conclavul de la Viterbo, unde a susţinut alegerea lui Grigore al X-lea. După ce a participat în mod activ la Conciliul al II-lea din Lyon (1274), s-a reîntors la Roma, susţinând în continuare politica lui Carol de Anjou. Prin urmare, nu este de mirare că după moartea lui Inocenţiu al V-lea (22 iunie 1276), Carol de Anjou l-a sprijinit în conclavul ţinut la Viterbo pentru a deveni papă. La 11 iulie, a fost ales papă de către conclav, după trei săptămâni de dezbateri, dar nu a reuşit să fie încoronat la Roma deoarece a murit subit la 18 august 1276.
11. Ioan al XXI-lea (1276-1277)
Pedro Julião (în italiană, Pier Giuliani), supranumit Hispanus, sau Hispanus Portugalensis, s-a născut la Lisabona în jurul anului 1210. După ce a urmat cursurile şcolilor din Lisabona şi Leon, a studiat filosofia şi medicina la Paris, unde i-a avut ca profesori pe Albert cel Mare, Lambert de Auxere şi Wilhelm de Shyreswood, şi unde a obţinut titlul de magister.

Începând din anul 1245, a predat medicina la universitatea din Siena, în calitate de doctor in physica. După o scurtă perioadă petrecută la curtea lui Frederic al II-lea, a venit la curtea papală unde a fost medicul personal a mai multor cardinali, bucurându-se de o faimă tot mai mare.

La 3 iunie 1273, Grigore al X-lea l-a numit cardinal de Tuscolo, şi astfel Pier Giuliani a avut posibilitatea să îşi fixeze tot mai adânc rădăcinile în ambientul Curiei romane, iar în 1276 a fost ales papă de către conclav, bucurându-se de sprijinul cardinalului Ioan Gaetano Orsini, viitorul papă Nicolae al III-lea.

Imediat după alegerea sa, a revocat deciziile documentului Ubi periculum, emanat de către Grigore al X-lea, referitor la desfăşurarea conclavului. Noul papă a încercat să medieze conflictul dintre Castilia şi Franţa ce-şi disputau dreptul de suveranitate asupra provinciei Navarra. De asemenea, a încercat să promoveze o nouă unire cu Biserica Orientală, însă fără succes.

Cea mai mare iniţiativă din scurtul său pontificat a fost directiva încredinţată episcopului Ştefan Tempier de a identifica erorile doctrinare din universităţi⁴⁰. Acest episcop, o persoană conservatoare şi plină de fervoare, a exagerat în atribuţiile sale, şi a convocat imediat o comisie de teologi care au condamnat, la 7 marie 1277, 219 propoziţii ce purtau semnătura unor faimoşi filosofi, precum Aristotel, Avicenna, Averoe şi Boeţiu din Dacia, fără a anunţa în prealabil Sf. Scaun. Erau vizate şi anumite afirmaţii ale lui Toma d’Aquino, astfel încât Albert cel Mare, care se afla la Köln, s-a văzut constrâns să se întoarcă la Paris pentru a-şi apăra vechii discipoli. Moartea accidentală a lui Ioan al XXI-lea, în urma căderii acoperişului din camera sa din palatul pontifical de la Viterbo, a adus o oarecare liniştire a spiritelor.

În calitate de filosof, Ioan al XXI-lea a scris o operă celebră, Summulae logicales, o sinteză a logicii antice clasice, care va deveni textul de logică cel mai folosit în evul mediu şi carei-a adus titlul onorific de Summulistarum princeps⁴¹.

12. Nicolae al III-lea (1277-1280)
Ioan Gaetano Orsini s-a născut la Roma, în al doilea deceniu de la începutul secolului al XIII-lea.

Imediat după alegerea sa pe tronul pontifical, la 25 noiembrie 1277, Nicolae al III-lea a încercat să ducă mai departe politica lui Grigore al X-lea, reafirmând cu tărie drepturile Sfântului Scaun în disputele cu fiii lui Frederic al II-lea, în special cu Rudolf de Habsburg, care nu va reuşi nici în timpul pontificatului său să fie încoronat împărat (nu va fi niciodată încoronat oficial, mrind în 1291).

De asemenea, a luat poziţie în faţa pretenţiilor tot mai exagerate ale lui Carol de Anjou, ce încerca să creeze un mic imperiu mediteranean, în care erau incluse şi teritorii aparţinând statului pontifical. În această situaţie extrem de gravă, Nicolae al III-lea a condus o politică diplomatică de succes ce a asigurat salvarea „patrimoniului petrin” şi independenţa sa. Pe de altă parte, pontificatul său scurt, de doar trei ani, nu a putut să asigure un succes durabil politicii sale, deoarece succesorul său, Martin al IV-lea, nu i-a continuat proiectele.

Nicolae al III-lea a susţinut predicarea unei noi cruciade, încercând să accelereze strângerea de fonduri decise la Conciliul al II-lea din Lyon. În acelaşi timp, a încercat să atenueze tensiunile dintre Franţa şi regatul de Aragon, şi a trimis o misiune hanului mongolilor, în speranţa de a obţine o alianţă ce ar fi putut să îi învingă pe turci.

Papa Nicolae al III-lea a favorizat activitatea ordinelor mendicante, în special a franciscanilor (le-a confirmat noua regulă prin constituţia Exiit qui seminat, din 14 august 1279), şi le-a susţinut pe călugăriţele clarise. Convingerile sale rigide referitoare la votul sărăciei vor favoriza reapariţia unor mişcări extremiste în interiorul ordinului franciscan, care vor duce la lacerarea acestuia mai târziu. Nicolae al III-lea a consacrat mai mulţi episcopi din rândul ordinelor mendicante, patru dintre ei fiind numiţi şi cardinali (doi franciscani şi doi dominicani).

La Roma, Nicolae al III-lea a realizat numeroase opere în palatul Vaticanului, fiind considerat adevăratul fondator al acestei reşedinţe, preferând-o în locul palatului Lateran. A restaurat Bazilica Sf. Petru şi capela pontificală Sf. Laurenţiu. După moartea sa, la 22 august 1280, a fost înmormântat în capela familiei Orsini din Bazilica Sf. Petru. Totuşi, urmare a faptului că şi-a promovat membrii familiei în posturi importante din ierarhia Bisericii (l-a numit cardinal pe unul dintre fraţii săi, Giordano Orsini), posteritatea i-a condamnat această generozitate, acuzându-l de nepotism: Dante i-a „oferit” un loc în Infernul său, printre cei condamnaţi de simonie⁴².

CAPITOLUL AL VI-EA
PAPALITATEA LA AVIGNON