În istoria Bisericii, sînt anumite popoare care ies în evidenţă prin asumarea rolului de ghid al acestei istorii

3. Reforma Bisericii
Reforma Bisericii nu este înţeleasă ca o schimbare generală, ci ca o restaurare a vechilor structuri. În afară de propunerile pentru îmbunătăţirea vieţii credincioşilor şi a clerului, în viitorul conciliu trebuie revăzute textele Scripturii şi dreptului canonic; trebuie aprobate apoi sinteze de dogmatică şi morală, care să fie distribuite tuturor mitropoliţilor şi episcopilor. Lipsa acută este cea a teologilor, nu a juriştilor şi canoniştilor, al căror număr este prea mare în cadrul conciliilor şi sinoadelor. Din cauză că în curia romană nu s-a efectuat nici o reformă serioasă, au apărut erezii, în special în Anglia şi Boemia. Aproape toţi părinţii conciliari sunt de acord că abuzurile şi ereziile prezente sunt cauzate de lipsa unor concilii generale, de abandonarea vechilor canoane şi de structura prevalent sinodală a Bisericii, ca şi de creşterea exagerată a puterii pontificale (plenitudo potestatis este greşit înţeleasă⁵⁵). Luxul curţii papale, al cardinalilor, al episcopilor, sistemul beneficiilor, aparatul administrativ şi financiar etc. reprezintă argumente predilecte ale discuţiilor, însă toate acestea rămân doar dezbateri de suprafaţă, fără a se aborda în mod serios fondul şi cauza unei astfel de stări a lucrurilor⁵⁶. În şedinţa a XLIII-a din 21 martie 1418, conciliul emană, în numele papei, şapte decrete de reformă: De exemptionibus, De unionibus et incorporationibus, De fructibus medii temporis, De simonia, De dispensationibus, De decimis et aliis oneribus, De vita et honestate clericorum. Tot în această şedinţă, sunt citite şi deciziile concordate de papa cu fiecare naţiune. Decretele de reformă sunt aprobate conciliariter, iar concordatele, nationaliter. Aceste concordate (constituţii papale), exceptându-l pe cel semnat cu Anglia, ce are o durată nelimitată, vor dura cinci ani, adică până la următorul conciliu, care va avea loc la Pavia⁵⁷. Conţinutul acestor concordate: papa recunoaşte alegerile episcopale şi abaţiale; limitarea prebendelor rezervate (veniturile în bani şi natură ale clericilor; din latina târzie praebenda) şi a indulgenţelor; restructurarea plăţii anatelor. Aceste măsuri nu epuizează necesitatea şi dorinţa de reformă a Bisericii. Conciliul desfăşurase o activitate lăudabilă, însă, de acum, totul sau aproape totul va depinde de atitudinea papei şi a succesorilor săi în raport cu decretul Frequens. Un punct nevralgic (obstacol) în calea reformei îl reprezentau afirmaţiile conciliariste. Este adevărat că existau opinii foarte diferite, însă „e în afara oricărui dubiu faptul că superioritatea conciliului ecumenic a fost susţinută de majoritatea teologilor. Fuga lui Ioan al XXIII-lea a fost doar ocazia pentru a actualiza şi stabili puterea conciliului. Tot ceea ce este în legătură cu reforma – fără conciliu nici o reformă – se îndreaptă cu claritate în această direcţie, în special decretul Frequens”⁵⁸.
4. Condamnarea ereziilor lui John Wyclif şi Jan Hus
John Wyclif (1330-1384) fusese în centrul controverselor, al luptelor şi al condamnărilor doctrinale din ţara sa, Anglia, unde predicase o reformă radicală, fundamentând-o pe o ecleziologie neclară şi pe alte erori cu caracter sacramental, ca şi pe contestarea structurii ierarhice a Bisericii. Inspirase, dacă nu cumva chiar organizase pe acei „preoţi săraci” predicatori; probabil a avut un rol indirect şi în revolta din 1381. Din gândirea sa, se inspira grupul încă activ al Lollards-ilor de la Oxford.

La Konstanz (1414-1418), conciliul va pronunţa trei condamnări:

– condamnarea a 45 de propoziţii cu decretul Fidem catholicam din sesiunea a VIII-lea (04.05.1415), ca şi condamnarea a două cărţi: Dialogus şi Trialogus;

– condamnarea persoanei sale (nu va fi condamnat înainte de a muri): eretic nepocăit. Trupul este exhumat din cimitir şi ars, iar cenuşa, răspândită în cele patru vânturi (decretul Insuper din aceeaşi dată);

– condamnarea, o parte în această sesiune, o parte în sesiunea a cincisprezecea (06.07.1415), a 260 de propoziţii, dintre care au fost citite 58.

Cenzura nu se referă la fiecare propoziţie în parte, ci este pronunţată în mod generic: „în mod notoriu eretice, temerare, eronate, necatolice etc.” (sesiunea a VIII-a, Fidem catholicam).

Jan Hus (1369-1415), boem care suferise influenţa ideilor lui Wyclif, datorită relaţiilor culturale stabilite între Boemia şi Anglia, între Oxford, unde studiase Ieronim din Praga, şi acest oraş. La acestea se adaugă raporturile politice (căsătoria Anei, sora lui Venceslau, cu Richard al II-lea – 1399). Preot integru, reformator şi naţionalist cu tendinţe antigermane, predicator convingător, îşi ridicase împotrivă ierarhia bisericească, ca şi pe principi, la care se adăugau şi nominaliştii. În verva lui oratorică, repeta erorile lui Wyclif. Doctrina sa înclină nu numai spre realismul filosofic, dar şi spre ecleziologia wyclefiană, fără însă a-i repeta literal erorile. O eroare gravă este susţinută cu toată claritatea: negarea primatului petrin şi originea imperială a puterii papale în Biserică. Cele 30 de propoziţii condamnate în mod general la Konstanz (sesiunea a XV-a, Quia teste veritate; bula Inter cunctas a lui Martin al V-lea) au fost extrase din lucrarea sa De ecclesia şi din alte opuscule. În context, însă, aceste lucrări au un aspect mai puţin eterodox.

Hus obţine un salvconduct de la regele Sigismund, pentru a se îndrepta spre Konstanz. Conciliul însă îl arestează înainte de a fi judecat, obligându-l pe Sigismund să cedeze. Are posibilitatea să se apere. Hus cere să i se demonstreze erorile pe baze scripturistice, negând faptul că susţinuse erorile atribuite propoziţiilor condamnate sau că aceste propoziţii ar avea un conţinut eronat. Conciliul îl pune în alternativa: sau retractează, sau este condus la supliciu. Hus refuză. Părăsit de împărat, este condamnat, degradat şi încredinţat puterii seculare, care îl trimite la rug. Moare recitând Crezul (sesiunea a XV-a, 06.07.1415). Data morţii sale va deveni sărbătoare naţională a Boemiei.

În condamnarea acestuia se amestecă motive politice, filosofice, naţionaliste, omeneşti (adversari personali) şi antireformiste. Procesul său nu a fost nici complet şi nici imparţial. Arderea lui pe rug dovedeşte şi o incapacitate a Bisericii Catolice de a discuta paşnic şi constructiv cu mişcările reformatoare. Nenumăraţi adepţi ai săi se revoltă în oraş, şi în cadrul unui conflict deschis, ei aruncă de la ferestrele primăriei treisprezece catolici apărători ai Euharistiei, omorându-i. Este prima defenestrare pragheză; a doua, după două secole, va declanşa războiul de treizeci de ani. Urmează imediat jefuirea multor mănăstiri sau proprietăţi ale Bisericii Catolice, o prevestire a reformei luterane şi a celei anglicane. Revolta cehilor împotriva Romei însemna nu o condamnare în bloc a Bisericii, ci insistenţa pentru folosirea limbii cehe în cult şi împărtăşania sub ambele specii, de unde denumirea de utraquişti (împărtăşania sub utraque specie).

CAPITOLUL AL IX-LEA

CONCILIUL ECUMENIC

DIN BASEL-FERRARA-FLORENŢA-ROMA (1431-1445)⁵⁹

1. Preliminarii
În 1389, turcii devin dominatorii Balcanilor, câştigând o strălucită victorie la Kosovo Polje. Ceea ce mai rămânea din statele cruciate din Grecia depindea acum de bunăvoinţa cuceritorilor. Din iniţiativa lui Carol al VI-lea al Franţei şi a lui Sigismund al Ungariei, se formează o nouă armată de cruciaţi. Aceştia însă sunt învinşi în bătălia de la Nicopolis din 26 septembrie 1396.

Într-o astfel de situaţie, împăratul bizantin Manuel al II-lea Paleologul (1391-1425) vine în Europa, şi la Veneţia, Paris şi Londra încearcă să îi mobilizeze din nou pe occidentali împotriva pericolului turcesc. Peste tot însă va obţine doar promisiuni. Dacă în aceşti ani Bizanţul nu va cădea definitiv în mâinile turcilor, aceasta se datorează înfrângerii pe care aceştia o suportă din partea mongolilor conduşi de hanul Timur.

În Occident, ideea unirii celor două biserici este mai vie decât în Orient. Astfel, Manuel primeşte o invitaţie din partea cardinalilor de a-şi trimite delegaţi la conciliul din Pisa (1409). Mai târziu, împăratul Sigismund îl informează pe fratele său de la Constantinopol despre intenţiile conciliului din Konstanz: „contra infideles paganos et praecipue Turcos remedia vobisque et predicte civitati Constantinopolitane... providere”. Manuel primeşte invitaţia, însă reprezentantul său cel mai abil moare la Konstanz, în 1415, iar părinţii conciliari, dându-şi seama că nu pot rezolva toate problemele puse în discuţie, amână şi dezbaterea problemei reductio Graecorum. Între timp însă, sosiseră alţi delegaţi imperiali bizantini cu un document în 36 de articole, în care grecii îşi expuseseră propriile idei pentru pregătirea unirii celor două biserici. Delegaţia imperială s-a arătat foarte optimistă în a prezenta dorinţa de unire a Orientului cu Roma. Din acest motiv, noul ales, papa Martin al V-lea, a acceptat cererea grecilor de a trimite o delegaţie la conciliul de unire pe care împăratul bizantin intenţiona să îl deschidă în capitala sa. Lucrurile însă s-au blocat din cauză că în cele 36 de articole se prevedea ca toate cheltuielile acestui proiect să fie suportate de papă, iar papa nu avea bani. Când, în sfârşit, acesta va avea banii necesari, un atac al turcilor asupra Constantinopolului (1442) va anula orice speranţă a proiectatei uniri. După aceasta, Martin al V-lea trimite un reprezentant al său la Constantinopol pentru a reface proiectul de unire. Însă abia acum Roma îşi poate da seama cât de echivoc fusese entuziasmul delegaţiei bizantine de la Konstanz şi cât de departe erau grecii de proiectata unire. Împăratul nu recunoaşte ceea ce afirmaseră anterior delegaţii săi şi cere convocarea unui conciliu în care să fie analizate punct cu punct toate problemele controversate dintre cele două biserici. Martin al V-lea îşi retrage imediat propria colaborare la un conciliu în cadrul căruia el să fie reprezentat doar de un delegat al său. Mai târziu, în cadrul sinodului de la Basel, ideea unirii câştigă din nou audienţă. În urma invitaţiei făcute orientalilor atât de partida conciliaristă de la Basel, cât şi de papa Eugen al IV-lea (1431-1447), delegaţia bizantină, îmbarcată pe navele pontificale, se îndreaptă spre Italia.

Conciliul convocat la Ferrara de Eugen al IV-lea şi-a început lucrările în ianuarie 1438, fără ca delegaţia din partea ortodocşilor să fi ajuns aici. Aceasta soseşte în luna martie, deşi ajunsese în Italia (la Veneţia) în primele zile ale lui februarie, unde, sfătuită de dogele oraşului, s-a decis în favoarea conciliului. În timp ce curia voia să grăbească lucrările, delegaţia orientală voia să le tergiverseze în aşteptarea sosirii principilor occidentali sau a reprezentanţilor lor. Astfel s-a concordat fixarea unei pauze de patru luni. Speranţa papei şi a împăratului Ioan al VIII-lea de a-i vedea aici pe ambasadorii statelor occidentale a rămas înşelată; doar reprezentanţii familiei Anjou şi ducele de Bourgogne şi-au trimis reprezentanţii oficiali. În iunie, au început discuţiile teologice. Patriarhul de Constantinopol, Iosif al II-lea, era favorabil unirii, însă a murit înainte să fie publicat decretul de unire de la Florenţa. Din motive financiare, lucrările conciliului au fost transferate la Florenţa, în ianuarie 1439. După lungi discuţii între orientali şi occidentali, între papă şi împărat, la care se adaugă repetatele ameninţări ale grecilor de a părăsi lucrările conciliare, la 6 iulie 1439, s-a ajuns la citirea şi la semnarea decretului de unire Laetentur coeli, redactat în două limbi (latină şi greacă). La puţin timp după aceasta, grecii au făcut calea întoarsă. Însă, în drumul spre Constantinopol, mulţi şi-au retras aprobarea faţă de acest decret. În Orient, unirea nu va trezi nici un entuziasm, chiar dacă unele grupuri mici de creştini orientali (armeni, copţi, sirieni, caldei şi maroniţi) s-au pus de acord cu decizia părinţilor conciliari.

Care au fost motivele acestei atitudini a orientalilor? Împăratul Ioan al VIII-lea (1425-1448) a participat la conciliu şi a influenţat multe dintre deciziile acestuia. Însă, cu cât lucrările conciliare se prelungeau, cu atât acesta îşi dădea mai bine seama de dificultăţile financiare şi de datoriile papei. La fel, el va cunoaşte din ce în ca mai bine slaba participare a principilor occidentali şi, ca o urmare a acestui fapt, insuccesul politic al unei uniri bisericeşti. Dacă delegaţia grecească, cu excepţia mitropolitului Marcu Eugenicos din Efes, va semna în deplină libertate decretul Laetentur coeli, aceasta nu înseamnă că grecii au fost convinşi de adevărul credinţei profesate de latini. În conştiinţa lor, ei nu erau convinşi de acest adevăr. Mai grav a fost însă faptul că până la moarte (1448) nu a reuşit să promulge decretul de unire, cu toate că patriarhii Metrofanes al II-lea (1440-1443) şi Grigore al III-lea (1443-1451) au încercat mereu să îl convingă pe împărat în privinţa promulgării acestui decret. Între timp, se părea că se iveşte o ocazie de a pune capăt stăpânirii turceşti în Balcani: o armată formată din maghiari, veneţieni şi trupe pontificale, ajutată şi de bizantini, trebuia să îi învingă pe turci. Însă, în bătălia de la Varna (1444), armatele creştine sunt din nou înfrânte. Astfel, scopul politic al unirii era iarăşi zădărnicit. Ultimul împărat al Bizanţului, Constantin al IX-lea (1448-1453), era convins că unirea religioasă cu occidentul reprezenta totuşi mijlocul cel mai sigur pentru apărarea Constantinopolului. Cu toată opoziţia patriarhului Grigore al III-lea, care a trebuit să părăsească scaunul patriarhal pentru a se exila voluntar la Roma, pe 12 decembrie 1452, a fost celebrată, în biserica „Sfânta Sofia”, o Liturghie solemnă în cadrul căreia a fost pronunţat numele papei şi a fost promulgat în mod oficial decretul Laetentur coeli. Însă nimic nu mai putea schimba destinul Constantinopolului. Primul patriarh de sub ocupaţia turcească, Ghenadios Scolarios, a condus resturile Bisericii bizantine, ignorând complet ceea ce se săvârşise în Sfânta Sofia la sfârşitul anului 1452.

2. Reforma Bisericii
În bula de convocare din 1 februarie 1431, Martin al V-lea a indicat trei scopuri ale conciliului: apărarea credinţei creştine, restabilirea păcii între popoarele creştine occidentale şi reforma Bisericii. Următorul papă, Eugen al IV-lea, inaugurează conciliul pe 23 iulie 1431, prin reprezentanţii săi, Ioan din Ragusa şi Ioan din Palomar. În septembrie, legatul său din Germania, Giuliano Cesarini, ajunge la Basel şi constată că numărul celor prezenţi este foarte mic. Papa Eugen, urmând exemplul antecesorului care dizolvase sinodul din Siena (pentru tendinţa sa accentuat conciliaristă), la 18 decembrie publică o bulă de dizolvare a conciliului. Între timp, însă, la 14 decembrie, la Basel fusese celebrată prima şedinţă solemnă în care s-a dat citire decretului Frequens şi bulei de convocare. La jumătatea lunii februarie din anul următor, conciliul îşi reafirmă propria legitimitate, bazându-se pe deliberările de la Konstanz şi pe sus-menţionatul decret, şi cere papei să revină asupra deciziei; mai mult, îi porunceşte lui şi cardinalilor să se prezinte la Basel. Pentru a înţelege situaţia, este important de notat că, dintre cei 21 de cardinali, numai 6 rămăseseră cu papa. Doi ani va dura această tensiune dintre papă şi conciliu, iar la sfârşit, papa va trebui să cedeze. Mai mult decât la Konstanz, conciliul de la Basel reprezintă o adunare formată din procuratori şi doctori. Într-o votare (5 decembrie 1436), cei 3 cardinali, 19 episcopi şi 29 de abaţi constată că au în faţă 303 participanţi care aveau drept de vot şi puteau fi numiţi într-una dintre cele patru comisii. În structura şi modul său de funcţionare, conciliul se asemăna mult cu un parlament al timpurilor moderne, care are puterea de a trata problemele ce îl interesează şi de a stabili încotro trebuie să meargă Biserica.

Ca şi la anteriorul conciliu ecumenic, şi aici există tendinţa împărţirii pe naţiuni, însă marea varietate prezentă în sânul naţiunilor împiedică realizarea acestei tendinţe. Totuşi, diferenţele orientărilor politice şi tensiunea dintre state prevestesc o nouă posibilă schismă. Învăţând din tragicul trecutului recent, dându-şi seama de acest pericol şi de consecinţele sale, majoritatea statelor încep să se gândească la un acord.

La scurt timp după convocare, este instituită o comisie formată din 24 de membri, însă totul merge foarte încet şi greu din cauza contrastelor dintre papă şi curie. Ocuparea marilor beneficii reprezintă o temă de discuţii care intenţionează să elimine practica rezervelor pontificale. Favorabili abolirii acestei practici erau francezii şi germanii; englezii, italienii şi spaniolii erau apăraţi de proprii regi, motiv pentru care nu voiau să abordeze această temă. Totuşi, la 9 iunie 1435, conciliul interzice orice fel de plată cu ocazia conferirii beneficiilor, ceea ce înseamnă o lovitură dură pentru curia papală. În acest fel, cel puţin în teorie, era abolită o practică ce căpătase proporţii imense pe parcursul evului mediu târziu.

Referitor la sistemul procesual al curiei, se fac simţite vechile cereri de limitare a jurisdicţiei romane în favoarea tribunalelor locale.

În ceea ce priveşte curia, importante sunt deliberările referitoare la alegerea papei şi la colegiul cardinalilor. În pofida multor voci contrarii şi spre deosebire de Konstanz, aici alegerea papei este încredinţată numai cardinalilor.

La Basel, continuarea conciliului anterior se verifică mai ales în jurământul pe care pontiful nou ales trebuie să îl facă: profesiunea de credinţă a lui Bonifaciu al VIII-lea şi o întreagă serie de promisiuni referitoare la conducerea Bisericii şi a statului pontifical; se insistă mult asupra respectării decretului Frequens.

Referitor la cardinali, numărul acestora nu poate fi mai mare de 24; ei trebuie să fie doctori în teologie, în drept canonic sau civil. Pentru a limita influenţa uneia sau alteia dintre naţiuni, nici una nu poate deţine mai mult de o treime din numărul total al cardinalilor.

Papa Eugen, care cu greu reuşise să scape nevătămat dintr-o revoltă dezlănţuită la Roma şi care acum îşi avea reşedinţa la Florenţa, protestează, în august 1435 şi la începutul anului următor, împotriva deliberărilor şi deciziilor de la Basel. Însă totul este zadarnic: în august 1436, din cauza neînţelegerii referitoare la locul unde trebuia să se discute problema unirii cu grecii, ruptura dintre papă şi conciliu este un fapt împlinit.

CONCILIUL ECUMENIC AL V-LEA DIN LATERAN (1512-1517)
Sinodul din Pisa din 1511⁶⁰ reconfirmă decretele din Konstanz, iar regele francez este decis ca aici să îi determine pe participanţi să îl declare depus pe Iuliu al II-lea. Acesta însă reacţionează energic şi cu promptitudine, convocând, pe 19 aprilie 1512 (la scurt timp după ce sinodul pisan îşi mutase sediul la Milano), un conciliu ecumenic, al V-lea din Lateran.

Cel de-al XVIII-lea conciliu ecumenic se desfăşoară la Roma, în prezenţa papei, la el participând aproape în exclusivitate numai episcopi italieni. Atât programul, cât şi comisiile conciliare sunt fixate de Iuliu al II-lea, iar deciziile au formă de bule papale.

Primul său scop este acela de a condamna conciliabulum-ul din Pisa, ceea ce se realizează în şedinţele 2 şi 3 (13 mai şi 3 decembrie), când regii Angliei şi Aragonului, ca şi împăratul german Maximilian, se declară în favoarea conciliului roman şi împotriva sinodului pisan. După moartea duşmanului său, Iuliu al II-lea (21 februarie 1513), şi regele Franţei, Ludovic al XII-lea, se declară în favoarea conciliului. Cardinalii pisani rebeli se supun noului papă, Leon al X-lea, iar raporturile dintre el şi Franţa sunt normalizate printr-un concordat care este aprobat de conciliu în şedinţa a unsprezecea din 19 decembrie 1516⁶¹.

Conţinutul celor mai multe dezbateri conciliare se axează pe o anumită problemă: dacă acesta are curajul şi voinţa necesare pentru o adevărată reformă a Bisericii. În discursul de deschidere, generalul augustinienilor declarase: „Oamenii trebuie să fie transformaţi de către lucrurile sfinte, nu lucrurile sfinte de către oameni”. La puţin timp după alegerea sa, papei Leon îi este înaintat un memoriu pentru reforma Bisericii, în care, alături de prezentarea lipsurilor şi inconvenientelor în calea reformei ecleziastice, sunt expuse şi numeroase sectoare ale acesteia: revizuirea dreptului canonic, unificarea ordinelor călugăreşti şi a liturgiei; reluarea tratativelor pentru unirea cu Biserica Ortodoxă, ca şi problema misiunilor în Lumea Nouă abia descoperită. Din punct de vedere dogmatic, singura definiţie este cea care afirmă că sufletul uman individual este nemuritor, condamnându-l astfel (fără a-i menţiona numele) pe filosoful Pietro Pompanazzi (19 decembrie 1513).

Considerat în globalitatea sa, conciliul nu are un program prea vast. Totuşi, au fost emanate unele decrete de reformă foarte utile şi necesare: stabilirea taxei curiale, numirea episcopilor, educaţia religioasă şi asigurarea proprietăţii ecleziastice, institutele de credit (Montes pietatis), cenzurarea cărţilor, predica. Nu se realizează nimic în unele sectoare care necesită o reformă urgentă şi radicală: cumulul de beneficii, nerespectarea obligativităţii reşedinţei, delăsarea funcţionarilor bisericeşti. După închiderea lucrărilor conciliare, se constată că nici acele puţine măsuri de reformă nu vor fi traduse în practică. Lipseşte voinţa decisă de aplicare a lor; în schimb, se practică pe scară largă metoda dispenselor acordate cu mare uşurinţă. Europa este angrenată deja într-un profund proces de schimbare (criză): la 16 martie 1517, conciliul îşi încheie lucrările, iar pe 31 octombrie, Luther îşi afişează cele 95 de teze pe poarta bisericii castelului din Wittenberg⁶².
CAPITOLUL AL X-LEA
SCOLASTICA ŞI UNIVERSITĂŢILE.

VIAŢA INTERNĂ A BISERICII

UMANISMUL ŞI RENAŞTEREA
Cultura Evului Mediu de vârf îşi atinge apogeul în secolul al XIII-lea, iar la realizarea acestei performanţe au contribuit trei factori. Primul îl reprezintă aristotelismul, comentariile şi reelaborarea lui în filosofia şi teologia catolică. În această confruntare stau, de o parte, preoţii diecezani şi călugării dominicani şi franciscani, iar de cealaltă parte, comentatorii arabi şi greci şi filosofii evrei. Al doilea factor e constituit de universităţi, în primul rând cele din Paris, Oxford şi Bologna, iar al treilea factor îl reprezintă ordinele călugăreşti, care, începând cu mijlocul secolului al XIII-lea, ocupă posturile principale din universităţi, dând un impuls foarte important ştiinţelor timpului.

Deja din secolul al XII-lea, existau centre culturale importante (Paris, Reims, Bologna, Salerno, Toledo), însă, în secolul următor, Parisul intră în atenţia tuturor, cucerind spiritele nu numai ale oamenilor Bisericii, ci şi ale principilor, regilor şi împăraţilor. Friedrich al II-lea Hohenstaufen înfiinţează centrul de studii de la Napoli, în 1224; în Spania sunt înfiin­ţate centrele de la Toledo, Palencia, León şi mai ales Salamanca, iar la Roma, papa Inocenţiu al IV-lea înfiinţează un centru de studiu pentru teo­logie şi drept canonic şi civil (1244-1245). Acum e primăvara universită­ţilor ce se ridică într-un climat favorabil, alături de catedralele gotice care îşi înalţă turnurile zvelte spre cer, primind cu bucurie lumina acestuia filtrată prin vitraliile multicolore, care citite cu atenţie, vorbesc clar despre spiritul epocii. În această panoramă culturală occidentală, se vor remarca universităţile din Paris, Oxford şi Bologna, care vor fi luate ca model pentru tot învăţământul universitar al creştinătăţii medievale.

Populaţia marilor oraşe occidentale începea să piardă coloritul uniform şi cumva plicticos şi depăşit al secolelor anterioare. Lumea se diferenţiază economic şi social, iar pe această platformă începeau să apară şi diferenţe de gîndire, de interpretare a clasicilor creştini, iar la aceasta se adaugă intrarea în forţă a titanilor gândirii greceşti prin filieră arabă, grecească şi evreiască. La Bologna, grupurile mari de studenţi se constituie în uni­versitates ale lombarzilor, ale ultramontaniştilor şi ale romanilor, iar fiecare îşi revendică drepturi proprii şi o autonomie destul de mare faţă de autorităţile locale, laice sau religioase. Seniorii locali şi papii vor căuta, în repetate rânduri, să aplaneze contrastele cu aceştia, încercând să oprească emigrarea lor spre alte centre unde puteau găsi mai multă înţelegere şi spirit de cooperare. Din 1224, Sfântul Scaun reuşeşte să îşi afirme controlul asupra acestei universităţi, dând însă studenţilor dreptul de a se organiza în corporaţii. Acesta e primul pas spre o supunere a tuturor, studenţi şi profesori, jurisdicţiei episcopului local, care are aici mâna lui dreaptă în persoana cancelarului. Începând cu 1245, şi universitates ale studenţilor sunt încorporate în structurile oraşului. De acum, toată lumea cultă a oraşului e împărţită în două corporaţii, cea a italienilor şi cea a străinilor, care îşi alegeau propriul rector, în faţa căruia orice nou student jura fidelitate ca şi condiţie sine qua non de a fi admis. Deasupra acestor cor­poraţii stătea Sfântul Scaun, ca garant al respectării autonomiei univer­sitare în faţa dorinţei de putere a autorităţilor locale.