În istoria Bisericii, sînt anumite popoare care ies în evidenţă prin asumarea rolului de ghid al acestei istorii

2. Facţiunile cardinalilor
Nu numai dubiul ce plana asupra validităţii alegerii papei i-a determinat pe cardinali să se distanţeze de noul ales. Nemulţumiri şi murmure, deziluzii pentru beneficiile sau promovările respinse au început să se facă simţite în rândurile cardinalilor încă de la începutul lunii mai. Toate acestea au cauzat o diviziune între ei. Cei francezi s-au împărţit în două tendinţe: extremiştii care voiau cu orice preţ să scape de papă, şi alţii, mai moderaţi sau indecişi. Italienii se opun măsurilor extremiste şi formulează diferite propuneri de aplanare a conflictului.
2.1. Etapele principale

– sfârşitul lui iunie: cardinalii francezi se stabilesc la Anagni; cei italieni rămân cu papa;

– 16 iulie: pe cheltuiala cardinalilor, mercenarii „bretoni” îi înving pe romani la podul Salario; cardinalii francezi îi invită pe cei italieni să vină la Anagni (20 iulie);

– tratative între Urban al VI-lea şi cardinalii rebeli; papa tratează de la Tivoli, excluzând soluţiile propuse: abdicare, alegerea (sau numirea) unui coadiutor sau a mai multor coadiutori care să îl ajute în guvernare. Această propunere reprezenta un mod de a-l considera incapabil şi de a rezolva problema fără a se ajunge la schismă. La început, cardinalii italieni propun realegerea lui Urban şi suportarea modului său de conducere. Pe data de 5 august, ei propun convocarea unui conciliu, propunere pe care francezii o resping.

– 2 august: la Anagni, cardinalii francezi publică o relatare parţială a alegerii din 8 aprilie şi îi cer papei să abdice întrucât nu este un papă adevărat; mai mult, este un „anticrist, apostat şi tiran”.

– 9 august: în mod solemn, în catedrala din Anagni, papa este declarat „excomunicat”, un „intrus în papalitate” şi este prezentat tuturor ca atare; i se cere din nou să abdice pentru a nu cădea în pedepse canonice şi mai grave. Această declaraţie a cardinalilor este trimisă principilor cu scrisoarea Urget nos Christi caritas din 20 august.

2.2. Influenţa forţelor politice
Ludovic de Anjou le-a cerut cardinalilor să pună capăt „văduviei” Bisericii. Decizia lui reprezenta urmarea unui lung schimb de scrisori cu cardinalii. Carol al V-lea al Franţei se arată mai prudent, deoarece canoniştii, teologii şi prelaţii consultaţi de el nu i-au sugerat o linie precisă de acţiune; totuşi, nu era exclusă soluţia unui conciliu. Ioana I de Neapole rămâne neutră şi nu pune nici un obstacol acţiunilor în curs. Un astfel de ataşament îi permite lui Onorato Caetani să găzduiască, la Fondi, 13 cardinali care, pe 27 august, părăsesc Anagni. Cei trei cardinali italieni (Orsini, Corsini şi Brossano) tergiversează, dar apoi cedează în faţa colegilor francezi, deoarece aceştia le-au propus ocuparea scaunului papal. Ei sosesc la Fondi pe 15 septembrie. Însă, deja cu 3 zile înainte se decisese ca tiara papală să i se încredinţeze lui Robert de Geneva.

– 18 septembrie: Urban al VI-lea creează (prea târziu) 29 de cardinali, între care erau şi doi francezi.

– 20 septembrie: cardinalii francezi, împreună cu cel spaniol, De Luna, îl aleg pe Robert de Geneva. Italienii, simţindu-se trădaţi, nu participă la vot. Astfel începe schisma. Pe 31 octombrie, noul ales, antipapa Clement al VII-lea, este încoronat în prezenţa trimişilor reginei Ioana de Neapole. Robert de Geneva, în vârstă de 36 de ani, frate al contelui de Geneva, văr al împăratului Carol al IV-lea, înrudit cu regele Franţei, educat, bun conducător al trupelor, avea astfel, spre deosebire de Urban al VI-lea, toate calităţile dorite de cardinalii rebeli. Dată fiind situaţia şi ca un bun conducător de armată, Robert intenţionează să cucerească Roma, însă este învins mai întâi la Carpineto (februarie 1379) şi apoi la Marino (aprilie). Fuge la Neapole, unde este primit triumfal de regina Ioana. Poporul însă îl respinge, motiv pentru care trebuie să părăsească Italia. La 20 iunie 1379, ajunge la Avignon. Astfel eşua prima tentativă de înlăturare a schismei prin forţă. Asemenea tentative vor mai avea loc în viitor, rezultatul însă fiind acelaşi.

Între timp, naţiunile creştine începeau să se divizeze: Statul papal, Ungaria, Polonia, ţările scandinave, Anglia, Irlanda şi Corsica vor rămâne cu papa Urban al VI-lea; regatul de Neapole, Franţa, Spania şi Scoţia se vor alătura lui Clement al VII-lea. Portugalia va fi mai întâi cu Clement, apoi cu Urban. Pe teritoriul imperiului german, adeziunea pro-urbaniană şi cea pro-clementină variază de la o regiune la alta. Această delimitare a adeziunii pentru papa Urban sau pentru antipapa Clement se va contura pe parcursul a aproximativ 11 ani.

3. Motivele adeziunii pentru Roma (Urban al VI-lea)

sau pentru Avignon (Clement al VII-lea)
3.1. Ascultarea «clementină»
Ludovic de Anjou şi fratele lui, Carol al V-lea al Franţei, au avut un rol important atât în declanşarea schismei, cât şi în crearea „ascultării avignoneze”. Nu ei au avut iniţiativa acestei schisme, ci cardinalii; totuşi, ar fi fost foarte dificil pentru aceştia să ajungă la această decizie fără sprijinul moral, financiar şi militar (ordinele date mercenarilor bretoni din Toscana şi Umbria) oferit de cei doi suverani. Acest ajutor este oferit indirect (prin Onorato Caetani şi Ioana de Neapole). După alegerea lui Clement, ei îl vor sprijini prin toate mijloacele posibile: financiare (Carol al V-lea îi va oferi 20 000 de florini, iar Ludovic de Anjou, 35 000 de franci), diplomatice şi propagandistice. Motivele? Nu se pot afla din documentele oficiale, deoarece acestea repetă doar raţiunile cardinalilor schismatici. Între motivele probabile intră rudenia lui Ludovic de Anjou cu familia conţilor de Geneva; reşedinţa de la Avignon, cu a cărei abandonare curtea regală nu putea să se liniştească, după ce încercase să împiedice decizia lui Grigore al XI-lea de a se transfera la Roma. Celelalte naţiuni „clementine” au aderat la schismă pentru motive politice (alianţe, înrudiri, clientelism) şi mai puţin pentru motive juridico-bisericeşti (invaliditatea alegerii lui Urban al VI-lea), chiar dacă, în unele cazuri, aceste motive au putut să aibă o anumită influenţă (Castilia). Alături de cauzele politice, se află cele de natură politico-bisericească: favorurile acordate de papii avignonezi diferiţilor suverani (Clement al V-lea concede lui Carol al V-lea decima timp de trei ani şi numirea a 100 de beneficii). Nu trebuie uitate apoi beneficiile date de papi persoanelor Bisericii, beneficii pe care acestea le-ar fi pierdut dacă suveranii ar fi trecut la o altă ascultare; recompensele promise şi apoi acordate ecleziasticilor care se angajaseră în propaganda pentru recunoaşterea lui Clement al VII-lea (pălării de cardinal, privilegii acordate diecezelor etc.).
3.2. Ascultarea «urbaniană»
Adeziunea împăratului Carol al IV-lea şi a fiului său Venceslau este dictată de motive bisericeşti. Urban al VI-lea le trecuse cu vederea unele greşeli. Raţiunile politice au o mică importanţă în decizia Angliei, deoarece atât curtea regală, cât şi persoanele Bisericii nu se ocupă prea mult cu analizarea motivelor juridice ale alegerii, cât mai mult cu analiza refuzului cardinalilor de a accepta reforma bisericească voită de Urban. Toate aceste structuri văd motivele profunde ale rebeliunii lor în neacceptarea acestei reforme. La Florenţa par să prevaleze raţiunile validităţii alegerii lui Urban, alegere care este apărată în mod hotărât, chiar dacă este acceptată ideea unui conciliu pentru găsirea unei soluţii definitive. Acceptarea validităţii alegerii provine şi din soluţiile acestui „casus” oferite de jurişti italieni de faimă internaţională: Giovanni da Legnano (Bologna), Baldo degli Ubaldi (Perugia), Bartolomeo da Saliceto (Bologna), jurişti care se pronunţaseră în favoarea validităţii alegerii. Raţiunile politice prevalează în cazul lui Carlo di Durazzo, al baronilor sicilieni (până în 1392), ca şi al regiilor portughezi.
4. Schisma în corpul ecleziastic
Episcopatul. Nu lipsesc excepţiile acelor episcopi care, într-o naţiune „clementină”, sunt urbanieni, iar într-o naţiune „urbaniană”, sunt clementini. Acest aspect se verifică în primii ani ai schismei sau atunci când o ţară îşi schimbă ascultarea. Cu timpul, în cadrul naţiunilor, episcopatul se adaptează deciziilor propriilor principi. Situaţia este mai puţin clară în regiunile de graniţă dintre Franţa şi imperiu, unde se verifică numiri duble de episcopi, fapt care atrage lupta pentru cucerirea efectivă a episcopatului, luptă care nu exclude violenţa. Exemple pot fi aduse începând cu Elveţia şi până în Belgia (Flandra).

Ordinele călugăreşti. Schisma îşi are efectele mai ales în cadrul ordinelor mendicante, care sunt centralizate şi împărţite în provincii circumscrise de graniţele naţiunilor.

Franciscanii, care sunt cei mai numeroşi şi mai răspândiţi, se împart în două generalate, iar după conciliul din Pisa (1409), în trei. Ministrul general Leonardo de Rossi (un napolitan), probabil la cererea Ioanei de Neapole, aderă la Clement. Urban al VI-lea îl numeşte vicar general pe Ludovico Donati, ce va fi ales Ministru General în 1379 şi cardinal doi ani mai târziu. Însă, diviziunea provinciilor nu o urmează pe cea teritorială a generalatelor. În afară de provinciile Franţei, Scoţiei şi Spaniei, la Clement aderă provinciile de Genova, Milano, Umbria şi Germania meridională. Ulterior, în acestea din urmă se va verifica o altă diviziune: fiecare avea doi provinciali cu proprii subalterni. Papii, pentru a şi-i menţine fideli, le-au conces multe privilegii personale, mai ales în ceea ce priveşte ascultarea şi sărăcia, contribuind astfel la decăderea lor religioasă.

Cu timpul, şi dominicanii vor ajunge la doi sau chiar trei Maeştri Generali. Pentru Clement se vor declara provinciile de Castilia, Aragon, Tolosa şi Franţa. Pentru Urban vor rămâne celelalte, ca şi o parte a conventurilor din Aragon, aceasta până când regele nu le va impune ascultarea clementină. În Italia, din impunerea ducelui de Savoia, vor trebui să adere la Clement unele conventuri din Piemont şi cele din partea superioară a Lombardiei. Decadenţa religioasă (sărăcia, viaţa comună, studiul şi predica) se va accentua în ascultarea clementină. În cadrul celeilalte ascultări, se verifică acţiunea de reformă stimulată de ecaterinieni (urmaşii sfintei Ecaterina de Siena) şi de Raimondo de Capua, Ministrul General al Ordinului. În conventele elveţiene se asistă şi la alungarea fraţilor clementini din partea celor urbanieni.

Augustinienii, din cauza configuraţiei geografice a provinciilor, vor simţi mai puţin efectele schismei. Un număr de 18 provincii se găsesc în cadrul ascultării clementine (4 în Spania, 2 în Franţa), iar 18, în cea urbană (2 treimi din provincii erau în Italia). După dispariţia Ioanei de Neapole de pe scena politică napolitană, în Italia adeziunea urbaniană va deveni din ce în ce mai compactă. În cadrul acestei ascultări urbaniene, va începe reforma ordinului, la fel cum se va verifica şi cu dominicanii. După conciliul din Pisa, ordinul nu se va împărţi în trei generalate, dimpotrivă, se va ajunge la unificarea lui graţie priorului general al ascultării avignoneze care devine General al întregului ordin până în 1418.

Nici Carmeliţii nu vor cunoaşte împărţirea în trei generalate. Schisma va diviza ordinul în două. Fiecare dintre cele două generalate va respecta organizarea şi viaţa structurală a ordinului: proprii provinciali, propriile capitluri generale, propria legislaţie. Conciliul din Pisa readuce unificarea ordinului, întrucât Alexandru al V-lea îl numeşte pe Jean Legros (Grossi) prior general al întregului ordin. Acesta este reconfirmat de capitlul general de la Bologna, din 1411. În această funcţie va rămâne timp de 20 de ani († 1437).

O situaţie identică se găseşte în rândul cistercienilor, legaţi de Cîteaux, chiar dacă nu au o structură întru totul centralizată. Nu se pot ţine obişnuitele capitluri anuale de la Cîteaux, iar Urban al VI-lea autorizează capitluri naţionale şi internaţionale autonome de Cîteaux. Din punct de vedere juridic, aceasta era posibil deoarece majoritatea mănăstirilor din afara Franţei erau afiliate centrelor de la Clairvaux şi Morimond. Consecinţele negative au venit, ca şi pentru alte ordine, din privilegiile acordate de papi pentru a-şi păstra fidelitatea diferitelor mănăstiri, fapt care a cauzat, implicit, decadenţa lor religioasă. Conciliul din Konstanz a trebuit să remedieze aceste măsuri papale (sesiunea 43, bulele Attendentes şi Quoniam beneficia din 23 martie 1418). În diferite mănăstiri cu caracter monahal, situaţia a devenit şi mai gravă prin alegerea a doi abaţi, alegere căreia i-au urmat diviziunea şi luptele interne în cadrul comunităţii.
5. Tentative de rezolvare a schismei
5.1. „Via facti”
Primele încercări de refacere (sau păstrare?) a unităţii bisericeşti au fost cele ale forţei şi violenţei. Nu după mult timp, va fi propusă soluţia cruciadei.

Clement al VII-lea, conducător de trupe, va încerca să cucerească Roma cu ajutorul mercenarilor bretoni (februarie, aprilie 1379). Probabil că a avut loc şi o încercare de asasinare a papei prin înveninare. Între 1382-1383, antipapa de la Avignon încearcă din nou metoda politico-militară, creând regatul de Andria (statul pontifical fără Lazio) pentru Ludovic de Anjou, căruia i se acordă şi coroana regatului de Neapole. După unele succese în Puglia, Ludovic moare (20.09.1384), ieşind astfel din competiţie.

Urban al VI-lea predică cruciada împotriva lui Clement şi a susţinătorilor acestuia (Onorato Caetani etc.). Când Ioana îl adoptă pe Ludovic de Anjou pentru succesiunea la tron, Urban îl opune pe Carlo de Durazzo, care cucereşte Neapole, o face prizonieră şi o ucide pe Ioana. Când Ludovic soseşte în regat, Carlo ia Crucea şi porneşte la luptă. Soluţia cruciadei a fost încercată şi în Flandra împotriva Franţei clementine. O altă cruciadă este încercată în Castilia, însă, şi aici, ca peste tot de altfel, soluţia cruciadei nu a dat nici un rezultat. Astfel, via facti nu a îndepărtat schisma.
5.2. „Via concilii”
Înainte ca în primele luni ale anului 1394, Carol al VI-lea al Franţei să analizeze „via” cea mai potrivită pentru îndepărtarea schismei, cardinalii italieni Orsini, Corsini şi Brossano au propus deschiderea unui conciliu pentru verificarea validităţii alegerii din 8 aprilie (august 1378). Cardinalii francezi, ca şi cardinalul spaniol De Luna, resping propunerea. Mai târziu, între 1378 şi 1380, patru cardinali (Flandrin, Ameilh, Sortenac, Barrière) şi doi dominicani au scris diferite tratate pentru a demonstra că, din punct de vedere juridic şi ecleziologic, conciliul nu putea fi convocat; mai mult, era inutil pentru a rezolva problema. Juridic, ei afirmă: conciliul poate fi convocat doar de papă, exclusă fiind astfel orice altă autoritate bisericească sau laică. Conciliul este inutil deoarece are o putere doar consultativă, şi nu deliberativă; pe lângă aceasta, nu poate judeca ceea ce au făcut cardinalii în conclav, deoarece nici o normă nu îi concede o astfel de facultate. Ecleziologic, cei care pretind conciliul, identificând cardinalii cu Romana Ecclesia şi aceasta cu Ecclesia universalis, negreşelnic în problemele de credinţă, pretind că toţi trebuie să creadă de necessitate salutis cele afirmate de cardinali referitor la adevăratul papă.

Împotriva acestor teze, Konrad de Gelnhausen şi Henrich de Langenstein afirmă (1380-1381): juridic, conciliul este posibil, mai mult necesar din punct de vedere moral, deoarece ne găsim într-o stare de necesitate, când legea încetează sau când trebuie aplicată epichia. Din acest motiv, conciliul poate fi convocat de o autoritate inferioară papei. Ecleziologic, ei afirmă că numai conciliul, ca şi reprezentant al Bisericii universale, este negreşelnic în credinţă, ceea ce nu se verifică pentru papă şi cardinali, care pot cădea în erezie. Atunci când papa nu există (este eretic sau a decedat), conciliul, pentru actele sale, primeşte puterea direct de la Cristos, ceea ce face ca actele sale să fie valide. Aceste teze au ajutat Conciliul din Konstanz să readucă unitatea în Biserică.

6. Conciliul din Pisa (1409) – papalitatea tricefală
Celor doi papi de la Roma şi Avignon, Urban al VI-lea (1378-1389) şi Clement al VII-lea (1378-1394), le-au urmat respectivii succesori timp de mai bine de 30 de ani (la Roma: Bonifaciu al IX-lea [1389-1404], Inocenţiu al VII-lea [1404-1406] şi Grigore al XII-lea [1406-1415]; la Avignon: Benedict al XIII [1394-1423], Clement al VIII-lea [1423-1429], Benedict al IV-lea [1423]), iar rivalitatea dintre ei ajunsese la cote maxime, situaţia din Biserică devenind insuportabilă⁴⁸. Prin urmare, un grup de cardinali din cele două partide s-au reunit în sfârşit la Livorno şi au convocat un conciliu general la Pisa. Acţiunea celor 13 cardinali arată cât de gravă era situaţia din Biserică⁴⁹.

La Conciliul din Pisa au participat aproape 100 de episcopi, iar alţi 100 şi-au trimis reprezentanţi cu puteri depline. Pe lângă aceştia, au fost prezenţi la Pisa plenipotenţiari ce proveneau din mai mult de 200 de abaţii, capitluri şi universităţi. Se părea că se găsise calea pentru refacerea Bisericii din Occident: prin consensul general s-au intentat procese celor doi papi care erau atunci în funcţie la Roma şi Avignon, respectiv Grigore al XII-lea (1406-1415) şi Benedict al XIII-lea (1394-1423), fiind demişi după ce au fost condamnaţi pentru erezie. A fost ales un nou papă, un grec, care a luat numele de Alexandru al V-lea (1409-1410). Trebuie subliniată gravitatea acestui fapt: un conciliu general demitea un papă şi un antipapă, şi împotriva amândurora au fost aduse acuzaţii de erezie şi schismă⁵⁰.

Dar fiindcă nici unul dintre papi nu a cedat, s-a ajuns în situaţia în care în Biserică erau trei papi cu trei reşedinţe diferite: Roma, Avignon şi Bologna.

Dacă situaţia este interpretată strict din perspectiva juridică a epocii, Conciliul din Pisa şi deciziile sale au fost perfect valabile. Prin urmare, Alexandru al V-lea şi urmaşii săi au fost consideraţi papi legitimi şi din ce în ce mai mulţi creştini se orientau spre această „ascultare pisană”.

Lui Alexandru al V-lea i-a urmat papa Ioan al XXIII-lea (1410-1415), un succesor nedemn de această funcţie (Baldassarre Cossa făcea parte dintr-o familie bogată ce se ocupa cu afaceri considerate de mulţi drept „necurate”, fiind acuzată de piraterie; unii dintre opozanţii săi l-au acuzat de imoralitate şi că ar avea doi fii nelegitimi). Situaţia critică din Biserică nu îşi găsise rezolvarea: în loc de doi papi, acum erau trei, fiecare invocând legitimitatea. Se făcea simţită din nou necesitatea unui conciliu: fiind constrâns de exigenţele politice, Ioan al XXIII-lea a început tratativele cu regele german Sigismund, care cu această ocazie a demonstrat că în acele condiţii doar Imperiul german putea să ofere o protecţie adevărată Bisericii. Regele Sigismund a reuşit să obţină consensul papei Ioan al XXIII-lea pentru un conciliu general într-un oraş german, Konstanz, şi, de asemenea, a reuşit să ţină unit conciliul după fuga ruşinoasă a papei. Unii istorici consideră că lui Sigismund i-a revenit adevăratul merit de a reface unitatea Bisericii⁵¹.

CAPITOLUL AL VIII-LEA

CONCILIILE ECUMENICE ALE EVULUI MEDIU TÂRZIU
CONCILIUL ECUMENIC DIN KONSTANZ (1414-1418)

1. Preliminarii⁵²
După eşecul sinodului din Pisa, în urma căruia, în loc de doi papi, au rezultat trei, neştiindu-se care este cel adevărat, situaţia devenise extrem de gravă. Dificultăţile cele mai mari în refacerea unităţii Bisericii nu veneau atât din partea antipapilor, cât mai mult din situaţiile şi conjuncturile politice, care nu favorizau nicidecum o refacere a unităţii bisericeşti.

După diferite tentative ale lui Ioan al XXIII-lea de convocare a unui conciliu, regele Sigismund al Germaniei (1410-1437) anunţă un conciliu la Konstanz, pentru data de 1 noiembrie 1414. Acesta nu a putut fi inaugurat la data stabilită. La 9 decembrie, Ioan al XXIII-lea, pe care Sigismund îl considera adevăratul papă, emană bula de convocare. Pontiful roman Grigore al XII-lea a fost invitat la conciliu mult mai târziu. Mai rămânea de convins Benedict al XIII-lea, care acum se afla la Perpignan şi nu voia nicidecum să participe la conciliu, convins fiind că el este papa legitim. O delegaţie formată din regele Ferdinand de Aragon, ambasadori ai Castiliei, Franţei şi Germaniei ajung aici, ducând cu el lungi şi dificile tratative (iunie-septembrie 1414). Însă atât Benedict, cât şi susţinătorii săi spanioli nu cedează. Unii ambasadori ai lui Ioan al XXIII-lea şi ai regelui de Aragon au fost trimişi la Sigismund pentru a-i propune o întâlnire între Benedict, Ferdinand şi regele german. Astfel, primul pas era făcut. De acum, totul depindea de disponibilitatea statelor de a participa la conciliu. Pentru realizarea acestui scop, Sigismund şi-a pus în joc tot talentul politico-diplomatic.

Dificultatea cea mai mare era reprezentată de ostilitatea dintre Franţa şi Anglia şi politica schimbătoare a regiunii Bourgogne. El se străduieşte, în primul rând, ca ostilitatea dintre ele să nu se transforme în război, pentru ca astfel să poată începe lucrările conciliului. Apoi, o dată început, să împiedice forţele participante să părăsească conciliul înainte să îşi încheie lucrările. Prin diplomaţie şi tactica de a amâna lucrurile, el obţine ambele rezultate. Trebuie menţionat că la conciliu a fost invitat să participe şi împăratul bizantin Manuel. Ioan al XXIII-lea îl consideră ca o continuare a celui din Pisa şi era convins că aici toţi vor fi de partea sa. Pentru siguranţă, se aliază cu ducele Friedrich de Austria şi cu margravul din Baden. Pe data de 28 octombrie, soseşte la Konstanz, iar pe 5 noiembrie, inaugurează în mod solemn deschiderea lucrărilor.

La început, numărul participanţilor este destul de mic, deoarece aşteptau să vadă dacă într-adevăr conciliul poate începe, pentru ca apoi să se prezinte. În noaptea de Crăciun soseşte şi împăratul Germaniei. Începând cu primele zile ale anului următor, numărul participanţilor creşte vertiginos. Sosesc cardinali, arhiepiscopi şi episcopi, abaţi, generali ai ordinelor, marii maeştri ai ordinelor cavalereşti, profesori de teologie şi drept canonic, ambasadori ai regilor şi principilor etc. În număr impresionant sunt prezenţi laicii: principi, conţi şi alţi nobili germani.

În cadrul dezbaterilor, sunt abordate toate problemele importante ale timpului. În cei trei ani şi jumătate se ţin 45 de şedinţe solemne, sute de întruniri generale, sute de şedinţe ale naţiunilor şi ale diverselor comisii. Conciliul este prezidat de Ioan al XXIII-lea şi apoi de Martin al V-lea.

2. Refacerea unităţii Bisericii
S-a menţionat deja convingerea lui Ioan al XXIII-lea de a fi reconfirmat ca papă. Aproape întreaga Italie se distanţase de Grigore al XII-lea, iar italienii constituiau aici majoritatea părinţilor conciliari. Însă, la numai câteva luni de la deschidere, atmosfera se schimbase. Pentru a-i împiedica pe italieni să se impună ca majoritate, englezii, germanii şi francezii reuşesc să impună votarea nu pe membri participanţi, ci pe naţiuni, adică fiecare dintre cele „patru naţiuni conciliare”, independent de numărul membrilor, să nu aibă decât un vot; al cincilea trebuie să îl aibă colegiul cardinalilor. Această votare pe naţiuni s-a făcut numai la Konstanz şi nu înseamnă că aici a apărut principiul naţionalităţii. Naţiunile conciliare, similare în acest sens cu „naţiunile” universităţilor medievale, reprezintă grupări create numai din motive politice, corpuri consultive şi deliberative ce pot să cuprindă diferite naţionalităţi. „Naţiunea conciliară” germană îi cuprinde, alături de germani, pe scandinavi, polonezi, cehi, unguri, croaţi şi dalmaţieni; cea engleză, şi pe scoţieni şi irlandezi.

Problemele pe care conciliul trebuie să le dezbată sunt sintetizate de contemporani într-o formulă lapidară: causa unionis, reformationis, fidei, iar aceste trei obiective au reprezentat într-adevăr preocuparea de bază a conciliului. Refacerea unităţii reprezintă tema cea mai urgentă şi mai importantă. Atât Ioan al XXIII-lea, cât şi susţinătorii lui italieni veniseră aici cu intenţia de a face să fie aprobate deliberările de la Pisa împotriva lui Grigore al XII-lea şi Benedict al XIII-lea şi, deci, de a dizolva conciliul. Planul lor ar fi avut un sens doar dacă toate statele ar fi aprobat un astfel de proiect, fapt care era puţin probabil. Chiar dacă legitimitatea papei pisan şi a alegerii lui Ioan al XXIII-lea era recunoscută de marea majoritate, se profila convingerea că unitatea Bisericii nu putea fi recuperată decât prin retragerea papei pisan şi a celor doi depuşi în sinodul anterior. Acesta era proiectul atât al lui Sigismund, cât şi a celei mai mari părţi a naţiunilor. Deja la puţin timp după Crăciun, părinţii conciliari ridică primele acuze împotriva lui Ioan, a cărui conduită nu era întru totul ireproşabilă. Acesta îşi dă seama atunci că şansele sale sunt destul de reduse şi se declară pregătit să renunţe, cu anumite condiţii, bineînţeles. În secret, deja concepea un plan de fugă, de abandonare secretă a conciliului. Pe 20 martie 1415, fuge travestit, încălecând „uff ainem klainen rösly” (pe un căluţ). Sub protecţia ducelui Friedrich de Tirol, se îndreaptă spre Schaffhausen, ajunge apoi la Freiburg şi de aici la Rin, unde pe celălalt mal îl aşteptau cavalerii burgunzi.

Ioan era cel care convocase conciliul. Părăsindu-l, întrunirea trebuia să se dizolve? Se părea că acesta va fi rezultatul. Mulţi dintre susţinătorii săi îl urmează, inclusiv opt cardinali. Acestea sunt zile decisive în care este în joc acel „a fi sau a nu fi” al conciliului, adică refacerea sau nu a unităţii Bisericii. De frica jafurilor, comercianţii locali şi cei străini îşi baricadează casele, iar primarul oraşului îi cheamă pe toţi la arme. Situaţia începe să capete aspecte dramatice, fatale chiar. Salvarea vine de la regele Sigismund. Împreună cu contele Palatinatului, Ludovic, traversează călare oraşul, „tuturor schimbătorilor de bani, italieni sau nu, tuturor bodegarilor şi comercianţilor, tuturor Cardinalilor şi domnilor, poruncindu-le în sunetul trâmbiţelor şi strigând cu propria-i gură ca niciunul să nu părăsească oraşul” (Ulrich von Richenthal).

În această atmosferă ce atinge paroxismul dramaticităţii, cancelarul universităţii din Paris, Ioan Gerson, într-un mare discurs ţinut pe 23 martie, prezintă teoria conciliară şi consecinţele ei pentru situaţia concretă. Orice membru al Bisericii trebuie să presteze ascultare conciliului ecumenic, inclusiv papa. Este adevărat că un conciliu nu poate aboli plinătatea puterilor papale; poate însă să le limiteze atunci când binele Bisericii o cere. Legătura lui Cristos cu Biserica este indisolubilă, nu însă şi cea a papei cu ea. Acestea sunt ideile fundamentale pe care, în data de 6 aprilie, conciliul le exprimă în faimosul decret Sacrosancta: conciliul ecumenic reunit la Konstanz reprezintă întreaga Biserică; puterea îi vine direct de la Cristos; toţi, chiar şi papa, îi datorează ascultare în materie de credinţă, de unitate a Bisericii, de reformă în cap şi în membre⁵³. O parte din cardinali sunt împotriva acestor idei. Petru d’Ailly, cel mai renumit cardinal francez, nu participă la şedinţa promulgării decretului, iar colegul şi compatriotul său Fillastre refuză să îi dea citire. Cu toate aceste opoziţii, acesta este aprobat de conciliu.

După proclamarea decretului urmează procesul împotriva papei ce fugise. Pe 17 mai, Ioan al XXIII-lea este făcut prizonier la Radolfzell; este adus la Konstanz şi depus în a douăsprezecea şedinţă solemnă din 29 mai. Acceptă sentinţa conciliului, însă, până în 1419, rămâne în paza contelui Palatinatului. Împotriva lui sunt adunate în grabă 70 de acuze, una mai gravă ca cealaltă. Mai mult decât conţinutul şi adevărul sau neadevărul lor, ceea ce este clar e dorinţa de a-l depune printr-o procedură grăbită, nejuridică.

„El nu era mai bun, dar nici mai rău decât contemporanii săi... Când însă în conciliul din Konstanz trebuie să cadă victimă a aspiraţiilor de unitate a popoarelor creştine, i s-au atribuit toate vinovăţiile şi păcatele timpului, pentru a-l putea depune din oficiul său în aparenţă în mod justificat. În acest fel, el trebuia să fie îndepărtat pentru a lăsa locul unui cârmaci fidel şi experimentat”⁵⁴.

După depunerea lui Ioan al XXIII-lea, mai rămâneau ceilalţi doi papi. La puţin timp de la deschiderea conciliului, sosesc trimişii lui Grigore al XII-lea, care acum era abandonat de toţi. Stema lui este dată jos din locuinţa unde erau cazaţi delegaţii săi, după care urmează o discuţie aprinsă pe tema retragerii celor trei papi. Grigore nu putea participa la un conciliu convocat de Ioan al XXIII-lea; era absolut necesar ca el însuşi să îl convoace. Pe 4 iulie, în cadrul celei de-a paisprezecea şedinţă solemnă, cardinalul său, Giovanni Dominici, convoacă conciliul. Urmează apoi protectorul său, Carlo Malatesta din Rimini, care dă citire documentului prin care papa îşi dă demisia. Conciliul îl numeşte episcop cardinal de Porto, unde va muri după doi ani.

Toată această procedură corespundea cu ceea ce se stabilise înainte de către forţele politice. Realizându-se astfel unificarea ascultării pisane cu cea romană, mai rămânea de rezolvat îndepărtarea lui Benedict al XIII-lea şi recuperarea susţinătorilor săi spanioli şi francezi. După ce aceştia îl vor părăsi, el se transferă în teritoriul regelui de Aragon. Însoţit de o delegaţie a conciliului, Sigismund îl vizitează la Perpignan, în iulie 1415. În zadar încearcă regele să îl convingă să abdice; el se consideră legitim ca papă. Însă, după scurt timp, înţelege că unica posibilitate ce îi rămâne este să renunţe; cu puţini aderenţi, se retrage în fortăreaţa Peñíscola, unde declară: „Aici este arca lui Noe, adevărata Biserică”. Aici va rămâne până la moarte (1423), considerându-se unicul succesor legitim al lui Petru. Prin tratatul din Narbonne, din 13 decembrie 1415, şi statele iberice (Aragon, Castilia, Navarra şi Portugalia) sunt câştigate pentru cauza conciliului. Şi în acest caz, ca şi în cel al celorlalţi doi depuşi, se constată primatul şi victoria planurilor politice pentru cauza conciliului, forţe care recunosc legitimitatea acestuia. Însă a fost nevoie de aproape doi ani până când toate statele iberice să fie reprezentate la Konstanz ca a cincea naţiune conciliară. În şedinţa a XXXVII-a din 26 iulie 1417, Benedict al XIII-lea este depus, după ce, într-o lungă dezbatere anterioară, îi fuseseră imputate 90 de acuze.

Cu unirea politică a celor trei „ascultări”, calea pentru alegerea unui nou papă era deschisă. Însă, pe tot parcursul verii anului 1417, discuţiile aprinse dintre participanţi nu reuşesc să stabilească dacă precedenţa trebuie dată reformei Bisericii, reformă pe care apoi noul ales trebuie să se angajeze să o respecte şi să o promoveze (aşa cum susţin germanii şi englezii), sau întâi trebuie ales noul papă. Adepţii acestor două propuneri rămân atât de fermi pe propriile poziţii încât se pare că lucrările conciliului nu pot nicidecum înainta; mai grav, există pericolul real ca întrunirea conciliară să eşueze. Ieşirea din impas vine din partea englezilor care cedează la punctul lor de vedere (primatul reformei), iar germanii, văzându-se singuri pe poziţie, cedează şi ei. Vărul regelui Angliei, episcopul de Winchester, reuşeşte să impună un compromis: alegerea papei va avea loc imediat, însă înainte de aceasta vor fi publicate decretele de reformă deja pregătite, iar din însărcinarea conciliului, noul ales va trebui să le ducă la îndeplinire.

Dintre cele cinci decrete de reformă aprobate pe 9 octombrie 1417, cel mai important este decretul Frequens, care stabileşte conciliul ecumenic ca o instituţie stabilă în Biserică, adică un fel de parlament permanent, o instanţă de control a papalităţii. Această noutate absolută trebuie înţeleasă nu numai ca o exprimare a unei tendinţe de control a papalităţii. În mentalitatea scrierilor timpului se constată o convingere larg răspândită: fără conciliu (considerat ca organ suprem al Bisericii), reforma acesteia este imposibilă. Următorul conciliu, afirmă decretul, va trebui să aibă loc după cinci ani, iar după şapte ani de la închiderea lucrărilor acestuia va fi convocat un altul; apoi, din zece în zece ani, va fi convocat mereu un nou conciliu. Ca şi votarea pe naţiuni, şi această noutate nu va deveni o practică a Bisericii.

Referitor la alegerea papei, francezii au o propunere, printre altele dezbătute anterior. Papa, ca şi cap al Bisericii universale, în sfârşit reunită, trebuie să fie ales de colegiul cardinalilor şi de şase reprezentanţi ai celor cinci naţiuni, adică majoritatea de două treimi trebuie să fie realizată nu numai în colegiul cardinalilor, ci şi în cadrul reprezentanţilor fiecărei naţiuni. Pe data de 8 noiembrie, cei 53 de electori intră în conclav. În stradă, pe toată durata alegerii, se cântă Veni creator Spiritus, în cadrul unor procesiuni în care se implora alegerea papei şi reunificarea Bisericii, fapt ce arată cât de vie era dorinţa de refacere a unităţii în sânul creştinătăţii. Alegerile au durat până pe 11 noiembrie, când cardinalului Otto Colonna nu îi mai lipseşte decât un vot pentru a obţine majoritatea de două treimi. În acest moment, prin faţa sălii conclavului trecea o procesiune în care un cor de copii cânta pe mai multe voci Veni creator Spiritus. Emoţionaţi până la lacrimi, alţi doi cardinali îşi dau votul pentru Colonna, care acceptă şi, de la sfântul zilei, îşi ia numele de Martin al V-lea. Cronicarul contemporan Ulrich von Richenthal afirmă că, înainte ca crucea procesională să reintre în dom, „un strigăt puternic s-a auzit pe stradă: «Avem un papă, Otto Colonna». Şi în faţa sălii apăru o mulţime de mai bine de optzeci de mii de persoane, bărbaţi şi femei”. Bucuria era justificată: Biserica avea din nou un papă a cărui legitimitate era în afara oricărui dubiu.