În istoria Bisericii, sînt anumite popoare care ies în evidenţă prin asumarea rolului de ghid al acestei istorii

ORDINELE MENDICANTE (CERŞETOARE). PIETATEA POPULARĂ

Marii sfinţi au fost întotdeauna interpretaţi ca nişte intermediari, prin care Dumnezeu a răspuns necesităţilor specifice ale Bisericii şi omenirii dintr-o epocă determinată. Sfântul Francisc de Assisi şi Sfântul Dominic au arătat Bisericii şi societăţii timpului lor modul cum se putea ieşi din dilema în care se aflau într-o Biserică care predica sărăcia dar trăia în bogație: într-adevăr, Biserica devenise bogată şi influentă, iar societatea creştină era destrămată de lupta pentru putere şi bunuri materiale, clasele sărace fiind cele care sufereau cel mai mult din această cauză.

Nici o autoritate politică sau religioasă nu ar fi reuşit să refacă unitatea spirituală a creştinilor din Occident, dacă nu se făceau eforturi concrete de reformă profundă şi de reînnoire a adeziunii faţă de valorile evanghelice. Francisc şi Dominic nu numai că au încarnat idealul de sărăcie şi l-au trăit până la o imitare cât mai perfectă a lui Cristos, ci, fără a critica orbeşte bogăţia altora, şi necondamnând dreptul la proprietate ca şi cum ar fi fost ceva „rău” în mod intrinsec, i-au învăţat pe contemporanii lor că bogăţiile spirituale sunt prioritare pentru un bun creştin, îndemnându-i să trăiască în armonie şi pace.
1. Sfântul Francisc s-a născut la sfârşitul anului 1181, sau poate la începutul anului 1182, la Assisi, vechi oraş roman al Italiei centrale, aşezat pe versantul muntelui Subasio, ce constituia un punct de o mare importanţă politică şi strategică, deoarece se găsea pe linia limitrofă dintre jurisdicţia imperială şi cea papală. Fiind un oraş liber, era angrenat în mecanismul transformărilor socio-economice, ce făceau trecerea de la sistemul feudal la cel burghez.

Francisc era fiul negustorului Pietro Bernardone şi al nobilei doamne Pica. Prin naştere, aparţinea noii clase emergente de meşteşugari şi negustori, care va forma mai târziu burghezia oraşelor italiene. Cu toate acestea, temperamentul său cavaleresc era caracteristic ambientului feudal, asemenea trubadurilor, cântători ai aventurilor şi virtuţilor cavalereşti aflate la mare cinste: politeţea, libertatea, loialitatea, compasiunea faţă de cei slabi şi neajutoraţi. Aceste valori naturale, purificate şi transformate prin spiritul credinţei, vor deveni premisele căii evanghelice propuse de Sfântul Francisc.

Toate izvoarele istorice admit în unanimitate că Sfântul Francisc provenea dintr-o familie bogată, ce aparţinea clasei negustorilor oraşului Assisi, tatăl său ocupându-se în special de comerţul cu stofe scumpe. Chiar dacă nu sunt cunoscute, într-un mod detaliat, aspectele specifice acestei activităţi, Pietro Bernardone mergea deseori în Franţa pentru afaceri: importa stofe luxoase, pe care apoi le vindea, obţinând un profit destul de bun. Prin urmare, fiii săi, Francisc şi Angelo, aveau posibilităţi financiare deosebite, iar familia deţinea mai multe case. Acest lucru constituie o premisă a cărei importanţă trebuie subliniată, pentru a se înţelege corect atât comportamentul său din primii ani ai tinereţii, cât şi ulterioara convertire a lui Francisc, care va deveni fundamentul ordinului religios format în jurul său.

Pentru tatăl Sfântului Francisc, bunăstarea materială era garantată de o căutare continuă de înavuţire, prin producerea unui profit cât mai mare. Această mentalitate va fi subliniată în conflictul ce se va declanşa între tată şi fiu, aducând lui Pietro Bernardone dispreţ şi acuze din partea biografilor: avea inima împietrită şi era incapabil de a înţelege. Acestui mod de a înţelege viaţa trebuie să îi fi corespuns un anumit nivel de cultură, a cărei vastitate nu e cunoscută, dar care probabil includea capacitatea de a citi, de a scrie şi de a socoti, însoţită de o cunoaştere, fie doar şi elementară, a limbii latine. Toate aceste cunoştinţe îi erau indispensabile pentru a se putea mişca în mod eficace în ambientul comercial. Cu siguranţă, călătoriile în interes de afaceri l-au constrâns pe Pietro Bernardone să înveţe limba franceză, iar de la el a putut să o înveţe şi Sfântul Francisc.

Despre mama lui Francisc există puţine informaţii. Numele său, Pica, apare destul de târziu, dar nu în izvoarele cele mai sigure. Informaţia că ar fi originară din Provence, regiunea meridională a Franţei, este şi mai târzie, ca de altfel şi aceea că ar proveni din Lucca, oraş din Toscana. Este vorba despre nişte date care în stadiul actual, din punct de vedere istoric, nu pot fi verificate. Se poate constata numai ceea ce rezultă din izvoare: mama este prezentată de către biografi într-o lumină destul de pozitivă.

Primele izvoare nu oferă informaţii cu privire la copilăria sa, nici despre pregătirea şi educaţia primită. Formarea sa culturală poate fi cunoscută parţial prin intermediul Scrierilor sale, care reflectă şi ceea ce Francisc a învăţat după convertirea sa. Cunoştinţele sale biblice par a fi mai degrabă rezultatul unei atente şi intense participări la viaţa liturgică, decât al unei lecturi sistematice a Bibliei. Avea cu siguranţă cunoştinţe de limba latină, conform nivelului de cultură cerut unui negustor, însă, în comparaţie cu un cleric bine pregătit, cunoştinţele lui Francisc erau considerate modeste. Cam la acelaşi nivel trebuia să se găsească şi cunoaşterea limbii franceze: nu era vorba de o cunoaştere scolastică, ci de una practică, legată de lumea afacerilor şi de aceea a distracţiilor.

Părinţii lui Francisc erau convinşi că, într-o bună zi, fiul lor va prelua conducerea afacerilor familiei. Primele izvoare biografice îl prezintă ca pe un activ şi abil colaborator al tatălui său, fiind un tânăr negustor bine format. În evul mediu, oamenii erau pregătiţi pentru viaţa politică, militară şi de afaceri mult mai devreme decât astăzi. La douăzeci de ani erau consideraţi deja oameni maturi în adevăratul sens al cuvântului, care practicau de mult timp propria profesie, şi în acest fel se prezenta şi Francisc în prăvălia tatălui său. Prin urmare, decizia sa nu este aceea a unui tinerel visător şi fantezist, care se îndrăgosteşte de Domniţa Sărăcie, ci hotărârea gândită şi meditată a unui om matur, a unui om de afaceri, care a simţit neliniştea sufletului său într-un mod tot mai conştient, până când a ajuns la acea completă răsturnare de valori care se numeşte convertire.

Convertirea lui Francisc, care a avut loc în jurul vârstei de douăzeci şi cinci de ani, între 1204 şi 1208, se manifestă în comportamentul şi în alegerile vieţii sale, astfel încât i se poate urmări atât evoluţia, cât şi drumul obositor ce a fost străbătut în vederea identificării naturii acelei răvăşiri interioare care l-a determinat să se consacre lui Cristos în totalitate, convertire care va sta la baza fondării Ordinului Franciscan.

Caracteristica convertirii lui Francisc, care iese în evidenţă imediat, este aceea a primatului iniţiativei lui Dumnezeu. Francisc este conştient de acest fapt: “Domnul mi-a îngăduit mie, fratele Francisc, să încep să fac pocăinţă astfel” (Test 1: FF 110). Izvorul convertirii sale este însuşi Dumnezeu. Francisc era o persoană generoasă şi amabilă. O dată, după ce a respins în mod brutal un sărac, faptă de care i-a părut rău imediat, „a luat hotărârea de a nu mai refuza nimic celui care i-ar fi cerut ceva în numele lui Dumnezeu”.

Aşa cum s-a afirmat anterior, era suficient de cult pentru a deveni un negustor de seamă şi pentru a nutri dorinţa de a deveni cavaler. Deoarece nu aparţinea prin naştere clasei nobiliare, suplinea lipsa acestui privilegiu social prin vivacitatea şi generozitatea spiritului său, capabil să inventeze un nou stil de nobleţe, irosind bunurile paterne la cine fastuoase în compania prietenilor, în abundenţa şi în luxul hainelor, astfel încât devenise adevăratul lider al tineretului bogat din Assisi.

Decizia lui Francisc de a participa, în noiembrie 1202, împreună cu alţi voluntari din Assisi, la războiul împotriva oraşului Perugia, a fost în consonanţă cu sentimentele şi atitudinile sale nobile şi cavalereşti. După bătălia de la Collestrada, Francisc este făcut prizonier şi întemniţat la Perugia timp de un an, condiţiile de detenţie făcându-l să reflecteze profund asupra viitorului său.

După eliberare, spre sfârşitul anului 1204, fiind deja vindecat de o boală îndelungată, decide să îl însoţească pe un cavaler din Assisi, care urma să se alăture, cu mica sa trupă de mercenari, lui Gualtiero de Brienne, în expediţia întreprinsă de acesta în Puglia.

În timpul călătoriei la Spoleto, pe când dormea, Francisc a auzit o voce care îl întreba cu insistenţă unde intenţiona să meargă. În urma răspunsului lui Francisc, vocea a insistat şi l-a întrebat dacă socotea mai folositor să îl urmeze pe stăpân sau pe servitor: „Pe stăpân”, a răspuns Francisc prompt. „Atunci de ce îl cauţi pe servitor în locul stăpânului?”. Francisc rămâne înmărmurit şi întreabă: „Ce vrei să fac?”. „Întoarce-te - auzi răspunsul - întrucât prin lucrarea mea se va înfăptui viziunea ta în mod spiritual”. Copleşit de acest colocviu mai puţin obişnuit, decide să abandoneze proiectul său glorios şi se întoarce la Assisi.

Aceste etape ale itinerarului spiritual al convertirii lui Francisc trebuie privite cu atenţie. În acea perioadă, lumea acorda o deosebită atenţie anumitor semne, aşa cum erau viziunile, visele, întâmplările semnificative, ele fiind interpretate ca manifestări ale revelaţiei divine. Aceste evenimente se prezintă analizei criticii moderne ca experienţe subiective şi asumă o semnificaţie care cu greu poate fi supusă unui examen obiectiv. Se găsesc la limita dintre modul obiectiv de acţiune a harului divin, care se foloseşte de mijloace extraordinare, şi aspectul subiectiv al receptării umane, cu toate profunzimile sale inefabile.

Se poate afirma că, în experienţa spirituală a Sfântului Francisc, fenomenele extraordinare sunt elementele unui dialog ce se desfăşoară între el şi Dumnezeu. Acest fapt poate fi stabilit cu o anumită siguranţă, căci ceea ce dă sens acestui dialog unic este credinţa.

Reîntors la Assisi, Francisc începe să îşi contureze unele opţiuni. Anumite aspecte i se păreau deja clare: lumea tatălui său, a negoţului şi a banului, nu era pentru el şi dorea să o abandoneze; lumea distracţiilor, a banchetelor şi a seratelor în compania tovarăşilor petrecăreţi, nu îl mai atrăgea şi nu voia să mai ştie de toate acestea.

În lungile sale plimbări prin împrejurimile oraşului Assisi, se oprea bucuros în diferite locuri pentru a se ruga. O dată, oprindu-se în bisericuţa San Damiano, care era aproape distrusă, a avut o viziune. Crucifixul din bisericuţă i-a vorbit spunându-i: “Francisc, du-te şi repară casa mea, care, după cum vezi, este toată ruinată”. Plin de uimire, şi-a arătat imediat disponibilitatea de a asculta, concentrându-se cu toate forţele să răspundă acestei invitaţii.

Francisc parcursese deja o etapă din drumul său spiritual: renunţase la bani, la gloria acestei lumi, la admiraţia prietenilor săi, dar trebuia să meargă mai departe. Ocazia s-a ivit imediat: în timp ce mergea călare în apropierea oraşului Assisi, întâlneşte un lepros, unul dintre acei oropsiţi faţă de care simţea o repulsie de neînvins. Primul său biograf, Toma de Celano, scrie: „A simţit o extraordinară repulsie şi dezgust, dar pentru a nu-şi încălca angajamentul promis, coboară de pe cal şi aleargă pentru a-l săruta pe lepros. Iar acesta, care îi întinse mâna, în speranţa de a obţine ceva, a primit în acelaşi timp atât bani, cât şi un sărut”.

Acest moment a fost unul crucial în viaţa sfântului. A fost un gest săvârşit cu o deosebită simplitate, dar care a necesitat o perioadă lungă şi zbuciumată de maturizare interioară. Douăzeci de ani mai târziu, dictând Testamentul, îşi va aminti de acest eveniment decisiv: „Pe când eu eram în păcate, nimic nu mi se părea mai dezgustător decât să văd leproşii. Şi însuşi Dumnezeu m-a condus printre ei, iar eu le-am arătat îndurare” (Test 1-2: FF 110). În acel sărac, unul dintre cei mai săraci ai societăţii de atunci, l-a descoperit pe Cristos. Faptul de a-l fi întâlnit pe Mântuitorul prin intermediul leprosului, în care sărăcia este unită cu durerea şi umilinţa, va orienta întreaga sa concepţie cu privire la urmarea lui Cristos sărac şi în suferinţă, şi va marca dimensiunea spirituală a viitoarei sale fraternităţi. O mărturie concisă, dar de o valoare imensă, cu privire la schimbarea decisivă ce a avut loc în viaţa lui Francisc, provocată de acel prim şi fundamental episod, se găseşte şi în Testamentul său. În puţine rânduri este descris momentul determinant al unui proces spiritual ce va culmina cu răsturnarea de valori provocată de întâlnirea cu leprosul.

Momentul central al convertirii lui Francisc a constat în înţelegerea suferinţei sufletului şi a trupului ca o reflectare a patimilor lui Cristos şi ca o participare la ele. Această convertire, despre care Francisc vorbeşte într-un mod atât de clar şi de semnificativ, constituie pentru el o schimbare interioară progresivă, un proces profund spiritual. Nu este posibilă urmărirea genezei sale în mod amănunţit, căci nimeni nu poate să îi precizeze detaliile. Rămâne doar faptul în sine.

Imediat după convertire, are loc şi manifestarea exterioară a deciziei care exprimă ceea ce s-a întâmplat în intimitatea inimii. Francisc, convertit, decide pasul radical: „Şi apoi, am cugetat o vreme şi am părăsit lumea” (Test 4: FF 10). Vrea să renunţe la bunurile pământeşti, dar îndepărtarea de lume nu este scopul său suprem. El o consideră ca fiind doar o condiţie indispensabilă pentru a căuta voinţa lui Dumnezeu. Fuga mundi înseamnă pentru el o îndepărtare totală de acele valori care au în vedere plăcerile trupului, banii, propria voinţă, putând căuta astfel voinţa lui Dumnezeu. Vrea să confrunte în mod serios chemarea simţită în inimă cu realitatea vieţii umane. Prin urmare, inspiraţiei divine îi corespunde căutarea sa umană.

Însufleţit de entuziasmul convertirii, Francisc decide să vândă, la Foligno, o parte din stofele aflate în prăvălia tatălui său, iar câştigul să îl ducă preotului bisericuţei San Damiano, împreună cu banii obţinuţi din vânzarea calului, cu care mersese la Foligno. Tatăl său însă, înfuriat, îl cheamă la judecată. Francisc face apel la dreptatea episcopului, sub protecţia căruia se pune, eliberându-se astfel de autoritatea civilă. În faţa episcopului judecător şi a mulţimii care s-a adunat în piaţa centrală din Assisi, Francisc restituie tatălui hainele sale şi punga cu bani, pe care preotul bisericuţei San Damiano nu a vrut să o accepte. Astfel, dezbrăcat, dar cu demnitatea şi cu bucuria celui care simte că renaşte pentru o nouă viaţă, exclamă: „De acum înainte, voi putea spune în mod liber: Tatăl nostru, care eşti în ceruri, şi nu tată Pietro Bernardone!” (3Comp 19-20: FF 1419). Acest episod a avut loc în ianuarie-februarie 1206.

Îmbrăcându-se cu zdrenţe, fuge în pădure „cântând laude lui Dumnezeu în franceză”, aşa cum povesteşte Celano (cf. 1Cel 16: FF 346). Este atacat de o bandă de hoţi, care îl aruncă într-o groapă cu zăpadă, dar el le strigă fericit: „Sunt crainicul marelui Rege; voi ştiţi acest lucru?” (1Cel 16: FF 346). Merge din poartă în poartă, cerşind hrana necesară şi se mulţumeşte să mănânce ceea ce primeşte. Mai târziu, va căuta să îi încurajeze şi pe însoţitorii săi să se abandoneze cu totul Providenţei divine.

Francisc se hotărăşte să rămână în oraşul său natal din mai multe motive: dorea să termine repararea bisericuţei San Damiano, începută după viziunea în care crucifixul i-a vorbit, voia să îi ajute pe cei nevoiaşi şi, înainte de toate, deoarece se simţea chemat să transmită vestea cea bună a convertirii şi a milostivirii lui Dumnezeu concetăţenilor săi. Rămâne, aşadar, în preajma oraşului Assisi, însă nu are încă ideea clară şi concretă a drumului pe care trebuie să îl urmeze: este încă în căutarea unei forme concrete şi a unui stil de viaţă marcat de penitenţă.

După ce a renunţat la bunurile pământeşti în faţa episcopului, timp de doi ani, Francisc merge şi cerşeşte hrana indispensabilă vieţii şi materialul necesar reparării bisericuţei San Damiano, fiind adesea insultat şi chiar considerat nebun. Într-o zi, probabil la 24 februarie 1208, ascultând pericopa evanghelică despre trimiterea apostolilor în misiune, a urmat îndemnul pe care Isus l-a făcut acestora. În acel moment simte că şi-a descoperit vocaţia definitivă. Conform mărturiei oferite de Leggenda dei tre Compagni, Francisc exclamă: „Acesta este lucrul pe care eu doresc să îl realizez cu toate puterile mele!” (3Comp 25: FF 1427). Acea frază din Evanghelie a fost pentru el iluminatoare, deoarece, conform izvoarelor, se pare că l-a pus pentru prima dată într-un mod atât de explicit în raport cu Evanghelia.

Francisc era convins că forma de viaţă evanghelică era singura ce răspundea aspiraţiilor sale. Din ea derivau cel puţin două concluzii practice. Înainte de toate, Francisc găseşte o confirmare şi un sens pentru alegerea sa, care se va concretiza tot mai mult într-o viaţă săracă şi umilă, mergând pe urmele lui Cristos. De asemenea, a vesti şi a face cunoscută generozitatea şi blândeţea lui Dumnezeu, prin intermediul predicării, i se pare a fi un alt obiectiv ce trebuia realizat. Prin urmare, lasă haina de eremit, îmbracă o tunică zdrenţăroasă şi, desculţ, începe să vestească pocăinţa. Ca o consecinţă a convertirii, se observă această angajare apostolică de caritate, exercitată printr-o sărăcie absolută, ca dăruire de sine aproapelui în Cristos. În aceasta constă noutatea formei sale de viaţă.

Sfântul Francisc, deşi se îndepărtează de această lume, nu doreşte să abandoneze societatea umană, ci vrea să lucreze în interiorul ei. Predicând Vestea cea Bună, se adresează în mod direct bărbaţilor şi femeilor timpului său, invitându-i să participe la milostivirea lui Dumnezeu. Acest mod de trăire a Evangheliei îi va interpela îndeaproape pe mulţi dintre contemporanii săi. Sfântul Francisc a ales viaţa evanghelică de peregrin şi străin, găsind în ea un mod potrivit pentru a-şi realiza profunda sa angajare spirituală, aceea de a-l urma pe Isus Cristos sărac, umil şi răstignit, care a venit să îi slujească pe oameni şi să îi mântuiască de păcatele lor.

Cu acest obiectiv în inimă, Sfântul Francisc s-a adresat oamenilor, predicând cu fervoare mesajul evanghelic. La început, atitudinea sa a trezit admiraţie în unele persoane, iar în altele perplexitate, dar i-a convins pe toţi prin intermediul carităţii: n-ar fi îndrăznit niciodată să aducă reproşuri cuiva, deoarece se considera păcătos doar pe sine. În câţiva ani de la convertire, a reuşit să impresioneze cu mesajul său toate categoriile sociale, aprinzând în multe inimi flacăra iubirii evanghelice, educând pe cei orgolioşi să fie blânzi şi umili, propunând tuturor persoanelor şi popoarelor mesajul lui Cristos, rezumat în salutul franciscan „Pace şi Bine!”. Puterea de convingere a învăţăturii sale, întărită de exemplul unei vieţi sărace, umile şi austere, plină în totalitate de Dumnezeu, i-a determinat pe mulţi să ia decizia curajoasă şi radicală de a merge pe urmele lui Cristos, imitându-l pe el, pe fratele Francisc.

Ordinul franciscan a fost recunoscut de Biserică o dată cu aprobarea orală a Regulii de către papa Inocenţiu al III-lea, în 1209-1210. A urmat apoi ciclul activităţilor apostolice, al căror focar a fost bisericuţa Porţiuncula, acolo unde Sfântul Francisc s-a mutat împreună cu primii săi confraţi, în 1211 (spre deosebire de ordinele monahale din Orient şi chiar din Occident, Francisc a decis ca membrii ordinului său să nu fie numiţi monahi sau călugări, ci fraţi minori, în conformitate cu practicarea în comun a vieţii evanghelice, aşa cum stabilea Regula franciscană: în sărăcie, ascultare şi castitate). Tot la Porţiuncula, în 1212, a luat fiinţă al doilea Ordin de inspiraţie „franciscană”, al Clariselor, şi tot de aici, în 1213-1214, au plecat primii fraţi în misiune. În 1216, Franicisc a obţinut, din partea papei, indulgenţa Porţiunculei.

După anul 1221, Sfântul Francisc s-a dedicat într-un mod tot mai intens vieţii ascetice şi mistice, astfel încât, în 1224, cu doi ani înainte de a muri, a primit, pe muntele Verna, sfintele stigmate ale Mântuitorului. Purtând pe trup semnele vieţii de pocăinţă şi ale rănilor lui Cristos, în seara de 3 octombrie 1226, la Porţiuncula, Francisc moare, lăsând în urma sa o moştenire spirituală care a influenţat profund viaţa Bisericii şi societatea timpului său.

Cunoscutul istoric Joseph Lortz, afirma: „Francisc este cel mai mare sfânt al Evului Mediu. În el totul este simplu, pur şi substanţial; el este înţeles de toţi, şi se prezintă plin de atâta amabilitate, încât şi astăzi întreaga lume, catolică şi necatolică, se înclină în faţa lui cu admiraţie. Sărăcuţul din Assisi este deja prin el însuşi o splendidă şi victorioasă apologie a Bisericii Catolice, şi rămâne cu siguranţă o voce puternică de atenţionare pentru toţi”³⁴.
2. Dacă despre Sfântul Francisc se găsesc multe informaţii, datorită scrierilor sale şi ale contemporanilor săi, despre Sfântul Dominic nu există multe lucrări biografice, însă acesta se dezvăluie mai ales prin opera sa, Ordinul dominican, cunoscut şi ca Ordinul Predicatorilor.

Dominic s-a născut la Castillia, în jurul anului 1170, într-o familie spaniolă nobilă, şi a murit în anul 1221, la Bologna. În tinereţe, a făcut parte din capitlul catedralei oraşului său şi a devenit preot. În anul 1204, se afla în Franţa meridională, într-o vizită cu episcopul său. Cu această ocazie, Dominic a intrat cu siguranţă în contact cu ereziile din sudul Franţei, şi cu ravagiile pe care acestea le produceau în Biserică. Modul în care Dominic şi episcopul său au reacţionat ajută la înţelegerea personalităţii lor, manierei de acţiune şi succesului lor: au înţeles că adevărul creştin nu poate fi impus cu forţa. Ei au recunoscut că ereticii făceau într-adevăr eforturi spirituale, deşi eronat direcţionate, pentru a-L cunoaşte mai bine pe Dumnezeu. Pentru a-i putea cunoaşte mai bine şi a-i ajuta, au învăţat modul lor de gândire şi de a acţiona. Au preluat de la aceştia predicarea itinerantă, în simplitate, fondarea de instituţii pentru educarea tinerelor în spirit creștin şi pentru formarea predicatorilor.

Primul centru misionar de acest gen a fost fondat în anul 1206, în apropierea oraşului Toulouse, având puţini membri predicatori şi măicuţe, cărora, ulterior (1217), Dominic le va stabili o regulă, inspirată din regula Sfântului Augustin. Din predicarea împotriva ereticilor se va naşte un nou ordin de preoţi, care, conform concepţiilor lui Dominic, nu era legat de o anumită Biserică locală, trebuia să trăiască din cerşit şi să se dedice îngrijirii sufletelor, sub conducerea episcopului diecezan. Papa Inocenţiu al III-lea a dorit ca noul ordin să adopte o regulă deja existentă. După ce a fost acceptată regula augustiniană, papa Honoriu al III-lea a aprobat înfiinţarea noului ordin (1216), a cărui misiune principală a rămas predicarea.

Din cartierul său general de la Toulouse, aflat în centrul mişcării eretice, Dominic îşi trimitea confraţii, în general doi câte doi, să predice în oraşe. Pentru predicarea credinţei, însă, era necesară o formare teologică. De aceea, mulţi dintre membrii ordinului au fost trimişi la Paris pentru studierea teologiei. În primul capitlu general, ordinul a preluat şi spiritul de sărăcie predicat de Sf. Francisc. Prin urmare, „dominicanii s-au format ca un al doilea mare Ordin mendicant”³⁵.

Tot în secolul al XIII-lea, au fost fondate alte două ordine mendicante: eremiţii augustinieni şi călugării carmelitani, dar care, deşi s-au răspândit aproape în întreaga Europă, au avut o mai mică influenţă asupra evoluţiei Bisericii, deoarece spiritualitatea lor specifică a avut un caracter mai mult mistic, cu o mai redusă implicare directă în acţiuni misionare sau sociale.

2. Pietatea populară
Reforma papei Grigore al VII-lea a influenţat în mod profund nu numai ierarhia Bisericii şi monahismul, ci şi viaţa religioasă a poporului creştin. La sfârşitul secolului al XII-lea şi pe tot parcursul secolului al XIII-lea, practicile de pietate creştină au determinat substanţial fizionomia societăţii medievale. Se poate afirma că această activitate religioasă s-a dezvoltat în paralel cu înflorirea vieţii intelectuale din marile oraşe, după o perioadă în care decadenţa clerului, sau erorile doctrinare la care mulţi dintre membrii săi aderau (vezi mai sus ereziile catarilor şi valdezilor), luaseră proporţii îngrijorătoare. Pe de altă parte, ierarhia bisericească, care era posesoare de mari proprietăţi şi avea funcţii politice importante, deseori conducând oraşe şi principate, nu era de acord cu tendinţa poporului spre o mai mare libertate şi autoguvernare. Contrastele sociale şi politice au constituit, aşadar, în această perioadă, un obstacol şi pentru educaţia religioasă.

Un răspuns autentic la nevoile religioase ale laicilor a venit prin predicarea şi interpretarea mesajului Evangheliei, ordinele mendicante având un rol fundamental în acest sens, deoarece asigurau pe de o parte ascultarea faţă de Biserică, iar pe de altă parte imprimau predicării puterea carismei lor. „Este unul din marile merite ale Sărăcuţului din Assisi faptul de a fi îndepărtat de pericolul anarhiei această tensiune care se proiecta spre viitor, în care fermentau forţe sociale şi religioase explozive, şi că a reuşit să o ancoreze, într-o activitate ordonată, de trupul Bisericii”³⁶.

Desigur, nu toţi puteau, doreau sau trebuiau să intre în mănăstire. Mulţi laici, însă, încercau să trăiască „perfecţiunea” vieţii creştine în lume, punând în practică învăţăturile Noului Testament, iubirea faţă de Dumnezeu şi aproapele, ca adevăraţi discipoli ai lui Cristos. De mai mult timp se formaseră unele comunităţi laice de rugăciune, care aveau drept scop practicarea unei vieţi religioase fervoroase. Spiritualitatea franciscană le-a inspirat pe multe dintre acestea, apărând astfel aşa numitele grupuri de „fraţi laici” sau „surori laice”, de pocăinţă, care au fost numite ulterior „Al treilea Ordin al Sfântului Francisc”, sau Terţiarii. Membrii trăiau în lume, dar se angajau prin jurăminte speciale că vor practica spiritul de mortificare, vor recita anumite rugăciuni şi vor săvârşi opere de caritate. Puterea mişcării terţiare (nu numai cea legată de ordinul franciscan) a fost atât de mare, încât mai târziu, a fost atribuită unuia sau altuia dintre ordinele terţiare apartenenţa unor personalităţi religioase din acea vreme, aşa cum este cazul Sf.-ei Elisabeta de Turingia († 1231), a Sfântului Ludovic al IX-lea al Franţei, a Sfântului Ferdinand, regele Castiliei (†1252), a lui Dante, Giotto etc.

Cei care doreau să trăiască în castitate s-au grupat în comunităţi numite „claustrale” sau „terţiari regulari”.

Într-un mod analog, au fost fondaţi şi „Terţiarii dominicani”. Ambele mişcări, de-a lungul secolului al XIII-lea, au avut reguli foarte precise, cu jurăminte speciale care îi legau de respectivele ordine călugăreşti. Membrii lor purtau o haină specifică, dar nu se poate vorbi de ordine monastice, deoarece aderenţii acestora nu făceau jurământul de ascultare.

O formă particulară de devoţiune populară a fost „imitarea lui Cristos” de către anumite mişcări religioase feminine din Europa nord-occidentală, Beghinele, care la început nu erau încorporate nici unui ordin bărbătesc. De-a lungul timpului, aceste asociaţii au fost obligate, însă, să îşi asume o regulă terţiară (franciscană sau augustiniană).

Au apărut şi alte forme de asociaţii religioase de laici, care, împreună cu terţiarii, erau adevărate focare de pietate populară: confraternităţile Rozariului, Scapularului şi Sfântei Fecioare.

Ca o consecinţă a cruciadelor, s-a dezvoltat tot mai mult şi o intensă devoţiune pentru Patima Mântuitorului. Au apărut forme particulare ale acestei devoţiuni, care au ajuns până în zilele noastre, aşa cum este Via Crucis şi imnurile în cinstea celor cinci răni ale lui Cristos. Aceste devoţiuni populare au devenit tot mai intense în perioada în care Biserica nu reuşea să pună în practică o reformă generală, care să cuprindă toate straturile şi sectoarele vieţii ecleziale. Prima descriere a devoţiunii Via Crucis datează din anul 1187.

Cruciadele au influenţat şi o revigorare a unei forme de pietate care fusese caracteristică Occidentului la începutul evului mediu: cultul relicvelor. Din Ţara Sfântă au fost aduse numeroase „relicve”, multe dintre care nu erau cu siguranţă autentice, acestea devenind obiectul unor devoţiuni populare ce s-au răspândit cu repeziciune în comunităţile creştine.

O altă practică de pietate, pelerinajul, se inspira din viaţa lui Isus, care a mers la Ierusalim pentru celebrarea sărbătorii Paştelui. În pietatea greacă, şi în mod special în cea rusească, această formă de expresie a religiozităţii a dobândit o importanţă deosebită. La începutul evului mediu, pelerinajul a avut un rol major în răspândirea şi vivificarea credinţei – o caracteristică pentru întreaga perioadă medievală. Chiar şi atunci când vor apărea excesele şi exteriorizarea pelerinajelor organizate, aspect condamnat de Reforma protestantă, pelerinajul în sine, realizat cu spirit de credinţă şi într-o formă corectă din punct de vedere dogmatic, va fi practicat şi apărat chiar şi de spiritele luminate ale vremii (Sfântul Thommas Morus).

Dacă datorită predicării Sfântului Bernard, secolul al XIII-lea a devenit secolul cultului Sfintei Fecioare (toate bisericile cisterciene erau dedicate Sfintei Fecioare), în secolul al XIII-lea s-a răspândit tot mai mult devoţiunea faţă de Prea Sfântul Sacrament din altar. Această formă de pietate e întâlnită deja, la începutul secolului al XIII-lea, în spiritualitatea franciscană. Ulterior, a fost instituită sărbătoarea Corpus Domini, pe care papa Urban al IV-lea a extins-o la întreaga Biserică, şi pentru care Toma d’Aquino a compus un minunat şi profund comentariu spiritual.

Referitor la practica penitenţei din această epocă, sunt semnificative acordările de indulgenţe cu ocazia unor evenimente deosebite, a unor jubilee, sau ca răsplată pentru unele misiuni promovate de Biserică (cruciadele). În acest sens se vor verifica multe excese, care vor atrage criticile reformatorilor protestanţi de mai târziu. Deşi scopul indulgenţei fusese stabilit şi explicat în mod corect, deseori, mai ales promisiunile referitoare la premiu, au fost prezentate într-un mod eronat.

Centrele de activitate caritativă au fost la început doar mănăstirile şi episcopiile, dar o dată cu predicarea cruciadelor, înflorirea comerţului şi cu schimbările sociale, au apărut noi forme de asistenţă pentru cei nevoiaşi. Pe lângă ordinele mendicante, au apărut noi congregaţii religioase: Ordinul Duhului Sfânt, fondat în anul 1180, la Montpellier; Antonianii – care aveau ca unic scop slujirea săracilor şi a bolnavilor. Alte congregaţii îşi propuneau să îi răscumpere pe creştinii luaţi prizonieri de musulmani (Ordinul Trinitarilor, fondat de Sf. Ioan de Mata şi Sfântul Felix de Valois, la începutul secolului al XIII-lea, şi Ordinul Mercedarilor, fondat în anul 1222, şi aprobat în 1235).

În toate aspectele vieţii sociale se simţea influenţa benefică a Bisericii în educarea poporului. Viaţa civilă era organizată în conformitate cu valorile creştine promovate de Biserică. Pentru o mai bună punere în practică a acestora au fost fondate diferite corporaţii şi bresle. Binecuvântarea religioasă a căsătoriei, care în Orient exista de mult timp, a fost promovată şi recomandată, în secolul al XIII-lea, de papii Alexandru al III-lea, Inocenţiu al III-lea şi diferite sinoade. În acest fel, viaţa creştinilor s-a apropiat tot mai mult de viaţa Bisericii. De fapt, laicii depindeau în mare măsură de jurisdicţia episcopilor şi în ceea ce priveşte chestiunile de drept civil. Mijlocul cel mai eficace, însă, în promovarea practicilor devoţionale rămânea predicarea.

Contextul creşterii acestei pietăţi populare conduce, în secolul al XIII-lea, şi la apariţia unor superstiţii populare. Diferitele legături cu Orientul, prin intermediul cruciadelor, şi influenţa catarilor, au răspândit credinţa în vrăjitoare. Deja la sfârşitul primului mileniu, Biserica condamnase aceste superstiţii, dar în această perioadă chiar şi un erudit ca Sfântul Toma d’Aquino afirma că erau posibile raporturile sexuale între creaturile umane şi demoni. Consecinţele cele mai groaznice ale acestei credinţe se vor avea în secolele XIV şi XV. Aşa cum a fost prezentat anterior, în anul 1252, papa Inocenţiu al IV-lea a permis folosirea torturii în procesul vrăjitoarelor, iar în 1275, la Toulouse, pentru prima dată, a fost arsă pe rug o vrăjitoare.

Încercând o sintetizare a religiozităţii populare de secol al XIII-lea, din perspectiva pe care o oferă şi scrierile şi operele de artă din acea perioadă, martori elocvenţi ai acestei pietăţi, nu se poate decât admira bogăţia formelor de pietate şi a credinţei capabile de sacrificiul suprem. Cu toate acestea, nu se poate încă afirma că s-a reuşit „crearea unei pietăţi populare autentice, care să corespundă cu Evanghelia, plină de substanţă şi rezistentă”³⁷. Pietatea populară, inspirată de modelul oferit de viaţa monahală şi de ordinelor mendicante, nu s-a orientat îndeajuns spre sfinţirea vieţii de familie şi profesionale, considerate vocaţii inferioare.

CAPITOLUL AL V-LEA