În loc de argument
Yüklə 1,32 Mb.
|
2) Populaţia“Copilul este mic dar în el este cuprins omul; creierul este mic, dar el este adăpostul gândirii; ochiul nu este decât un punct, dar îmbrăţişează spaţii imense.” (Al. Dumas - fiul) a) Evoluţia numerică a populaţieiPopulaţia, ca element fundamental al complexului geografic, constituie principala forţă transformatoare a mediului natural înconjurător, într-unul cu caracter uman. Existenţa cetăţii dacice de la Grădişte şi a complexului daco-roman de la Dragomireana, ne îndreptăţesc să afirmăm că teritoriul actual al satului Dalboşeţ a fost locuit cu mii de ani în urmă. Populaţia a fost întotdeauna românească şi a cunoscut, fireşte, toate fazele etnogenezei poporului român. Că este aşa, ne dovedesc nu numai urmele arheologice ci şi documentele istorice maghiare şi austriece. Satul Dalboşeţ, ca şi celelalte aşezări din Almăj, nu a fost afectat de perioada migrării popoarelor, deoarece pădurile din apropiere i-au fost refugiu la îndemână şi sigur. Doar de la slavi au rămas mai multe toponime. Există în hotarul Dalboşeţului toponimul „Tătărâşti“ ce atestă trecerea unor oşti străine, aşa cum spune o veche legendă locală ştiută acum 60 de ani de bătrâna Solomia Panduru din Dalboşeţ154. Interesantă este în această zonă mai puţin prielnică agriculturii, invadată de plante trebuincioase doar animalelor, denumirea ce se dă acestei vegetaţii: „Bugeac“. Cuvântul este sinonim cu zona depărtată din Est locuită de tătari, având capitala în oraşu-târg Buceag. Moaşa Solomia, cum i se spunea, îşi amintea la 80 de ani, din povestirile vechi, că “acolo era o tabără cu oameni şi animale ca bugeacu“155. Un interes deosebit prezintă cunoaşterea evoluţiei numerice, a densităţii, a mişcărilor populaţiei, cât şi a structurii acesteia în diferite perioade. Permanentizarea locuitorilor Almăjului în aşezări străvechi este consemnată, în anul 1430, în cea dintâi conscripţie făcută de către regele Sigismund al Ungariei. Din aceasta aflăm că în districtul Almăj, din care făcea parte şi Dalboşeţul, locuiau 504 ţărani liberi, 32 grăniceri însărcinaţi cu paza hotarului regatului maghiar dinspre Dunăre şi 26 de curieri care ţineau legătura cu banul de Severin156 sub jurisdicţia căruia se aflau. De regulă, un cnezat era identic cu un sat. Nu avem nici un motiv să ne îndoim că între aşezările stabile din districtul Almăj, amintite în acest document, este şi cel al Dalboşeţului, iar printre ţăranii liberi, grănicerii şi curierii amintiţi erau şi dalboşeni. Aceasta cu atât mai mult, cu cât satul era aşezat în imediata apropiere a Munţilor Almăjului, la hotar. Date privind numărul locuitorilor satului nostru nu ne sunt cunoscute până la începutul secolului al XVIII-lea, când Banatul cade definitiv sub stăpânirea Austriei (anul 1718). Curţii de la Viena îi era necesară cunoaşterea situaţiei populaţiei, în primul rând pentru nevoile armatei, dar şi pentru impunerea şi perceperea dărilor, deci din motive fiscale. Au fost efectuate numeroase “conscripţii” (recensăminte), dar nu toate datele rezultate au fost păstrate până în zilele noastre. Primele date care ne sunt cunoscute sunt cele ale conscripţiei din anul 1718, adică imediat după cucerirea Banatului. Aflăm că Dalboşeţul număra doar 15 case. Privind comparativ cu celelalte sate, avea cele mai puţine. Putna avea 30 case, Şopotul 35, Tăria şi Jidovini (sate de pe cuprinsul Bozoviciului) 30, Mocerişul 20, iar Bozoviciul 82. Această situaţie, credem noi, trebuie pusă pe seama luptelor care s-au dus între trupele austriece şi cele turceşti, pentru ţinerea sub ocupaţie a Almăjului. Aşa cum arătam în prezentarea istoricului satului la anul 1603, proprietari ai Dalboşeţului erau Vaida Bona care stăpânea 2 porta, adică 20 case şi Vaida Gavril 1 porta, 10 case locuite de iobagi. După un registru de dare din Caransebeş pe anul 1598, reiese că la Dalboşeţ erau proprietari de moşii: Vaida Bona, fraţii săi Ivacicu şi Petru, văduva lui Nicolae Gârlişteanu şi un Gavrilă (C. Buracu, “Cronica istorică a Almăjului”). Dacă satul ar fi avut numai 15 case nu ar fi fost posibil să fie atâţia proprietari. În cei 115 ani, scurşi între cele două conscripţii, dacă numai o dată la 5 ani s-ar mai fi construit o singură casă, numărul acestora ar fi trebuit să fie de cel puţin 42-50 case. Dispariţia celor 15 case existente în anul amintit trebuie pusă pe seama confruntărilor dintre cele două armate, dar mai ales pe seama incursiunilor de jaf ale turcilor, care se soldau cu incendierea satelor. În timpul acestor confruntări mulţi erau luaţi robi, casele erau distruse, populaţia lua drumul codrului şi se ascundea în locuri sigure. Ba mai mult, mulţi dintre locuitori au trecut în Oltenia şi s-au pus la adăpostul domnilor munteni. Probabil că la data recensământului o parte a caselor erau distruse şi locuitorii încă nu se întorseseră în vatra localităţii. Aceasta şi pentru a scăpa de corvezile şi rechiziţiile la care erau supuşi de noii ocupanţi. La toate acestea se poate adăuga şi izbucnirea unor boli molipsitoare care să fi dus la moartea unor locuitori. În urma păcii de la Belgrad (1739), interesul Curţii imperiale de la Viena şi a administraţiei provinciale de la Timişoara creşte faţă de ţinutul Almăjului, din dorinţa de a extinde organizaţia militară existentă între Mureş şi Tisa şi în părţile din sudul Banatului, până la Dunăre. În acest scop militar, în anul 1749 se efectuează o nouă conscripţie, din care rezultă că la Dalboşeţ numărul caselor a ajuns la 52, iar în anul militarizării la 126. Dacă fiecare casă ar fi fost locuită de către o singură familie, şi aceasta ar fi fost formată din 5 membri, aşa cum se apreciază de căre specialiştii în demografia istorică, numărul locuitorilor se prezenta astfel:
Din analiza acestui tabel observăm că la începutul secolului al XVIII-lea numărul caselor şi locuitorilor satului Dalboşeţ era extrem de mic. Dacă numărul caselor a rămas acelaşi în intervalul 1718-1723, nu acelaşi lucru putem spune şi despre populaţie. Deşi noi am estimat-o după metoda folosită de demografia istorică, cu câte 5 membri pe familie, persoanele ce locuiau o casă puteau fi şi de 7-8, chiar 10. Ştiut este faptul că în vechime familiile erau alcătuite din 2-3 generaţii, capul familiei, copiii săi şi copiii lor. Aceasta pentru că uneltele erau rudimentare şi pământul se lucra greu, iar suprafeţele cultivabile erau reduse, iar mărirea lor prin defrişare presupunea o muncă grea, care putea fi făcută doar de mai mulţi oameni. Creşterea numărului de case şi a populaţiei de aproape 4 ori într-o perioadă de numai 31 de ani se explică prin sporul natural pozitiv, cât şi prin coborârea celor aflaţi la colibele din poienile muntelui, în vatra aşezării. Posibil ca la această creştere să fi contribuit şi reîntoarcerea celor fugiţi în Oltenia, mai înainte. Acestora nu le-a mers prea bine în locurile unde s-au aşezat, deoarece “cazacii” le luau vitele, hainele şi alte lucruri157. Nici documentele, nici tradiţia locală nu au păstrat numele celor care au fost luaţi în robie la turci. Dar în mod sigur destui dintre dalboşeni au fost luaţi şi trecuţi în sudul Dunării, alături de alţi almăjeni. Folclorul păstrat pe valea Boiniţei reliefează ce urme adânci a lăsat “luarea în robie” în versurile cântecului din aceste locuri:
(culeasă în anul 1975 de către scriitorul Nicolae Dolângă, de la Iosâm Cocora de pe Boiniţa) Documentele cunoscute relevă faptul că românii ajunşi robi au reuşit să se elibereze mai mult prin forţe proprii, după mulţi ani de muncă, decât cu sprijinul autorităţilor habsburgice. De pildă administraţia din Lugoj (la 28 septembrie 1739), înaintează Comandamentului General din Timişoara un tabel cu locuitorii care s-au răscumpărat singuri din robie158. Însă la 4 iunie 1741, administratorul din Orşova raportează că s-a deplasat la Cladova (azi în Serbia) cu scopul de a elibera unele grupe de creştini, dar nu a reuşit să facă ceva159. Cei care reuşeau a scăpa singuri de la turci erau internaţi în staţii de carantină pe perioade mai îndelungate şi în condiţii nu tocmai bune. “Probabil că în urma unor proteste, reclamaţii, autorităţile superioare au ordonat, la 13 iulie 1745, conducerii staţiei de carantină Mehadia ca imediat să pună în libertate pe cei 58 de foşti sclavi, care sunt internaţi acolo160. Deci şi după 6 ani de la terminarea războiului austro-turc din 1739 se mai întorceau acasă destul de mulţi oameni robiţi. Necesităţile militare ale imperiului habsburgic, cât şi prezenţa turcilor în Oltenia şi sudul Dunării, au impus mărirea numărului de militari grăniceri care păzeau graniţa şi participau la războaie. Ca urmare, s-a luat hotărârea după cum am văzut ca la 1 noiembrie 1773, cele 31 de sate aflate în Clisura Dunării, Craina şi Almăj să fie preluate de autorităţile militare, cu toate că populaţia s-a împotrivit cu îndârjire. Deşi locuitorii almăjeni au fost îndemnaţi de însuşi împăratul Iosif al II-lea, în timpul vizitei sale din 17 mai 1773 la Bozovici, cu promisiune că nu vor merge nicăieri la oaste, ci numai pe graniţă la pază, că le va ierta contribuţia şi frumos îi va echipa, nu s-au lăsat impresionaţi şi şi-au exprimat ferm împotrivirea. Nici “poveţele” episcopului ortodox Vidac şi ale protopopului Stoica de Haţeg care “în toate satele rumâneşti învăţa a fi militari credincioşi”, nu i-au impresionat pe localnici. Se pune întrebarea de ce atâta împotrivire la militarizare deşi, ţinând seama de conjunctura de atunci, acceptarea înrolării era cea mai convenabilă alternativă. Credem că această atitudine a locuitorilor trebuie pusă pe seama sarcinilor apăsătoare, a comportării uneori inumane a funcţionarilor. Încă trăiau mulţi dintre cei care se răsculaseră împotriva lor în 1738-1739 şi luptaseră alături de turci. Folosirea localnicilor ca militari era convenabilă pentru împărat, deoarece aceştia erau obişnuiţi cu un trai modest, faţă de coloniştii care ar fi trebuit aduşi, cheltuielile de remunerare a lor fiind foarte mici. Oberleitnantul, Schlegl face o comparaţie foarte sugestică între ceea ce ar fi trebuit să li se ofere coloniştilor austrieci şi cu ce se mulţumeau localnicii. “Excelenţia voastră cuvânt îngeresc arăta-aţi şi-i sfânt adevărat că staerii, tirolii, crainerii în munţi lucră, unde-s dedaţi: iară aducându-i aicea, case a le face, vase, vite, cară ş.a. a le da! Şi fiind ei dedaţi bine a mânca, în peane moi a dormi, pentru ei trebuie în vârfu munţilor case bune a zidi, paturi, saci cu pae, tot fălu de vase de bucate a le da: fiindcă ei de-acasă pre 8 sau 9 zile pâine, unt, ouă, făină şi carne la cordon îşi vor duce, forşpan a le da. A cărora pâine, carne, vara se pişcăveşte şi să mucezeaşte. Iară aceşti beţi rumâni, în doi ani am văzut ce iau la comandă, vara sau iarna într-un chip: făină de cucuruzuri sărata, într-un foale de oae legată; la patru feciori o căldăruşă, o săcure; în loc de unt, oaă carne-brânză iar pe post, păsulă şi sare. Cele rămâne, tot bune, iar acasă duc. Iară de dormit, în loc de căpeneag au cuşmă de lână şi iarna la foc şi afară dorm. Din carii, pre încet ca şi tirolii se pot face”161. Pentru a cunoaşte cât mai bine numărul bărbaţilor, şi pe care dintre ei se putea conta pentru serviciul militar, în 12 noiembrie 1774 se face recensământul familiilor sau comunioanelor. Iată cum se prezenta situaţia la Dalboschez (Dalboşeţ)162:
Interesant de ştiut ar fi modul sau criteriile după care s-a făcut clasificarea în “corespunzător pentru serviciul militar” şi “invalizi”. O dată terminată acţiunea de militarizare, în viaţa locuitorilor satului nostru s-au produs schimbări importante. Se introduce ordinea, disciplina, se impun măsuri sanitare şi interzicerea avorturilor. Întreaga activitate a satului se desfăşura în cadrul comunioanelor, care erau o formă superioară de organizare a familiei şi erau alcătuite din 2-3 generaţii şi cuprindeau între 15-25 persoane. Dar au fost cazuri când comunionul era format şi din 30 chiar 35 de membri. Prin legi (aşa cum a fost Constituţia din 1807) stăpânirea a căutat să menţină pe de o parte, integritatea posesiunii asupra imobilului sau moşiei, ce asigura baza materială a familiei, iar pe de altă parte, să menţină la un loc toţi membrii comunionului, necesari ca braţe de muncă, dar şi de supunere la ordinele cu caracter militar sau de altă natură. Comunioanele erau strict controlate de către conducerea companiei. Capul comunionului răspundea de buna gospodărire a comunionului respectiv, în plan economic. Comanda companiei pedepsea în public pe cei care nu-şi îndeplineau cu conştiinciozitate munca. Bărbaţii era controlaţi la arat, semănat, cosit sau alte activităţi agricole, iar femeile de modul în care îşi ţineau curătenia în casă, cum găteau şi dacă ajungeau cu mâncarea la timp în ţarină, pentru pauza de prânz. Ele erau pedepsite şi dacă mâncarea nu era gustoasă sau dacă nu aveau toate cele necesare îngrijirii copilului în timpul unei zile de lucru sau acasă. Dacă greşelile se repetau, peste două săptămâni, erau pedepsite cu 25 de lovitori sau executarea de munci, sau pază de noapte în folosul comunităţii163. La acestea se mai adaugă şi cele bisericeşti, aplicate de preoţi, prin refuzul de împărtăşanie, cununie sau botez. Conform registrelor Regimentului româno-iliric, la 1 noiembrie 1804, în Dalboşeţ erau 130 comunioane (familii-grănicereşti) din care: Băcilă – 20 Careba – 12 Peţa – 10 Budescu – 9 Baba – 9 Uscatu – 8 Imbrea – 7 etc.
Comunioanele, în buna tradiţie românească, se ajutau între ele în caz de boală, construirea casei, fără pretenţii băneşti, ci în sistemul de “clacă”. Conducerea militară grănicerească recomanda ca toate căsătoriile să se facă numai între comunioanele grănicereşti, pentru a evita conflictele legate de împărţirea pământului şi pentru stabilitatea lor. Această recomandare a fost trecută ca lege a statului austriac şi transmisă în teritoriu prin ord. nr. 4112 din 21 februarie 1788: “tare să porunceşte preoţilor, ca nu cumva pre vreunul din treapta militărească, fără de ştirea şi slobozirea răgămentului şi a preotului de răgăment, care nu va avea înscris “slobozenia” să nu îndrăznească a-i cununa”. Ca să poată legifera cele 24 jugăre de pământ date în folosinţa veşnică fiecărui comunion, Curtea de la Viena iniţiază un nou recensământ în 27 decembrie 1791. În urma recenzării s-a stabilit că la Dalboşeţ era un total de 751 persoane, din care 400 bărbaţi şi 351 femei. Observăm că în cei 19 ani scurşi de la ultima conscripţie, se înregistrează o creştere de 121 persoane, deşi în acest interval s-a desfăşurat ultimul război cu turcii (anii 1788-1789), care a provocat mari distrugeri şi greutăţi populaţiei. Această creştere ar putea să nu fie întru totul reală, deoarece pentru anul 1773 am luat în calcul doar 5 persoane pentru fiecare casă, în realitate, în multe dintre ele numărul era mai mare. Afirmaţia se bazează pe datele altor conscripţii făcute de austrieci în perioada 1784-1787, din care reiese că o familie era formată, în medie, din 6,63 suflete. Surprinzător este faptul că la această conscripţie se înregistrează bărbaţii şi femeile separat şi că numărul acestora din urmă este mai mic. Acest lucru se datorează războiului, femeile fiind mai expuse şi mai căutate de turci. Într-un raport al comandei regimentului grăniceresc din noiembrie 1789, în care se comunică situaţia locuitorilor dispăruţi, se vede clar că numărul femeilor şi fetelor a fost mai mare, decât al bărbaţilor şi băieţilor: Bărbaţi – 1126 Băieţi – 1891 Femei – 1607 Fete – 1989 TOTAL: 6613 Celor dispăruţi li s-a adăugat nu număr de 16306 morţi, numărul total cifrându-se la 22919 locuitori164. În anul 1843 în Dalboşeţ trăiau 1577 locuitori, dintre care 69 erau copii. După numai 15 ani (1858) populaţia ajunge la 1702 locuitori, înregistrându-se o creştere de 135 persoane. Acum, pentru prima dată, ne este prezentată situaţia pe naţionalităţi. Din cei 1702 locuitori, 1402 erau români, 214 ţigani şi 26 cehi catolici (după Pesty Frigyes op. citată pag. 51). Pe baza legii din anul 1872 s-a trecut la provincializarea Almăjului, desfiinţându-se confiniul militar. La 1 noiembrie 1872 în sat erau 192 case, locuite de 1952 persoane (după L. Smeu, op. citată, pag. 110). Se observă că imediat după desfiinţarea Graniţei, comunioanele continuă să se menţină ca o comunitate familială tradiţională. Aceasta îşi are explicaţia, pe de o parte, în dorinţa de a nu se fărâmiţa proprietatea, iar pe de altă parte, în aceea că un număr mare de membri asigurau o bună dezvoltate gospodăriei respective. Populaţia continua să crească, numărul locuitorilor ajungând în anul 1900 la 2379 din care 2279 erau români, iar 100 alte naţionalităţi. Cel mai mare număr de locuitori pe care l-a avut satul nostru vreodată a fost în anul 1910, când aici trăia un număr de 2408 persoane. Evoluţia numerică a populaţiei în perioada 1718-1996
Evoluţia populaţiei satului cu unele stagnări, creşteri lente sau explozive, a fost influenţată aşa cum s-a văzut de : condiţiile economico-sociale, politice, sanitare, gradul de educaţie, ale fiecărei etape istorice. La toate acestea s-au adăugat fenomenele naturale (secete, geruri năprasnice, inundaţii, furtuni devastatoare) şi epidemiile provocate de războaie: ciuma (anii 1738, 1849), holera, dizenteria (1788-1791), tifosul (1919) etc. Până şi lăcustele şi omizile, venite în anii 1739, 1780-1785, 1797, 1843 “care au mâncat toţi pomii şi tot rodul”, le-au creat oamenilor greutăţi. Cronicarul Albumului tuturor întâmplărilor parohiei noastre ne relatează că “În anul 1863, au venit de cătră sfinţit în comuna noastră, o mulţime de lăcuste, pe unde au ajuns, au mâncat frunza din pomi şi de cucuruz, încât a rămas numai butucu gol, peste noapte s-au aşăzat pe arborii drumului între Dalboşeţ şi Lăpuşnic, în aşa mulţime de se aşăzau crengile de tot sub povara lor, mâne zi au sărit locuitorii cu puşcături şi tot felul de alarme, le-au izgonit cătră Bozovici, şi s-au dus.” Sau că “În anul 1907-1908 au fost omidă sălbatică, de a mâncat toată frunza din pădure şi din pomi, întru cât au rămas peste vară toţi negrii ca şi iarna. Toată iarba a fost plină, de nici vitele nu puteau paşte. Pre păreţii caselor era şi în câmp încât nu puteai şădea jos de omide”. Sarea, produs atât de banal în zilele noastre, pentru cei ce au trăit atunci a fost dificil de procurat şi foarte scumpă. Dacă totuşi dalboşenii, confruntaţi cu atât de multe necazuri şi suferinţe, au supravieţuit şi greu şi inegal au crescut ca număr până la primul război mondial, aceasta a fost urmare a faptului că erau puternici, viguroşi şi uşor adaptabili la situaţia momentului respectiv. Scăderea numărului populaţiei după anul 1910 a avut mai multe cauze. Printre acestea se numără aceea că desfiinţarea graniţei militare a dus peste câţiva ani la modificarea relaţiilor de proprietate. Dacă legea grănicerească consfinţea dreptul de proprietate şi interzicerea înstrăinării ei, legile maghiare au limitat suprafaţa minimă a comunionului de casă la doar 6 jugăre şi au consfinţit dreptul de a fi ipotecate şi vândute. Acest lucru face ca marile comunioane să se fărâmiţeze şi să apară proprietăţile mici. Ca acestea să nu se împartă între moştenitori, familiile încep să-şi limiteze numărul de copii. Pe vremea aceea, naşterea mai multor fete într-o gospodărie era considerată o adevărată “pacoste”, pentru că ele la căsătorie trebuiau înzestrate cu pământ. Cele două războaie mondiale s-au soldat cu pierderi de vieţi omeneşti, spor natural mic, condiţii grele de viaţă şi lipsa asistenţei sanitare. După 1956, scăderea accentuată a populaţiei s-a datorat pe de o parte, faptului că era în vigoare decretul privind liberalizarea întreruperilor de sarcină, cât şi migrării spre centrele industriale Anina şi Reşiţa. În ultimele decenii, evoluţia populaţiei se înscrie într-o linie descendentă şi mai accentuată. Cauzele acestei reduceri destul de pronunţate sunt sporul natural extrem de mic, dar mai ales efectul industrializării ţării care a atras continuu forţa de muncă din mediul rural spre cel urban cât şi lipsa unor obiective industriale în apropierea comunei, care să permită naveta zilnică. Conform datelor culese de la Direcţia de Statistică a judeţului Caraş-Severin, populaţia actuală a comunei este de 2190 locuitori. Rerpartiţia populaţiei comunei Dalboşeţ pe localităţile componente:
Numărul de locuitori ai fiecărei localităţi se reflectă şi din modul de distribuire a gospodăriilor şi repartiţiei pe trepte de altitudine. Astfel, satele Dalboşeţ şi Şopotu Vechi s-au dezvoltat în lunca râurilor ce le străbat şi pe terasele Nerei, la o altitudine cuprinsă între 250 m şi 280 m. Acestor două localităţi le revin 91,37% din populaţie, adică 2002 locuitori. Satele Reşiţa Mică, Prislop, Bârz, Boina şi Boiniţa sunt alcătuite din sălaşe, concentrate iniţial de-a lungul văilor omonime, iar mai apoi, prin extinderea teritorială şi pe interfluvii. Gospodăriile localităţilor respective prezintă o distribuţie altitudinală care se încadrează între 210 m şi 400 m. Populaţia ce le revine acestor sate numără 189 locuitori, adică 8,63% din totalul comunei.
b) Densitatea populaţieiScăderea numerică a populaţiei comunei este dovedită şi de densitatea populaţiei. Ca raport între numărul de locuitori şi diferite categorii de suprafeţe, densitatea populaţiei înregistrează valori care se deosebesc în funcţie de mărimea suprafeţei respective şi de numărul populaţiei. Astfel densitatea medie pe raza comunei Dalboşeţ este 25,51 locuitori / km2. Comparând această densitate cu densitatea pe ţară (91 locuitori / km2), remarcăm că este mult inferioară, dată fiind întinderea mare a moşiei comunei în zona muntoasă, dar este superioară mediei Depresiunii Almăj de 20 locuitori / km2. În teritoriul satului Dalboşeţ densitatea este de 29,6 locuitori / km2, iar în satul Şopotu Vechi de 31,9 locuitori / km2. În anul 1910 densitatea în cele 2 sate se prezintă astfel: Dalboşeţ era de 45,3 locuitori / km2, iar la Şopot de 44,7 locuitori / km2, ceea ce demonstrează, dacă mai era necesar, scăderea drastică a numărului de locuitori. Densitatea populaţiei în satele Bârz, Boina, Boiniţa, Prislop şi Reşiţa Mică este foarte redusă, acestea fiind situate la altitudine, în zone accidentate, pe mari întinderi teritoriale. Majoritatea acestor locuitori au case şi în vatra satului Dalboşeţ, între această localitate şi sălaşe existând o pendulare permanentă. Pe baza acestui considerent, în continuare la analiza mişcării populaţiei, a structurii pe sexe şi grupe de vârstă, populaţia acestor sate va fi analizată împreună cu cea a satului Dalboşeţ.
c) Dinamica naturală a populaţieiCreşterea sau descreşterea numărului de locuitori este determinată cu preponderenţă de dinamica naturală a populaţiei, în cadrul căreia sporul natural reprezintă indicatorul cel mai important, determinat de diferenţa dintre natalitate şi mortalitate. La rândul lor, aceşti ultimi indicatori demografici, natalitatea şi mortalitatea sunt influenţaţi de fertilitate şi morbiditate. Natalitatea ca raport între numărul născuţilor vii şi numărul mediu al populaţiei dintr-o anumită perioadă de timp, pune în evidenţă numărul mic al naşterilor, fenomen caracteristic zonei de vest a ţării şi în special Banatului. Indicele natalităţii în cadrul comunei este de 11,1‰, iar pentru satul Dalboşeţ este extrem de mic, având valoarea de 7‰, în 2006, născându-se doar 8 copii. În anul în curs s-au născut doar 3 copii fără a mai fi altă perspectivă, ceea ce ne îndreptăţeşte să afirmăm că satul se îndreaptă spre o rapidă depopulare. Afirmaţia este susţinută de compararea numărului de naşteri în 5 ani diferiţi. Numărul născuţilor
Cifrele vorbesc de la sine. Venirea pe lume a unui copil reprezintă un moment de mare bucurie şi responsabilitate în fiecare familie. Pentru ca cel născut să fie frumos, sănătos şi să aibă mult noroc în viaţă, de-a lungul vremii s-au perpetuat anumite obiceiuri legate de acest eveniment. După ce se ştie că tânăra femeie va fi mamă, ea este protejată de familie şi de cei apropiaţi. Pe Cracu Jarcului, la sălaşele vechi, bătrâna casei invoca pe Moşul Codrului pentru paza celui ce se va naşte: “Să vini de pază, Grijă să ai, Moşule, Moş Cu Soarele-n coş, Cu Lună-surată, În traistă de piatră” Grija viitoarei mame pentru frumuseţea şi sănătatea copilului ei, începe încă înainte de a se naşte. Femeia gravidă nu fură şi nu ascunde nimic pentru a nu avea copilul semne. De asemenea, ea nu participă la înmormântări şi dacă o face îşi leagă pe inelar aţă roşie, ca cel ce se va naşte să trăiască, iar spiritele de pe lângă mort să nu aibă influenţă rea asupra lui. Înainte, la naştere asista viitoarea moaşă a copilului ca să-i taie ombilicul, pe o scândură de stejar, ca el să fie la fel de falnic şi puternic precum acest copac. După aceea ea îl stropea cu apă rece pentru a fi harnic, vioi şi vesel în viaţă. Astăzi acest episod este eliminat, doarece naşterile au loc în spitale cu cadre medicale specializate. La trei zile de la naşterea pruncului se desfăşura un ritual menit să îmbuneze ursitoarele. Pe masă se aşează seara: 7 farfurioare cu 7 “căţei de ai” (usturoi), 7 mere, 7 colăcei din cocă nedopsită. Pe trei scaune se pun 3 pahare cu apă, trei monede şi dulciuri. Noaptea vin cele trei ursitoare, întâi urseşte cea Mare, apoi cea Mijlocie şi la urmă cea Mică.
Până la botez noul născut nu era lăsat singur, pentru ca duhurile rele să nu se poată apropia de el. Dacă totuşi trebuia lăsat singur, i se punea sub pernă un cuţit pentru a se “apăra”. Sâmbătă seara, înainte de botez, era scăldat în apă amestecată cu lapte dulce. În “carliţă” (văniţă din lemn) se puneau flori, busuioc, o oglindă şi câteva monede. Aceasta pentru ca el să fie în viaţa dulce ca laptele, frumos ca florile, cinstit ca oglinda şi să se bucure de mult belşug. În urmă cu 10 ani, mama celui care se boteza rămânea acasă, ca să facă diferite lucruri pe care dorea să le facă şi copilul în viitor. Ea se spăla, se pieptăna, se îmbrăca frumos, cânta, juca, tăia lemne, mima că sapă şi coseşte, croşeta, citea, scria ş.a., pentru ca şi celui sau celei botezate să-i placă să le facă când va fi mare. După botez, când copilul era “lepădat” de păcatul strămoşesc de către preot şi naş şi încredinţat lui Dumnezeu pentru “a-l creşte şi păzi de rele” era adus acasă. Naşul sau naşa nu intra cu el pe uşă, ci îl da tatălui pe geam. În casă mama îl aşteaptă cu o tavă acoperită cu un “peşchir” (prosop) frumos, pe care sunt aşezate diferite lucruri: bani, mărgele (dacă e fată), caiet, creion, piaptăn, ciocan, cleşte etc. Se spune că pe ce obiect va pune micuţul prima dată mâna, aceea îi va fi profesia. Nu ştim ce au atins mai demult pruncii, dar sigur în zilele noastre pun mânuţa pe bani, că banii i-ai înrobit pe mulţi dintre noi astăzi… Urmează apoi ospăţul (masa festivă) organizată de părinţi în cinstea celui ce s-a botezat. Moaşa aduce copilul în faţa naşului şi îi spune: “Am o mlădiţă de prun, Dar numele nu vi-l spun; Eu vă rog să-l ghiciţi Şi îndată să-l plătiţi.“ Naşul îl dăruieşte pe cel mic, cu bani şi obiecte, urmând moaşa, bunicii, celelalte rude şi prietenii. Masa este deschisă de naş, care rosteşte „Tatăl nostru“, urând apoi cele cuvenite noului botezat. Mortalitatea reprezintă raportul dintre numărul morţilor şi numărul mediu al populaţiei dintr-o perioadă, de obicei dintr-un an. Mortalitatea înregistrează pe ansamblul comunei valori medii de 13,7‰, cu variaţii semnificative de la un sat la altul. La Dalboşeţ este de 12,5‰. În primele 7 luni ale anului în curs au decedat deja 12 persoane. Valoarea destul de ridicată a acestui indice demografic relevă o îmbătrânire a populaţiei de peste 60 de ani consecinţă, aşa cum am văzut, a numărului foarte redus de naşteri din ultimele decenii, cât şi a plecării unui număr mare de tineri la oraş în căutarea unui loc de muncă. Analiza cauzelor deceselor, după registrele de decese ale primăriei, în satul nostru ne indică faptul că acestea în proporţie de 90% au drept cauză bătrâneţea şi anumite boli, printre care şi cele cardio-vasculare, reumatismele infecţioase, bolile renale şi cancerul. Credem că bolile renale şi cardio-vasculare sunt generate de o alimentaţie nesănătoasă: un consum excesiv de carne de porc, prăjeli, brânză sărată, o cantitate mică de fructe şi legume. Cele reumatice se datoresc umezelii persistente din depresiune. Dacă comparăm decesele înregistrate în 5 ani diferiţi, observăm un fapt îmbucurător: în anii luaţi în calcul au fost în continuă scădere. Dar după cum o să observăm din tabelul care ne prezintă numărul naşterilor şi pe cel al deceselor, în ultimii 10 ani, vom vedea că în anii 1997, 1998, 1999, 2002, numărul deceselor a fost alarmant de mare, comparându-l cu cel al naşterilor. Numărul morţilor
Spre o bună exemplificare a procesului de îmbătrânire a populaţiei am ales tot anii 1991 şi 2001, prezentând vârsta celor decedaţi. Anul 1991 – total decedaţi = 24
Anul 2001 – total decedaţi = 18
În urma măsurilor luate de autorităţile statului pentru protejarea sănătăţii populaţiei prin înzestrarea satelor cu cadre sanitare, vaccinări gratuite şi farmacii în apropiere, pe teritoriul localităţii Dalboşeţ bolilele molipsitoare se produc cu totul accidental şi mai ales în rândurile copiilor. Totodată mortalitatea infantilă a fost redusă aproape total. Din cercetarea registrului cu decedaţi al bisericii pe ultimii 15 ani, am constatat un singur deces al unui copil de 6 luni, produs din cauza unui accident. În acelaşi registru am urmărit numărul deceselor şi cauzelor lor pentru anul 1939. Situaţia era următoarea: Anul 1939 – total decedaţi = 40
Observăm că între 0 şi 20 ani s-au înregistrat 8 decese, între 20-40 ani un singur deces, iar între 40-60 ani 7 decese, restul de 24 au fost la persoane cu vârste de peste 60 de ani. Protocolul deceselor anului 1939 indică şi bolile care au cauzat moartea, aşa cum au fost înscrise de preotul de atunci. Este bine să se cunoască faptul că preotul nu avea cunoştinţe medicale, ca atare nu putea preciza corect diagnosticul. Mai trebuie precizat faptul că preoţii cel mai adesea treceau drept cauză a morţii ceea ce declara membrul familiei care venea să anunţe decesul. Totuşi diagnosticele trecute în protocol ne dau o imagine despre starea de sănătate în acea vreme:
Dacă naşterea şi apoi căsătoria sunt momente care aduc bucurie în familie, moartea – ultimul mare moment al vieţii – este momentul tragic al despărţirii. După credinţele vechi din sat moartea se anunţă prin diferite semne, atât rudelor cât şi celui ce va trece dincolo, în eternitate. Semnele cele mai cunoscute sunt: cântarea cucuvelei pe casă, pe gard, cântarea găinii cocoseşte, urlatul câinilor, pocnirea şi crăparea unor obiecte (masă, scaun, podele, ladă), dărâmarea în vis a unui perete de la casă, ş.a. Momentul “despărţirii sufletului de trup” trebuie să-l găsească pe om îmbrăcat curat. Cămaşa cu care “îţi iese sufletul” este cea cu care te vei înfăţişa la “judecata din urmă”. Sufletul nu trebuie să părăsească trupul fără lumină. Membrii familiei au mare grijă ca cel ce va deceda, să nu plece din lumea asta, fără să “aibă parte” de “lumina de suflet”. Lumânarea aprinsă în momentul decesului este considerată “torţa” care va lumina “cărările neştiute şi neumblate” pe care a pornit sufletul în eternitate. După ce persoana “a închis ochii”, are loc spălarea, îmbrăcarea şi aşezarea pe masa frumos împodobită cu poneve şi procoviţi. În perioada cât mortul este în casă, se face “priveghiu;”. Femeile din sat vin cu “lumină la mort” (lumânare împodobită cu flori sau verdeaţă) şi înconjoară mortul, rugându-l să ducă lumină celor pomeniţi. Pentru că înainte de a pleca la mort, fiecare femeie aprinde acasă lumânarea şi “o numeşte de pomană” până aici să fie morţilor de la casă, de aici să fie pentru sf. Arhanghel care poartă pomenile, iar de aici să fie lu’. Adică celui decedat, care va duce lumină celorlalţi. Într-un singur buzunar i se pun mortului 24 de monede, simbolizând cele 24 de vămi ce trebuiesc plătite. Când cel decedat nu este căsătorit va fi înmormântat cu “suliţă” (brad), care-i va fi perechea. Cinci, şapte sau nouă bărbaţi merg la pădure şi taie un brad. Un grup de femei aşteaptă pe cei cu bradul la intrarea în sat, unde-l împodobesc cu flori şi-l stropesc cu apă. Bradul se poartă aşezat în furci cu trunchiul în faţă. Femeile merg în urma lui ţinându-se de braţ şi bocind:
Un moment emoţionant este cel legat de ritualul “petrecutul mortului”, care se desfăşoară în dimineaţa înmormântării. Un grup de femei (în număr fără soţ), cu lumânări aprinse în mână începe bocitul cu versurile:
Ultimele versuri pun în evidenţă legătura dintre om şi pământ: “Pămânce, pămânce De azi înainte Tu să-i fii părinte Şi să nu grăbeşti Ca să-l putrezeşti…” Tot în dimineaţa înmormântării pe la ora 10, trei femei, rude apropiate ale ultimului decedat, vin cu un coş frumos împodobit în care au un colac mare împletit, cu lumânări aprinse, ouă roşii, dulciuri, fructe. Femeile ridică coşul în faţa mortului şi spun: “Am venit la tine Cu colac şi cu lumină Schimbul pe o săptămână Să-l duci lu….” După aceasta colacul se taie în bucăţi şi se împarte celor prezenţi. Prin bocet femeile îl roagă pe cel mort ce veşti să-i ducă celui decedat înaintea lui. Când începe ritualul de înmormântare, după ce preotul a săvârşit rugăciunile din cameră, mortul este scos afară, dar membrii familiei rămân înăuntru şi închid uşa, ca cel plecat să nu mai ia pe altcineva cu el. Pe lângă membrii familiei care merg lângă sicriu, mai este şi o femeie bătrână care duce o traistă în care sunt colacii pentru gropari, o sticlă cu vin şi sfoara cu care se coboară sicriul în groapă. După ce se termină slujba de înmormântare, preotul ia o sapă şi loveşte cei patru pereţi ai gropii, spunând: “Al Domnului este pământul, Lumea şi toate câte sunt într-însa”, trăgând primii bulgări de pământ peste sicriu şi stropeşte cu vin. Cei care au însoţit cortegiul funerar, aruncă în groapă bani, flori şi lumânări. Când mormântul este gata, femeia cu traista le toarnă groparilor apă să se spele pe mâini, apoi le împarte colaci, iar celui care a păzit groapa şi o cană cu o lingură. Cei care au participat la înmormântare sunt poftiţi la pomană (la masă). Timp de 40 de zile o femeie din casă merge la cimitir cu jar, pentru a tămâia mormântul. A doua zi după înmormântare se “sloboade apa”, la fel la 9 zile când se dau şi haine de pomană. Un grup de femei se duc la o apă curgătoare şi aleg un vad curat pe care-l împodobesc cu flori. Pe lângă vad se pun colaci cu lumânări aprinse. Pe o bucată de coajă de dovleac se aşează o lumânare aprinsă şi i se dă drumul să plutească pe râu ca să meargă în lumea “aialaltă”, să ducă lumină. În marginea apei, se alege o piatră pe care se pune un prosop. Pe rând cei prezenţi toarnă apă cu o cană peste piatra împodobită şi rostesc versurile: “Cu lumini te-am luminat, Cu bani te-am răscumpărat“ Apoi se împart colaci, dulciuri, fructe şi bani celor care au participat. La fel se procedează la împlinirea a 40 de zile, 6 luni, 1 an şi 7 ani. Hainele se dau de pomană la rude, prieteni sau oameni săraci. Ele se aranjează pe un pat fruoms împodobit, ca şi cum ar fi îmbracate pe cel decedat. După ce preotul citeşte şi “sloboade pomana” le citeşte şi pe ele. Sporul natural reprezintă diferenţa dintre numărul de persoane care se nasc într-un an şi numărul persoanelor decedate în aceeaşi perioadă. În decursul timpului sporul natural în satul Dalboşeţ a înregistrat numeroase fluctuaţii, având valori mari în perioada anilor 1791-1872 şi foarte mari în intervalul 1900-1910, când aşa cum am văzut populaţia a înregistrat creşteri numerice. După anul 1910 sporul natural este negativ şi a contribuit, alături de plecare temporară sau definitivă din sat, a unui număr de persoane, la scăderea numerică a populaţiei. În perioada anilor 1966-1974, sporul natural al satului nostru a înregistrat valoarea de -5,6‰, cu mult sub cea pe ţară de 10,4‰. Din analiza numărului născuţilor şi al decedaţilor între anii 1997 – 2006, observăm că sporul natural este numai negativ şi numărul naşterilor se menţine foarte scăzut, faţă de numărul decedaţilor. Numărul născuţilor şi decedaţilor între anii 1997 – 2006
d) Mişcarea migratorieEvoluţia demografică a populaţiei satului a fost destul de mult influenţată de plecarea unor locuitori, ca şi de venirea din alte părţi a altora. Plecările (emigrarea) din sat, trebuie analizate după timpul când au avut loc, precum şi după cauzele şi împrejurările care le-au determinat. Primele plecări credem noi că au avut loc înainte de anul 1658 când Almăjul, ca tot sudul Banatului, se găsea sub stăpânirea maghiară. Deoarece regii maghiari obişnuiau să ia pământul obştilor şi să-l dăruiască unor nobili sau chiar cnezilor români înobliaţi (cazul nobililor Gârlişteni), ţărănimea a devenit din liberă, aservită (iobagă), ceea ce-i făcea pe unii ţărani să plece în Oltenia sau chiar peste Dunăre în Craina Iugoslavă, unde erau turcii, care impuneau dări mai uşoare. La această stare de lucruri s-a mai adăugat şi împroprietărirea acelora care i-au ajutat pe domnii munteni în luptele pentru ocuparea tronului. Acestea au fost motivele care, se pare, i-au determinat pe o parte a dalboşenilor să se refugieze în Oltenia aşa cum am arătat în istoricul localităţii şi să întemeieze satul Dâlbociţa din sudul judeţului Mehedinţi. Plecarea şi venirea populaţiei se făcea peste culmile munţilor Almăjului, pe valea “Dâlboca”, care cobora la fostul sat Tufări, lângă Orşova, azi dispărut datorită amenajării sistemului hidroenergetic de la Porţile de Fier165. Toponimul Blacniţa (lângă cătunul Reşiţa Mică) poate aduce aminte de “vlah” (vlahniţa). Unele familii au venit din Valea Timocului din Serbia (românii de aici îşi spun “vlahi”) şi s-au aşezat în vatra satului Dalboşeţ, aşa cum au fost: Baba, Sârbu, Dolângă, Şaicu. Un proverb transmis de moşul Novac Dolângă din Dalboşeţ spune: “Ori ce neam se mână din spiţă în spiţă până la a noulea sămânţă” (generaţie). Bătrânul ştia, după istoria orală a familiei sale, că strămoşul lor, Gheorghe, a venit de pe Valea Timocului cu şase generaţii în urmă, din satul Coilova, lângă Cladova, peste Dunăre de Turnu Severin. Tot moşul spunea că, undeva în “locurile vărsării apei în Dunăre”, există insula Poreci de unde se trage familia Baba, care are şi azi urmaşi. De asemenea, există familia, după porecla de sat Saicu, venită cu şaica (“şaică” în graiul local înseamnă barcă) din sudul Dunării, cum spun şi versurile:
Exploatarea feudală, cu un aspru regim aplicat iobagilor, a fost o altă cauză a fugii unor localnici. Iobagii se vindeau, se lăsau garanţie (“zălog” cum ziceau bătrânii) pentru împrumuturile făcute de către nobili, sau erau daţi zestre fetelor. Aşa a fost cazul a 30 de case de ţărani cu 150-175 suflete, date zestre nobililor Vaida Bona şi Vaida Gavril din Caransebeş de către familia nobililor Gârlişteni care stăpâneau la acea vreme moşia Dalboşeţului. Intrarea după anul 1658 sub stăpânirea turcilor, fără nobili, acestora nu li s-au mai recunoscut drepturile şi titlul; viaţa locuitorilor a fost pentru o anumită perioadă ceva mai bună. Turcii, pe cei care au vrut i-au angajat cu “simbrie” (plată ca soldaţi “seimeni”). În Dalboşeţ a rămas numele de Pogia, care vine, foarte probabil, de la turcescul Hogia, nume dat unui asemenea şeiman. În perioada stăpânirii austriece ne este cunoscută strămutarea în anul 1829 a 3 familii: Curiţa, Ciuciuc şi Goga alături de cele 50 familii din Şopotu Vechi, pentru întemeierea noului sat, Şopotu Nou. Tot în perioada Graniţei militare, pentru că statul austriac a căutat să pună în valoare bogăţiiloe existente aici, la 13 iulie 1801, s-a dat voie ţiganilor “spălători de aur” sau “aurari”, numiţi şi “bănăţenii noi” (neü banater), veniţi din Oltenia, să se aşeze în Almăj. În Dalboşeţ mai multe familii. Se stabileşte că “spălătorii de aur” nu sunt supuşi jurisdicţiei militare, ci Direcţiei Minelor şi că trebuiau să aibe asupra lor un “certificat de identitate”. Printr-un ordin emis la 11 februarie 1819 de către Curtea din Viena, “spălătorilor de aur” li se permite să rămână în Graniţă dacă produc anual cel puţin greutatea aurului pentru 3 ducaţi. În caz contrar să fie alungaţi167. Exemplul locuitorilor în mijlocul cărora au trăit i-a determinat să se aşeze definitiv în sat, să progreseze din toate punctele de vedere, multe familii ajungând la o foarte bună situaţie materială. De asemenea, s-a schimbat şi situaţia lor juridică, fiind ulterior obligaţi să satisfacă serviciul militar. Ţiganii nomazi (sau lăieţii) au venit din pusta Ungariei după anul 1873. Într-un document din 1 martie 1815, este notat că „prin cordonul sanitar Tufării Vechi s-au refugiat din Oltenia familiile: Ion Piţigane, Iovan Piţigane, Ion Jucu şi Ion Kilov (Cilob), care s-au aşezat în Almăj. Ei aveau ca ajutor 3 kr. pe zi.”168 În anul 1836, când cehii (veniţi din Boemia) stabiliţi la Poneasca sau Scönthal, din cauza solului, a animalelor sălbatice şi a izolării în mijlocul pădurii, s-au mutat o parte în satul Sumiţa de lângă Lăpuşnicel, iar ceilalţi la Ravenska; familiile Sladec, Spausta, Stanec Venţel şi Stanec Matei au decis să rămână în Dalboşeţ. Tot în această vreme s-au aşezat în sat şi etnici germani, cum au fost cei din familiile Lepsi şi Feigl. Cristofor Feigl, originar din regiunea Tirol din Austria, s-a stabilit prima dată la Sasca Montană, apoi în Dalboşeţ în jurul anului 1875, ca brutar şi comerciant. A venit împreună cu soţia sa Barbara şi cei trei copii Iohan, Moritz şi Sandor. Iohan şi Sandor s-au ocupat cu comerţul, iar Moritz a devenit brutar. Cu timpul, atât etnicii germani cât şi cei cehi, s-au căsătorit cu românce şi au îmbrăţişat religia ortodoxă. În anul 1883, cinci familii din Dalboşeţ au emigrat în Dobrogea, pentru a se ocupa cu agricultura şi creşterea animalelor169. De asemenea, în 1905, din cauza greutăţilor întâmpinate de dalboşenii aflaţi sub administraţia maghiară Lepşi Sebi împreună cu soţia şi Fănina Ilie au emigrat în America, considerată “ţara tuturor făgăduinţelor”. Dacă acolo au scăpat de sărăcie şi şi-au împlinit visul de a avea o situaţie prosperă, nu se ştie, pentru că ei nu s-au mai întors niciodată. Cel mai mare flux al migraţiei populaţiei din Dalboşeţ spre alte zone a avut loc în anii socialismului, când aproximativ 50 familii s-au stabilit în Moldova Nouă, Anina şi Reşiţa, ca urmare a cooperativizării agriculturii şi industrializării. La pensionare o parte dintre ei s-au reîntors în sat. Această migrare spre oraş se menţine şi în zilele noastre ca urmare a numărului mare de elevi şi studenţi plecaţi la studii şi care, la absolvire, îşi găsesc locuri de muncă acolo. Migraţiile internaţionale au cunoscut şi ele în ultimii ani, o frecvenţă mai mare. Astfel în Germania s-au stabilit 13 persoane, în Austria 3, în Australia o persoană, în Franţa o persoană, iar în Serbia 2 persoane. Pentru munci sezoniere sau permanente în Spania sunt 25 de persoane, Italia 20 şi Portugalia 2. Datorită faptului că economia comunei la ora actuală nu poate absorbi întreaga populaţie activă, numărul celor care se vor deplasa spre oraşe şi în ţările Uniunii Europene va creşte continuu. După anul 2000, 11 familii din Şopotu Nou şi-au cumpărat case şi s-au stabilit în Dalboşeţ. e) Structura populaţieiAnaliza elementelor demografice, dinamica numărului de locuitori, mişcare naturală şi migratorie, permit evidenţierea modului în care evoluţia acestora se înscrie în particularităţile structurii populaţiei, care la rândul lor reflectă potenţialul forţei de muncă, dar şi transformările economico-sociale şi politice care au avut loc de-a lungul timpului. Structura pe sexe a populaţiei satului Dalboşeţ reflectă o uşoară dominare a sexului feminin. Această diferenţiere în favoarea sexului feminin apare atât la recensământul din anul 1966, când femeile reprezentau 51,2% din totalul populaţiei, faţă de numai 48,8% cât reprezentau bărbaţii. Această situaţie credem că a fost întotdeauna pentru că din datele pe anul 1938, aflăm că în Dalboşeţ trăiau 880 femei şi 762 bărbaţi. Această dominare a numărului femeilor s-a accentuat la ultimul recensământ din anul 2002, când femeile deţin 53,78%, adică 626 persoane iar bărbaţii doar 46,2%, respectiv 538 persoane. Structura populaţiei pe grupe de vârstă ridică probleme deosebit de importante, fiind un indicator care reflectă situaţia actuală cât şi tendinţele de “îmbătrânire” sau “întinerire” demografică a populaţiei. În anul 1966 în localitatea Dalboşeţ, populaţia matură între 19-54, la femei reprezenta 24,5% şi la bărbaţi 31,4%. Aceasta denotă că acum 30 de ani forţa de muncă era asigurată. Grupa de vârstă 0-19, a reprezentat 25% din totalul populaţiei, iar populaţia în vârstă de peste 60 ani 22,2%. În anul 1938, erau 700 femei mature, 600 bărbaţi maturi, 850 minori şi 320 persoane de peste 50 ani. Deci şi atunci populaţia aptă de muncă era în număr mare. Satul Dalboşeţ în prezent se include în “Tipul demografic moderat” având o pondere a populaţiei mature între 19-59 ani de 34,36%, adică 400 persoane de unde reiese că populaţia activă s-a diminuat ca număr şi se înregistrează o îmbătrânire a populaţiei, ceea ce va crea probleme pentru asigurarea forţei de muncă şi, în general, în dezvoltarea de perspectivă a economiei. Afirmaţia este susţinută şi de numărul mare al locuitorilor de peste 60 ani, care reprezintă 39,6%, adică 461 persoane. Grupa de vârstă 0-19 ani reprezintă 26,03%, respectiv 303 locuitori din totalul populaţiei, cu 135 persoane mai puţin ca acum 30 de ani. Potenţialul uman al unui teritoriu este reprezentat de populaţia sa activă, adică de populaţia a cărei vârstă şi vitalitate îi permite să depună o activitate utilă societăţii. La data de 1 ianuarie 2007, populaţia localităţii Dalboşeţ număra 1164 persoane (împreună cu cea a satelor Bârz, Boina, Boiniţa, Prislop şi Reşiţa Mică). Din totalul de 1164 persoane, populaţia activă deţine 34,31%, adică 400 persoane. Structura populaţiei ocupate pe ramuri de activitate se prezintă astfel:
Totalul populaţiei ocupate este de 266 persoane, ceea ce reprezintă 66,5%. Diferenţa de 134 de persoane apte de muncă dar neîncadrate într-o activitate utilă este reprezentată de:
În urma recensământului populaţiei şi locuinţelor, situaţia pe întreaga comună se prezintă în felul următor: Populaţia totală a comunei este de 1919 locuitori, din care:
Populaţia ocupată a comunei, din care:
Populaţie inactivă, din care:
Populaţia satului Dalboşeţ este alcătuită într-un procent de 99,4% din români, alături de care trăiesc 10 familii de rromi. Yüklə 1,32 Mb. Dostları ilə paylaş:
| ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||