În loc de argument
Yüklə 1,32 Mb.
|
Figura 20: Soldat în “orlab” Germania care se unificase abia în anul 1871 şi venise la “masa banchetului” prea târziu dorea un conflict armat în Europa în urma căruia să smulgă din coloniile şi sferele de influenţă ale Angliei şi Franţei. Ocazia s-a ivit la 28 iunie 1914, când moştenitorul tronului austro-ungar, arhiducele Franz Ferdinand împreună cu soţia sa, sunt asasinaţi la Sarajevo în Bosnia. În 26 iulie 1914, Curtea de la Viena declară război Serbiei şi astfel începe primul război mondial, sau “bătaia cea mare” care va zgudui ţări şi popoare, aşa cum prevăzuse istoricul dr. Ion Sârbu din Rudăria. 
Figura 16: Soldaţi în primul război mondial Aşadar, dalboşenii ca supuşi ai monarhiei austro-ungare, ca în atâtea alte evenimente din viaţa lor, au fost chemaţi să-şi verse sângele pentru interese străine lor, departe de satul natal şi de pământul strămoşesc. În sunetele sinistre ale clopotelor, trase ca de înmormântare, au plecat pe câmpurile de luptă tineri şi vârstnici. Din cei 24.196 locuitori câţi număra Almăjul în 1914, au fost chemaţi sub arme 6.614 şi trimişi pe front. Ei au fost încadraţi în Regimentul 43 infanterie cu sediul la Caransebeş în proporţie de 75%, iar restul în Regimentul nr. 8 honvezi cu comanda la Lugoj. La Caransebeş staţiona numai batalionul I şi comisariatul militar (cercul de recrutare). Batalioanele II şi III aveau reşedinţa la Biserica Albă. Bunicul autoarei, Mihai Orza din Globu Craiova, ca mulţi alţi tineri din Craina şi Almăj şi-a îndeplinit cei 3 ani de stagiu militar în cazarma din Biserica Alba. Era gornistul unităţii, aici a învăţat să cânte la trompetă pe note, lucru rar pentru un ţăran în timpurile acelea. Din Dalboşeţ au fost la „cătănie“ la Biserica Albă: Nistor Budescu-Panduru, Gheorghe Marşavela-Ţuţu, Nistor Jracu, Ştefan Budescu (Vanta), Grigore Careba şi mulţi alţii. Batalionul IV de elită era detaşat câte trei ani consecutivi la Viena, unde făcea parte din garda imperială. Acest batalion după cei trei ani, era trimis în cetatea Cataro din Dalmaţia, vestită fortăreaţă militară imperială. Aici s-a căsătorit şi a rămas la terminarea serviciului militar Nicolae Uscatu din Dalboşeţ, nr. 17. Atât el cât şi urmaşii săi au ţinut legătura cu rudele lor, până în anul 1985, când probabil s-a stins din viaţă ultimul din familie care îşi ştia originea şi limba strămoşului său122. Regimentul 43 infanterie, în primii doi ani, a luptat pe frontul din Serbia, Galiţia, Bucovina şi Munţii Carpaţi, apoi până la capitularea Ungariei la 30 octombrie 1918 pe frontul din Italia, la Gorrizia, Doberdo, Isonzo, Udine şi Piave (fig. 20). Regimentul 8 honvezi, cu comandă maghiară ajunge în tranşeele din Serbia, Galiţia, Bucovina şi Munţii Carpaţi (fig. 16). Unităţile de efective preponderent româneştei au fost trimise în prima linie de luptă încă de la începutul ostilităţilor, de aceea ele au înfruntat loviturile cele mai grele, de multe ori fiind nimicite aproape total şi regrupate. Grele pierderi s-au înregistrat la asediul cetăţii Psemysel în Galiţia, unde un număr mare de almăjeni au fost luaţi prizonieri, de către armata rusă. Acestora li se adaugă şi alţi români proveniţi din Ardeal, Banat sau Bucovina, care erau convinşi că luptă pentru interese meschine ce nu coincideau cu idealurile lor de împlinire a visului de unitate naţională, fapt ce-i determină să renunţe la cetăţenia austro-ungară şi să se predea armatelor ruse, aliate ale României.
Pe la mijlocul anului 1916 numărul prizonierilor români ce proveneau din armata austro-ungară se ridică numai în Rusia la peste 120.000. Printre cei 263 de dalboşeni obligaţi să plece pe front, s-a numărat şi Nistor Budescu Panduru, încadrat în Regimentul nr. 43. În timpul luptelor din Galiţia cade prizonier la ruşi. Convoiul cu prizonieri trece prin Sankt Petersburg, apoi ajunge la lagărul din Sokol, gubernia Vologodska (fig. 17). După aproape doi ani, în 1917 este eliberat şi ajunge cu acelaşi regiment pe frontul românesc de la Braşov, unde soldaţii au refuzat să tragă în fraţii lor români. Batalioanele sunt retrase şi trimise pe frontul din Italia, unde se predă armatelor aliate României ca mulţi alţii. Prizonerii din Italia se organizează în “Legiunea voluntarilor” şi cer să lupte în cadrul armatei române. Voluntari proveniţi din captivitatea italiană au fost: Ştefan Budescu (Vantă), Iosif Badescu, Iosif Feigl, Iosif Florea, Iosif Ion, Nistor Jarcu, Ion Marsavela, Ioan Pecină, Ioan Plestici, Nistor Serafin, Dionisie Băcilă123. Din grupul de voluntari proveniţi din captivitatea rusească au făcut parte dalboşenii: Grigore Careba şi Nicolae Vlădulescu. Oriunde s-au format, în Rusia, Italia, Serbia sau chiar Franţa, corpurile de voluntari au pus înainte de toate dragostea de neam şi ţară. Au fost convinşi că numai aşa vor putea constribui la făurirea României Mari. Satele Almăjului şi-au trimis prin aceşti bravi voluntari partea lor de contribuţie la cauza unităţii naţionale. Bătrânul Nistor Budescu-Panduru, îmi povestea, prin anul 1960, cum a luptat în Galiţia, cum a ajuns la Petersburg în Rusia. Aici l-a impresionat modul de pavare a străzilor cu bucăţi (tutuci) din lemn de stejar. În lagăr a fost înregistrat la nr. 431, cu care era strigat la apel, lucru care l-a supărat foarte mult. În robie “nu mai eram un om, ci doar un număr“. Fiind un atent observator, a reţinut cum era portul polonezilor, ruşilor, italienilor, cum erau organizate gospodăriile lor, cum îşi îngrijeau culturile agricole şi animalele, precum şi unele particularităţi ale bucătăriilor acestora. Spunea: “În Galiţia ne dădeau să mâncăm gulaş” iar “la tălieni mărgăroane” pregătite în felurite feluri. Dintre prizonieri, după anul 1919 unii s-au întors acasă, povestind ce greu au dus-o în lagărele de muncă din Rusia, alţii îmbolnăvindu-se au murit acolo sau întemeindu-şi familii, nu s-au mai întors. Un caz zguduitor a fost cel al soldatului Nicolae Curiţa Adam care a fost trimis în Siberia, în apropierea oraşului Kurgansk (la aproximativ 3500 km de Moscova), unde la un moment dat i se permite căsătoria cu o rusoaică. Tot timpul a cerut autorităţilor sovietice, să-i îngăduie o vizită în România pentru a-şi vedea părinţii şi fratele din Dalboşeţ, dar acest lucru îi este refuzat sistematic. Abia prin anul 1966 i se aprobă viza pentru a se reîntoarce în România. Deşi avea 3 copii şi soţie în Uniunea Sovietică, iar la Dalboşeţ nu mai avea pe nimeni, a cerut cu insistenţă autorităţilor române acceptul de a se repatria. Fiind refuzat, s-a reîntors în Rusia, dezamăgit şi cu un săculeţ cu pămant şi frunze uscate din grădina casei părinteşti. Profund mişcaţi de tristul său destin şi de dragostea neţărmuită pentru glia strămoşească l-am invitat la masă, cu care prilej ne-a povestit, cu ochii scăldaţi în lacrimi, cum se visa copil, jucându-se printre sălciile ce străjuiau pârâul de lângă coliba în care a crescut şi cum, în îndepărtatu-i sat siberian, unde nu mai era “crac de român”, vorbea singur în graiul nostru bănăţean, pentru a nu-l uita cu desăvârşire. O soartă mai puţin vitregă, dar tot ingrată, au avut şi alţi prizonier. Ideea luptei pentru eliberarea şi unitatea naţională, sătul de abuzuruile autorităţilor austro-ungare, cât şi dorinţa de a pune în slujba armatei române îl fac pe tânărul ofiţer Ion Curiţa născut în Dalboşeţ (în anul 1862) să demisioneze din armata ungurească şi să treacă Carpaţii în 1893, în ţara mamă “România liberă” (C. Buracu). Trecând “graniţele afurisite ce despart pe fraţii de un sânge şi o mamă”, ofiţerul dalboşean se înrolează în armata română ca sublocotenent în Regimentul 9 de la Râmnicu Sărat. Mai târziu, este numit profesor la şcoala de ofiţeri, apoi trece pe la mai multe regimente, urcând repede în ierarhia militară. Intrarea României în război în vara anului 1916, îl găseşte în cadrul Divizia I infanterie de sub comanda generalului bănăţean Ion Dragalina, ca maior în fruntea Batalionului I din Regimentul 17 Mehedinţi din Turnu Severin. În luptele desfăşurate în luna august 1916, în sectorul Orşova-Valea Cernei, unitatea condusă de maiorul Ion Curiţa s-a acoperit de glorie, fapt pentru care este dat exemplu şi decorat. A fost primul ofiţer român care a trecut în Banat, în anul 1916 şi a fost numit comandantul Orşovei.” (C. Buracu) Ca urmare a întăririi armatelor austro-ungare cu trupe germane, mult superioare ca număr şi tehnică de luptă, românii sunt nevoiţi să se retragă din Transilvania. În aceste condiţii Regimentul 17 Mehedinţi, este dislocat de la Orşova pe Valea Jiului, apoi se retrage pe Olt. Aici, maiorul Ion Curiţa cade prizonier. Ca să poată scăpa de urmărirea ungurilor se prezintă ca sublocotenent cu nume străin şi astfel ajunge în lagărele de prizonieri din Germania. Denunţat de un cunoscut, este transferat şi predat ungurilor, care-l închid în faimoasa închisoare din Seghedin “Temniţa Stea”. Deşi suspus la numeroase interogatorii, cu bătăi şi schingiuiri, confruntat cu numeroşi indivizi, el rezistă şi neagă cu stoicism adevărata sa identitate. De la Seghedin este adus la închisorile din Timişoara şi Caransebeş, ungurii sperând să-l identifice cineva ca să-l poată condamna la moarte. În toamna anului 1918, ca urmare a frământărilor petrecute prin încheierea războiului este eliberat. Se reîncadrează în rândul armatei române cu gradul de locotenent-colonel. În cadrul României Mari, Ion Curiţa este organizatorul şi primul comandant al Regimentului 112 infanterie din Orşova124. Se stinge din viaţă, în urma unei grele suferinţe, la 11 martie 1930 şi este înmormântat cu onoruri militare în cimitirul oraşului Orşova. Pentru comportarea exemplară, pentru modul specific militar şi executarea ordinelor superiorilor, pentru faptele dovedite pe câmpul de luptă, mulţi ostaşi şi gradaţi din Dalboşeţ şi Almăj au primit ordine şi decoraţii militare. Din documentele vremii şi monumentul ridicat în amintirea şi pentru cinstirea celor care n-au mai avut norocul să-şi vadă copiii, familia, casa şi locul unde s-au născut, aflăm că 75 de dalboşeni au rămas să-şi ducă somnul de veci în tranşeele şi pe câmpurile de luptă din Serbia, Galiţia şi Italia. Aceştia au fost:
Monumentul a fost ridicat în anul 1931 din iniţiativa şi cu contribuţia corului bisericesc şi a sătenilor (fig. 18). Aceştia ştiau că noi, românii, am fost un popor greu încercat, un popor robit de atâtea ori, dar niciodată îngenunchiat, căci strămoşii noştri au ştiut să apere cu preţul vieţii glia cea străbună, credinţa, numele de român şi să ne lase nouă celor de astăzi, moştenirea lor cea sfântă. Între robie şi libertate, ei au ales moartea, şi cât de greu este să pui alături aceste două cuvinte: tinereţe şi moarte, de parcă ai vrea să amesteci focul cu apa sau mierea cu pelinul. Pământul pe care noi astăzi călcăm şi din roadele căruia ne hrănim, a fost udat pas cu pas de sângele eroilor noştri. (Ana Străin Băcilă, revista Almăjana, nr. 1/2001) Ororile războiului le-au resimţit din plin şi cei 17 schilozi, 24 văduve şi 11 orfani. Nici situaţia celor rămaşi acasă nu a fost mai bună. Prin plecarea pe front a bărbaţilor, apţi de luptă, în sate au rămas doar bătrânii, invalizii bătăliilor trecute, precum şi femeile şi copiii. Încă în primele zile ale declanşării operaţiunilor militare împotriva Serbiei, stăpânirea maghiară a luat “măsuri de supraveghere” a tinerilor şi locuitorilor din Valea Almăjului. În Dalboşeţ persecuţiile maghiare se ţin lanţ: Nicolae Buluta stă închis 2 ani pentru că afirmase în faţa unui funcţionar ungur care săvârşea numai abuzuri “vin românii, acuşi, şi atunci ungurii vor da de dracu”. Pentru faptul că Ion Curiţa, fiu al comunei, fost ofiţer în armata austro-ungară a trecut în anul 1899 în Vechiul regat, aşa cum arătam anterior, rudeniile sale au fost aspru persecutate, fratele său Atanasie Curiţa a fost închis, torturat şi pedepsit125. Pentru că Almăjul a fost declarat zonă de război, vânzarea bunurilor şi produselor nu se putea efectua fără aprobarea prefecturii Bozovici. Se raţionalizează produsele de făină, sare, zahăr, care se primeau numai pe bază de bon. Ţăranilor li s-au rechiziţionat caii şi căruţele, bovinele, pentru a asigura hrana pe front, vasele şi căldările de aramă (cupru), până şi cele 3 clopote ale bisericii126. De acum intrările şi ieşirile din Almăj erau interzise dacă nu erau însoţite de o aprobare specială. La toate acestea s-au adăugat şi abuzurile notarilor comunali, care îşi însuşiseră până şi puţinele ajutoare date de stat familiilor celor aflaţi pe front. Acesta era tabloul satului Dalboşeţ la sfârşitul primului război mondial: foamea şi sărăcia în case, plâns şi jale în suflet pentru cei morţi şi daţi dispăruţi, dor de cei încă plecaţi, ură împotriva autorităţilor corupte şi abuzive. Ostaşii Regimentului 93 infanterie din Biserica Albă aflaseră despre ordinul de încetare a focului. Batalionul de completare al acestui regiment era format din români recrutaţi din judeţul Caraş-Severin. Mulţi dintre ei au luptat în Rusia şi la Piave în Italia. De la soţiile lor, care cu traista în spate veneau să-şi vadă bărbaţii întorşi din lupte şi pe cei încă aflaţi în spital din cauza rănilor, au aflat de situaţia grea a familiilor lor din Almăj. Floarea Marşavela – Muichiţa, cum o alintau nepoatele a bătut drumul lung de la Dalboşeţ până la Secheşnar (Ungaria) ca să-l vadă în spital pe soţul ei Gheorghe Marşavela care făcea parte din Regimentul 8 honvezi. Pentru o ţărancă simplă din Dalboşeţ, acest drum a fost o adevărată aventură. Întâi a făcut trei drumuri pe jos peste pădure pe la Prigor, Iablaniţa la Herculane să vândă ouă şi brânză ca să-şi facă bani pentru tren. Când a ajuns la spital i-a impresionat pe cei de acolo cu curajul ei şi cu felul cum era îmbrăcată, opinci, poale şi ciupag, catrenţă şi chiţăle. Ca să-i facă întoarcerea mai uşoară i-au dat “marşloată” (foaie de tren) gratuită până la Iablaniţa. De acolo ca şi la dus a venit pe jos peste Belcovăţ. (Informaţie primită de la nepoata sa, Feigl Natalia, de 76 de ani)
În ziua de 2 noiembrie 1918, soldaţii aflaţi în garnizoana Biserica Albă, cum aflară de ordinul de încetare a focului pe toate fronturile, s-au considerat liberi şi, fără să mai dea socoteală cuiva, au plecat înarmaţi şi cu echipamentul militar spre casele lor. Nu-şi mai văzuseră familia şi satul de 4 ani. Avându-i în frunte pe sergentul Solomon Rotariu din Prigor, caporalul Ion Boloantă din Prilipeţi şi Nicoale Stângu din Mehadia, primul grup de soldaţi vine în Almăj pe ruta Biserica Albă-Cheile Nerei-Şopotu Nou-Dalboşeţ-Bozovici. La sosirea soldaţilor în Dalboşeţ s-au produs mici incidente127. Locuitorii satului, împreună cu cei din Lăpuşnicu Mare şi Şopotu Vechi, au spart depozitele cu ţuică ale renegatului Constantin Burdea, fabrica de sticlă a lui Hanicika, locuinţa notarului maghiar Carol Ristici şi au distrus arhiva comunei. De furia oamenilor n-au scăpat nici foştii protejaţi ai autorităţilor, care sfidau neajunsurile şi greutăţile celor sărmani: le-au fost omorâte vitele, incendiate sălaşele şi distruse moşiile de pruni128. Îndepărtarea autorităţilor maghiare a fost urmată imediat de constituirea Consiliului Naţional şi a Gărzii Naţionale. Adunarea de constituire a Consiliului Naţional şi a Gărzii Naţionale s-a terminat şi-n Dalboşeţ, ca peste tot, cu strigăte entuziaste de “Trăiască Consiliul Naţional Român şi unitatea românilor de pretutindeni”. Corul împreună cu mulţimea intona “Deşteaptă-te române”, “Pe-al nostru steag e scris unire”, apoi s-a depus jurământul de credinţă faţă de Consiliul Naţional Central. Ca preşedinte al Consiliului Naţional a fost ales preotul Nicolae Bădâni. Garda Naţională era alcătuită din: Budescu Petru – comandant – învăţător, Fuicu Iosif – primar – agricultor, Marin Ştefan – pensionar – ofiţer, Careba Gligore – fost prizonier în Rusia, voluntar în armata română129. Organele locale nou alese au restabilit ordinea şi au făcut dreptate celor năpăstuiţi, împărţinându-le cereale şi alte produse rechiziţionate abuziv de la populaţie. Dorinţa tuturor era aceea de a se guverna singuri, alegându-şi primari din rândul celor mai cinstiţi şi buni gospodari. La Dalboşeţ a fost ales Iosif Fuicu. La 10 decembrie 1918, când a venit în Almăj un escadron de cavalerie sârbesc, ordinea în sat era deja restabilită. Deşi la încartiruirea lor în cazarma din Bozovici, sârbii au încheiat cu reprezentanţii Consiliului Naţional al acestei comune un act, prin care se obligă să respecte ordinea şi aprovizionarea cu cele necesare să o facă numai prin intermediul primăriei, soldaţii sârbi nu respectă înţelegerea. În unele sate, printre care şi Dalboşeţ, se poartă brutal, batjocoresc şi jefuiesc populaţia. Ei merg până acolo încât interzic întâlnirile cu caracter românesc şi numesc ca notar pe Teodor Lukici de origine sârbă. Acesta este delegat provizoriu ca primpretor la Bozovici de către comanda sârbă. La plecare, în martie 1919, iau numai de la locuitorii Dalboşeţului 50 vite mari şi multe alimente (Arhivele Naţionale Timiş). În “Albumul tuturor întâmplărilor parohiei ortoxode române din Dalboşeţ” găsim următoarea însemnare: “Se mai înseamnă că în anul 1918, după sfârşitul războiului mondial şi după declararea de republică în Ungaria / sau concentrat armata sârbească, cu numele că numai pentru susţinerea ordinii în ţară, cam mai în tot bănatul. Şi domena cu armata sîrbească tot ţînutul dela Dunăre către Pancova până la Caransebeş / şi pre urmă /: vrură :/ voi să să prindă dă rău pe întreg teritoriu ocupat de ei, ba voiau să marcheze graniţa pe linia calei ferată Caransebeş. Şi deloc începură a ne persecuta sîrbeşte, a ne sîlui în fruncea ori căreia scrisori cu limba sîrbească, în biserici oficios, să să pomenească Regele sîrbesc, ba înterna Preoţii şi persoane mai însemnate. Şi după multe frămîntături abia ne reuşi de să mută grăniţa romano-sîrbă iar, în Bănat linia Biserica albă = Werşeţ; care astăz şi D-zeu ştie pănă cînd va rămâne aşa? Care nouă o despărtare a provinţei din pustă cu aceste numite oraşă, decătra valia Almăjului, multe greotăţi şi neajunsuri miau causat. Şi de atunci am intrat şi noi în Romînia mare: şi stăm sub adminsitraţie romînească”. (Transcrierea însemnării s-a făcut aşa cum a fost notată) La Marea Adunare Naţională de la 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, alături de preotul dr. Ion Sârbu din Rudăria, care participa ca reprezentant al Almăjului cu drept de vot, au participat şi alţi almăjeni care au reuşit să scape de jandarmi sau de soldaţii sârbi, printre ei numărându-se şi preotul Nicolae Bădâni din Dalboşeţ. Înfăptuirea Marii Uniri a realizat cadrul naţional şi social-economic pentru dezvoltarea ulterioară a României moderne, pentru afirmarea ei pe plan internaţional ca un stat unitar şi independent. Pentru dalboşeni însufleţirea este de nedescris pentru că au scăpat de sub jug străin şi nădăjduiesc într-o viaţă de stat pur românească, dreaptă şi egală pentru toţi. Satul îşi primeşte vechiul nume românesc. Administraţia se românizează prin numirea de funcţionari români în toate posturile. Învăţământul primar se desfăşoară numai în limba română. În cataloage elevii îşi recapătă prenumele românesc.
În mai 1919 au intrat în comună primii soli români: 1 ofiţer şi soldaţi jandarmi. Au fost primiţi cu mare bucurie de către populaţie la crucea lui Filip din marginea comunei (Cartea de aur a Bisericii Dalboşeţ). Odată războiul terminat, foştii ofiţeri almăjeni din armata austro-ungară, considerând că sunt absolviţi de jurământul de credinţă faţă de împărat, s-au pus la dispoziţia Consiliilor Naţionale în toamna anului 1918 şi a armatei române în 1919 (fig. 19). În primăvara anului 1919 se înrolează ca voluntari în armata română. În rândul numeroşilor voluntari s-a înscris şi preotul Nicoale Bădâni din Dalboşeţ. Pentru primul Parlament al României Mari, almăjenii aleg ca deputat al judeţului Caraş-Severin pe preotul dr. Ion Sârbu din Rudăria (Eftimie Murgu). În disputata problemă legată de ciuntirea Banatului dr. Ion Sârbu, ca un bun cunoscător al istoriei acestui ţinut, are un rol important. În 10 iunie 1919 împreună cu alţi almăjeni participă la adunarea organizată la Lugoj, în semn de protest faţă de împărţirea Banatului. Dr. Ion Sârbu în calitate de istoric este trimis la Conferinţa de pace de la Paris, organizată în urma încetării primului război mondial. Despre vitejia almăjenilor ne vorbesc documentele şi însemnările vremii, pentru că ei au trebuit tot timpul să lupte pentru apărarea micului lor teritoriu – Almăjul - aşezat la hotarul dintre imperii, regate şi interese. În focul acestor nenumărate lupte s-a călit caracterul lor, cu însuşiri lăudabile de cinste, toleranţă şi hărnicie. Avocatul Petru Nemoianu din Mehadia evocă toate aceste calităţi ale ţăranului almăjan prin portretul făcut lui Gligore Careba din Dalboşeţ. “Gligore Careba (o faţă de Hristos) ţăran din comuna Dalboşeţ, judeţul Caraş-Severin, a fost voluntar în Armata Română, unde l-am cunoscut şi eu. În epoca de după Unire l-am mai întâlnit de câteva ori şi stima mea pentru el a crescut cu fiecare convorbire avută. Şi să vedeţi în ce spirit am vorbit cu Gligore Careba, ţăran simplu, cu şase clase primare. În anul 1921, când se punea la cale reorganizarea serviciilor financiare din judeţul Caraş-Severin, l-am chemat la mine oferindu-i, pe motivul că s-a luptat de bună voie pentru Unire, un post de agent fiscal la el acasă, adică în Valea Almăjului. Gligore Careba s-a uitat îndelung la mine şi apoi mi-a răspuns: “- Vă mulţumesc că v-aţi gândit la mine, dar eu nu pot să primesc şi vă rog să numiţi în acest post pe un alt voluntar din satul meu, care este tată a patru copii. Eu, neavând copii, voi răzbi mai uşor în viaţă. … Am făcut după cum m-a sfătuit Gligore Careba şi …. de câte ori se abătea vreun necaz pe capul meu şi, Doamne, cine poate fi scutit de aşa ceva în lumea asta? – mă gândesc, ca Gligore Careba, că am fost voluntar în tinereţea mea şi nu-mi este îngăduit să fiu nemulţumit” (transcrierea s-a făcut aşa cum a apărut în revista Almăjul nr. 1, 1997, pag. 18). În perioada dintre cele două războaie mondiale, deşi locuitorii Dalboşeţului au trăit momente de belşug, de prosperitate, dar şi de nevoi şi de greutăţi, viaţa şi-a urmat cursul firesc, cu aceleaşi obiceiuri şi tradiţii. Se fac nunţi, botezuri, se ţin nedei şi se aniversează zilele încărcate de semnificaţii istorice şi religioase. Viaţa politică a satului este dominată de activitatea partidelor politice existente în acea vreme. Locuitorii cu drept de vot, ca urmaşi ai foştilor grăniceri acordă încrederea lor de 6 ori consecutiv deputatului Partidului Naţional Român, generalul Traian Doda care era şi preşedintele Comunităţii de Avere, apoi protopopului Mehadiei Mihail Popovici. După război dalboşenii îl aleg ca deputat în primul parlament al României Mari pe dr. Ioan Sârbu, preot în Rudăria. În 1928 din partea Partidului Naţional Ţărănesc este ales în parlamentul României preotul Coriolan Buracu din Prigor. Acest partid avea mulţi susţinători în Dalboşeţ, dovadă fiind faptul că “grumbuful” (funcţionar la Cartea funciară) Nicolae Popistaş era membru în Comitetul plasei Bozovici şi în cel judeţean. O parte a dalboşenilor, care au fost prizonieri la ruşi şi aflaseră despre ideile socialiste de acolo, îl aleg în 1928 în parlament pe Eftimie Gherman din Lăpuşnicu Mare ca deputat al Partidului Social Democrat. Membrii şi simpatizanţii Partidului Naţional Liberal îl susţin în anul 1922 şi apoi în 1927 pe bozoviceanul Iancu Conciatu, să ajungă deputat în Parlamentul României. La alegerile din anul 1938, electoratul era împărţit în Dalboşeţ după cum urmează:
În anul 1938 Almăjul primeşte vizita M. S. Regele Carol al II-lea şi a Marelui Voievod Mihai. Mai mulţi dalboşeni ţin să-l întâmpine la Bozovici, printre care şi Ion Gavrilovici Grancea şi fiul său Petru. Aici regele a plantat un brad în parcul localităţii, a vizitat cazarma grănicerească, muzeul Almăjului şi a asistat la sfinţirea unei troiţe de stejar de către episcopul dr. Grigore Comşa al Aradului. “M. S. Regele, ca răspuns la cuvântarea ţinută la Bozovici, în discursul ţinut la Oraviţa a anunţat reînfiinţarea batalioanelor grănicereşti.” Acest lucru s-a înfăptuit la 8 iunie 1933 prin Înalt Decret Regal: Batalionul I la Năsăud şi Batalionul II la Caransebeş. La 9 mai 1934 s-a prezentat la Palatul Regal drapelul batalionului II, iar a doua zi batalioanele au defilat la Cotroceni în prezenţa M. S. Regelui îmbrăcat în noua uniformă grănicerească. În 2 iunie 1934 regele vine la Caransebeş, unde primeşte jurământul de credinţă al recruţilor, printre ei, categoric au fost şi dalboşeni (Evanghelie, Râmnic, 1784) Perioada premergătoare celui de-al II-lea război se caracterizează prin înregistrarea în întreaga ţară a unor progrese vizibile în plan economic, social şi cultural. Această dezvoltare firească este întreruptă însă de izbucnirea, în septembrie 1939, a cumplitului război, ce va aduce omenirii suferinţe fără precedent. De fapt anul 1939 a debutat cu concentrări masive, recensăminte ale animalelor şi atelajelor în vederea rechiziţionării şi cu obligativitatea participării locuitorilor la munci obşteşti. În toamnă sunt mobilizaţi primii tineri şi repartizaţi la diferite unităţi militare din ţară: Regimentul 96 Infanterie Caransebeş, 95 Infanterie Turnu Severin, 94 Infanterie Orşova, 14 Infanterie Lugoj, 4 Infanterie Deva şi 16 Infanterie Fălticeni. Toate acestea, cât şi evenimentele ce se petrec în anul 1940 şi anume ciuntirea hotarelor României Mari prin răpirea Basarabiei, Bucovinei de Nord, a Ardealului de Nord şi a Cadrilaterului, îi fac pe dalboşeni să simtă un fior de teamă, asemenea unui cutremur, şi să perceapă că la orizont se profila, tot mai evident şi tot mai sinistru, pericolul unei conflagraţii mondiale: cel mai adios şi cel mai barbar război al tuturor timpurilor, în care o maşină de distrugere perfectă a pustiit totul în calea ei. Urmărind destinul întregii omeniri târâte în război, îţi dai seama de miopia condamnabilă a politicienilor Europei, care se gudurau pe lângă Hitler ajuns Führer al Germaniei130. În nefericitul an 1939, neliniştea şi nesiguranţa, îngrijorarea şi groaza au pus stăpânire pe întreaga Europă, deoarece Adolf Hitler şi-a impus voinţa cu o ostilitate proprie unui conducător dement. La 1 iunie 1941, armatele române la ordinul Comandantului statului, generalul Ion Antonescu, “Treceţi Prutul! Zdrobiţi vrăjmaşul din răsărit şi miazănoapte. Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii voştri oropsiţi”, pătrund pe teritoriul Uniunii Sovietice, alături de armatele germane. Basarabia este eliberată de sub dominaţia sovietică, dar trupele române trec Nistrul şi pătrund adânc pe teritoriul sovietic. În luptele de la Odessa, Cotul Domului şi Stalingrad, mulţi dalboşeni se disting prin vitejie, dar, mulţi cad prizonieri, iar mulţi nu s-au mai întors niciodată. Aceşti bărbaţi tineri, fala şi frumuseţea satului nostru, au rămas îngropaţi în pământ străin. Douăzeci şi cinci aprilie, anul 1943, zi de Paşti. În Ambulanţa 99 Munte, în localitatea Kerci din fosta Uniune Sovietică, moare sergentul mitralior Ion Budescu – Dârnu. La 13 mai 1943, este decorat post mortem cu medalia “Serviciul Credincios cu Spade”, clasa a III-ea, confom OZ nr. 1691, 1943 al Regimentului 94 Infanterie P.A.” În viaţa civilă era cojocar. Tatăl său Damaschin Budescu, atunci când a fost mobilizat la Orşova, vinde maşina de cusut şi boii de la jug. Cu traista plină cu bani se duce la Orşova la unitate şi-i propune să plătească mai marilor din regiment, ca să-l ţină mobilizat pe loc, să nu plece pe front. El refuză, spunându-i tatălui său să păstreze banii, că atunci când se va întoarce îşi va ridica o casă nouă. N-a fost să fie aşa, acasă au rămas un tată şi o mamă nemângâiaţi până la moarte, o soţie tânără, văduvă şi o fetiţă de doar 3 ani şi jumătate. Pierderile mari suferite de români pe frontul de răsărit l-au determinat pe M.S. Regele Mihai, sprijinit de forţele politice democratice şi de armata română, să înlăture de la putere pe mareşalul Ion Antonescu şi să treacă de partea Aliaţilor (fig. 21).
Luată prin surprindere de evenimentele de la 23 august 1944, armata germană, în retragere, intenţiona să ocupe culoarul Timiş-Cerna şi Valea Almăjului. Pentru a zădărnici această intenţie, comandantul Diviziei 19 Infanterie a hotărât să acţioneze în zona Depresiunii Bozovici cu un detaşament comandat de colonelul Ionescu, format din regimentele 94 şi 95 infanterie şi batalioanele 1000A şi 1000C131. Bozoviciul este apărat de compania de pionieri comandată de căpitanul Stan, care a ocupat înălţimile de la sud de sat. Partea de vest a fost apărată de un pluton din Compania a 4-a a regimentului 94 condus de sublocotenentul Untură. Superioritatea inamicului face ca detaşamentul condus de colonelul Ionescu să se replieze pe un aliniament dominat la est de înălţimile de lângă Borlovenii Noi. La 17 septembrie 1944, Bozoviciul a fost ocupat de “un batalion german motorizat cu scopul de a crea în Almăj o bază de atac pentru ocuparea Orşovei”132. În aceste condiţii, Divizia 19 infanterie este întărită cu unităţi sovietice. Nemţii au ajuns la Prigor şi au ocupat poziţii pe dealurile Dălma, Ghiaur şi Mezei133, dar cele 165 de tancuri şi tanchete germane au fost oprite la ieşirea din Cheile Prigorului de către artileria română şi sovietică. Trupele româno-sovietice trec la ofensivă, Prigorul devine teatru de război şi după 10 zile de lupte grele, nemţii sunt respinşi spre Bozovici. Pe direcţia Şopotu Vechi în noaptea de 23/24 septembrie 1944 este trimis un batalion românesc, ca la ora 19 să fie la Dalboşeţ, pentru a cădea în spatele trupelor germane, care se retrăgeau din direcţia Borlovenii Noi. Almăjenii au condus ostaşii români, pe poteci lăturalnice, până la podul de la Tăria, pentru a tăia legătura inamicului cu Anina. La Zăgrade s-a postat o unitate românească134. Începând cu seara zilei de 26 septembrie 1944 şi continuând cu 27, 28 şi 29, Bozoviciul a devenit teatrul celor mai crâncene bătălii din Banat. În 30 septembrie trupele germane au incendiat printre alte multe clădiri din Bozovici şi cazarma grănicerească, “această bijuterie arhitectonică” a Almăjului, mândria şi fala locuitorilor acestei zone, ai căror strămoşi au reuşit să o construiască prin munca şi contribuţia lor bănească. În ziua de 16 septembrie 1944, când s-a dat ordinul de evacuare a satului Dalboşeţ, notarul, şeful postului de jandarmi şi învăţătoarele Drăgila Eufrosina şi Drăgila Viorica, împreună cu majoritatea locuitorilor s-au retras la sălaşe. În sat au rămas doar primarul Călin Dumitru, preotul Nicolae Bădini şi medicul Mihai Voinea. Ziua următoare debuterază cu crâncene lupte de stradă, între trupele române şi cele germane. Germanii incendiază 10 case; astfel familiile: Peţa Pavel, Stoinel Dionisie, Băcilă Ion, Serafin Nicolae, Jurchiţă Pavel, Frâncu Pavel, Stanee Vasile, Curiţa Ilie (Giagia), Buluta Iosif şi Imbrea Ion pierd tot ceea ce au agonisit într-o viaţă, în doar câteva ore. După două zile armata rusă intră în sat cu o divizie. Împreună cu soldaţii români resping atacurile germane, se dau lupte pe văile Reşiţa Mică şi Boina. Din rândurile armatei române, în luptele de stradă, au căzut caporal Zampie Constantin din Cojeasca – Dâmboviţa, soldat Cicoară Costică, com. Răcoasa, plasa Bistriţa-Bacău, sergent Petrescu Iordan, Centrul de instrucţie Tirol-Caraş, fruntaş Scorueci Ion, Şcoala “Dionisie Lupu” nr. 3, Bucureşti, caporal Popescu Aurel, Constanţa, soldar Păsăroi Ion, centrul de instrucţie Tirol-Caraş, soldat Danilov Petrache, Roseţi-Tulcea, soldat Ciască Petre, Culevca, Cetatea Albă, soldat Burlacu Ion Teodor, Răuguleşti, Râmnicul Sărat, fruntaş Feardei Mihai, Buda – Dorohoi, toţi din batalionul 1000A; lor li se alătură cei înregistraţi ca “eroi necunoscuţi”. În cătunul Boina au mai căzut încă 9 români din compania infanterie sau compania armament greu, printre care: soldat Tupagiu Ion, Coca Constantin – fără domiciliu – şi 32 sovietici. Toţi aceşti bravi luptători care cu sângele lor au udat pământul satului nostru aveau vârste sub 26 de ani. Românii ucişi în lupte au fost înmormântaţi în cimitirul satului cu ceremonialul cuvenit. Comandanţii sovietici n-au permis preotului să oficieze şi pentru ostaşii lor ceremonialul religios. Numărul morţilor şi răniţilor din rândul inamicului nu se cunoaşte, deoarece armata germană fiind motorizată, în retragere şi-a luat şi cadavrele şi ostaşii răniţi135. Pe cartea religioasă – Apostol Bucureşti, 1784 – aparţinând Bisericii noastre găsim însemnarea referitoare la evenimentele din toamna anului 1944: “În anul 1944 luna septembrie 17 au intrat armata germană de ne-a ocupat, s-a dat luptă de stradă între ei şi armata română. Au ars 10 case. În 27 septembrie a intrat românii şi aliaţii ruşi, ne-au scăpat. Frontul a ţinut 10 zile – Bozovici – Breazova – Oraviţa”. (Textul nu este semnat. Transcrierea, s-a făcut întocmai) Câte speranţe şi uşurare răzbat din cuvintele “ne-au scăpat” fără să-şi poată închipui ce urmări va avea ocupaţia sovietică pentru următoarea jumătate de secol. Luptele din Valea Almăjului, aşa cum apreciază istoricul militar Liviu Groza, au o importanţă deosebită, deoarece armatele germane nu au putut străpunge rezistenţa românească şi astfel comunicaţia Orşova-Caransebeş a rămas liberă pentru transportul trupelor aliate. Ostaşii din Dalboşeţ luptă, ca toţi ceilalţi români, alături de trupele sovietice pentru eliberarea Banatului, Ardealului de Nord, Ungariei şi Cehoslovaciei. Tributul de sânge dat de soldaţii Dalboşeţului a fost şi de această dată mare, 35 dintre ei au rămas să-şi doarmă somnul de veci pe meleaguri străine. După revoluţia din decembrie 1989, în semn de recunoaştere a jertfei lor, pentru apărarea independenţei patriei noastre, în memoria lor le-a fost ridicat un monument, pe care găsim inscripţionate numele eroilor:
Pe postamentul monumentului sunt inscripţionate cuvintele: “Ridicat în 1991 din iniţiativa corului ortodox bisericesc cu sprijinul locuitorilor comunei Dalboşeţ” (fig. 22). “Trei Doamne, şi toţi trei”, aşa şi-a strigat durerea la crucile puse simbolic în cimitirul satului, maica Talia Buluta, care n-a mai avut norocul să-i vadă pe Iosif, Petru şi Pavel, cei trei fii ai săi pentru că toţi au căzut la datorie. Câtă durere Doamne, câtă! Noi cei de astăzi să ne rugăm cu toţii pentru pacea întregii lumi, ca să nu mai cunoaştem ororile războiului. Celor căzuţi pe câmpurile de luptă li s-au adăugat şi un număr mre de ostaşi luaţi prizonieri şi destui răniţi. Învăţătorul Nicolae Dolângă, făcând parte din regimentul 91 infanterie, divizia XX, împărtăşeşte soarta camarazilor săi luptând pe frontul de est. A fost dat dispărut la data căderii Stalingradului (2 februarie 1943). Rămâne mulţi ani prizonier în Rusia şi se întoarce acasă, atunci când părinţii săi îşi pierduseră speranţa să-l revadă. Când vorbea despre participarea sa la luptele armatei române, pe teritoriul Uniunii Sovietice, obişnuia să spuna: “Nu ne-a oprit Nistrul şi nu ne-a oprit nici Bugul, căci focul din suflet ne mâna până la marginea Pământului. Şi am mers înainte, să ne răcorim sufletul, să ne vărsăm amarul şi să ne astâmpărăm inima. Am fost prezenţi la Odessa şi-am înghiţit fumul ruinelor Sevastopolului; ne-am spălat rănile în apele tulburi ale Donului şi ale Doneţului şi ne-am zvântat fruntea plină de sudoare în vânturile tari ale Caucazului”136. 
Figura 22: Monumentul eroilor din cel de-al II-lea Război Mondial Un lung prizonierat a trăit şi pantofarul Iosif Stanec-Pemu, născut la 24 septembrie 1921. Este încorporat în martie 1944 în Regimentul I vânători Piteşti, cu care pleacă pe front la Iaşi. Pe 1 aprilie începe atacul la Vulturi (lângă Iaşi), iar în 16 aprilie, deşi era prima zi de Paşte, ruşii atacă puternic unităţile de basarabeni. Până la ora 10 cad prizonieri aproximativ 1200 de români. Ei sunt trecuţi Prutul şi prezentaţi comandamentului diviziei ruseşti, de unde se începe calvarul mersului pe jos sute de kilometri, şi cu vagoane de animale, până au ajuns în lagărul Nikolaev de lângă Kiev. Acolo întâlneşte alţi prizonieri din Dalboşeţ: Jarcu Ilie, Petru Ciocloda. În tot timpul prizonieratului au lucrat în construcţii în condiţiile în care erau hrăniţi cu ciorbă de uruială (făină) din porumb încolţit, ceai şi 100g pâine. Mureau zilnic 50-80 de persoane. După alegerile din noiembrie 1946 din România, condiţiile de hrană şi igienă s-au mai îmbunătăţit şi au primit dreptul să scrie acasă câte o scrisoare pe lună. În lagăr nu au fost numai ostaşi români ci şi civili nevinovaţi. Un băiat de numai 15 ani din Bucureşti, aflat în Gara de Nord împreună cu mama sa, este luat şi aruncat într-un vagon cu prizonieri, în locul unui evadat. La fel s-a întâmplat şi cu un ceferist din gara Paşcani aflat în timpul serviciului. Sovieticii îşi completau numărul de prizonieri cu cine se nimerea. În sfârşit în 2 iulie 1948 au primit haine curate şi încolonaţi cu drapelul românesc în frunte au fost trimişi în ţară cu trenul până la Paşcani unde era centrul de repatriere. Aici au primit foi de drum pentru judeţ şi 100 lei. Da, 100 lei pentru patru ani de muncă forţată, privare de libertate şi înfometare continuă! Ajunge acasă în 18 iulie 1948. (Informaţie, Stanec Iosif de 85 ani). Când a ajuns acasă nu mai avea nimic, soţia şi fiul său locuiau în “corcel”, adică în casă cu chirie, deoarece casa sa fusese una din cele 10 arse de armata germană. După nici trei ani de la întoarcerea din prizonierat, împreună cu soţia şi fiul şi alţi 12 dalboşeni este ridicat în ziua de 18 iunie 1951 şi deportat în Bărăgan. Acolo în câmp a primit un loc unde să-şi încropească o nouă gospodărie. Satul unde au fost deportaţi avea regim de lagăr deschis, pe buletinele lor era aplicată o ştampilă cu înscrisul D O (Domiciliu Obligatoriu). Iosif Stanec a fost deportat pe motiv că fratele său a fost declarat chiabur iar ceilalţi erau bănuiţi că sunt viitori opozanţi ai proiectatei cooperativizării a agriculturii. Locuitorii comunei Dalboşeţ au fost nevoiţi să facă faţă tuturor frământărilor din anii de după război. Trei dintre dalboşenii de etnie germană au fost ridicaţi şi deportaţi în Uniunea Sovietică. Feigl Ioan este deportat în ianuarie 1945, apoi fratele său Feigl Gheorghe şi internaţi în lagărul de muncă de la Blakalidova în Dombaş, unde lucrează în minele de cărbuni. Tot în 1945 este deportat şi etnicul german Ludwig Lepşi şi ajunge lângă Rostok, la o mină de cărbuni. Feigl Iosif (Ioji) este şi el anunţat să se pregătească că va pleca în Uniunea Sovietică şi culmea ironiei, cu câteva zile înainte de data deportării este chemat la primărie pentru a fi anunţat că s-a anulat această hotărâre. El crezând că i-a venit ordinul de plecare, o trimite pe soţia lui să-l ridice, iar el se sinucide acasă. Dalboşenii s-au luptat şi cu foametea şi cu sărăcia din anii 1945-1947, datorate atât războiului cât şi secetei cumplite din această perioadă. Când gospodăriile au început să se refacă, oamenii să se bucure de o viaţă mai bună, s-a instituit şi sistemul cotelor. Ţăranului i se lua totul: brânză, lână, carnea, cartofii, grâul şi porumbul, chiar dacă recolta era slabă. La conducerea comunei au fost aduşi primari şi secretari din rândul muncitorilor sau minerilor, care nu aveau nici cele mai elementare cunoştinţe despre agricultură. Transformările din agricultură încep în anul 1951, când în sat se înfiinţează o întovărăşie agricolă. Doi ani mai târziu, datorită faptului că această formă de a lucra pământul s-a dovedit a nu fi viabilă, întovărăşirea s-a desfiinţat. În anul 1960 încep să se pună bazele altei forme de lucrare a pământului în comun, când circa 100 familii înfiinţează Gospodăria Agricolă Colectivă, numită mai târziu Cooperativa Agricolă de Producţie (CAP). Până în anul 1962, cu excepţia a 3 familii, tot satul a trebuit să se înscrie în această unitate. Cooperativiziarea agriculturii s-a realizat forţat, puţini fiind cei care s-au asociat de bună voie. Au fost ameninţări, arestări, trimiterea elevilor şi studenţilor acasă ca să-şi “lămurească” părinţii. Ca să-i sperie pe oameni au fost arestaţi şi condamnaţi Iosif Prisca-Tâţan, Herac Nicolae, Careba Nicolae (Gâlcă), iar tâmplarul Popistaş Gheorghe, fost deţinut politic, a fost mutat cu domiciliul obligatoriu la o fabrică din Craiova. După obligaţia de a merge pe front, cooperativizarea forţată a agriculturii a fost cea mai grea şi mai dureroasă lovitură primită de ţărani. Ei au fost siliţi să predea CAP-ului nu numai pământul, ci şi animalele cu tot inventarul agricol, de la grapă până la căruţă sau car. Mi-a fost dat să văd scene de-a dreptul dramatice atunci când femeile şi-au lăsat animalele în grajdurile CAP-ului. Plângeau şi boceau ca şi cum şi-ar fi pierdut un membru al familiei. La început datorită mecanizării lucrărilor, folosirii erbicidelor şi îngrăşămintelor azotoase şi naturale, a seminţelor selecţionate s-au obţinut producţii agricole din ce în ce mai mari şi cooperatorii au fost bine retribuiţi. Dar, treptat ţăranul a beneficiat tot mai puţin de munca sa, pentru că grâul, porumbul, cartofii, brânza, lâna, ţuica luau drumul bazelor de recepţie pentru achitarea muncilor agricole prestate de Staţiunile de Maşini Agricole (SMA) şi la fondul de stat. Membrii cooperatori erau remuneraţi cu aşa zisele “norme în roşu”, adică li se considera doar vechimea în muncă fără a primi bani sau produse. Gradul scăzut de fertilitate a pământului, distrugerea inventarului agricol adus din gospodăriile ţărăneşti, îmbătrânirea efectivelor de animale, numirea în fruntea CAP-ului a unor conducător slabi gospodari şi pe deasupra unii şi corupţi, au făcut ca unitatea să acumuleze datorii la stat de milioane de lei şi să se dovedească dacă mai era necesar, că această formă de organizare a agriculturii în Almăj a fost o mare greşeală. Reprimirea pământului în anul 1990 nu a rezolvat problema gospodăriei ţărăneşti, deoarece maşinile şi utilajele agricole sunt scumpe şi puţini sunt cei care au reuşit să şi le cumpere. La aceasta se adaugă lipsa unei pieţe organizate pentru desfacerea produselor agricole şi a reglementărilor preţului de achiziţionare a lor. Poate intrarea în Uniunea Europeană, în viitor, va schimba în bine soarta ţăranului dalboşean. Dacă cooperativizarea agriculturii a fost o greşeală sau poate numai modul de organizare nu a fost cel mai potrivit, în alte domenii anii cuprinşi între 1950-1989 au fost ani în care satul şi-a schimbat înfăţişarea şi modul de viaţă al oamenilor a cunoscut mari schimbări. Se poate spune că un oarecare entuziasm a început să cuprindă populaţia, în pofida fricii pe care noul regim o semăna. S-au construit edificii ce au avut un mare rol în viaţa localităţii cum sunt căminul cultural, şcoala nouă cu 10 săli de clasă, dispensarul veterinar, ş. a. Unii locuitori au început să-şi renoveze casele, iar cei cu posibilităţi mai mari şi-au făcut altele noi. Treptat, mobila nouă a luat locul celei vechi care era greoaie şi inestetică. Pe linia infiltrării civilizaţiei în viaţa satelor almăjene, s-a trecut la introducerea iluminatului electric începând cu anul 1964 (condiţie esenţială a civilizaţiei şi progresului), construirea de trotuare, poduri şi fântâni, a început timid să se organizeze transportul cu autobuzul, fapt care oferea perspectiva scoaterii frumoasei noastre depresiuni din izolarea binecunoscută şi pe care a resimţit-o fiecare dintre noi. Legarea Dalboşeţului şi a celorlalte localităţi almăjene la sistemul energetic naţional a fost un mare succes, o mare victorie a luminii asupra întunericului. Ca urmare, aparatura electro-casnică a pătruns în gospodării uşurând viaţa oamenilor şi făcând posibil accesul la cultură şi informaţie. Tot aici trebuie menţionat sprijinul pe care ni l-a acordat profesorul universitar dr. Nistor Prisca (originar din Dalboşeţ), în obţinerea grupului electrogen care a aprins primul bec electric în localitate în anul 1956. De îngrijirea şi buna lui funcţionare s-a ocupat electricianul Ion Iapă. De asemenea, trebuie spus că acum becurile luminează nu numai în Dalboşeţ şi Şopot, principalele componente ale comunei, ci după 1990, şi în satele Reşiţa Mică, Bârz, Boiniţa şi Boina, ceea ce dovedeşte grijă faţă de toţi locuitorii şi prefigurează condiţii mai bune de muncă şi viaţă în viitor. Rezultate remarcabile s-au obţinut şi pe linie de învăţământ şi cultură, rezultate care au fost relevate în capitolele respective. Dispensarul uman a fost încadrat cu medici şi personal mediu care au vegheat la sănătatea locuitorilor. În perioada dintre anii 1958 – 1968 aici a funcţionat şi un spital, iar în ultimul timp clădirea dispensarului a fost reabilitată. Prin construirea dispensarului veterinar, încadrarea cu personal calificat şi înzestrarea cu inventar, asistenţa veterinară a cunoscut o oarecare îmbunătăţire. Desigur că dotarea unităţii cu medicamentele necesare şi cu o aparatură mai performantă ar fi condus la obţinerea unor rezultate mai bune. Abia acum dispensarul dispune de cele necesare şi de o încadrare corespunzătoare, ajungându-se să se facă diverse operaţii, dintre care se detaşează operaţiile cezariene efectuate de medicii Nicolae şi Mălina Oniga. În acest fel multe animale au fost salvate, starea lor de sănătate s-a ameliorat, evitându-se pierderi nedorite. Tot pe linia edilitar-gospodărească se înscrie şi asfaltarea străzilor principale din satele Dalboşeţ şi Şopotu Vechi, precum şi reabilitarea construcţiilor de interes public existente. Asfaltarea şi a altor străzi, refacerea unor trotuare care datorită îndelungatei folosinţe s-au degradat, introducerea apei curente, obiectiv care a fost deja demarat, modernizarea telefoniei, a localului Primăriei şi a Casei Culturale, toate acestea alături de îmbunătăţirea aprovizionării cu produse alimentare şi de uz gospodăresc vor contribui, într-o perspectivă apropiată, la înfrumuseţarea comunei şi la ridicarea standardului de viaţă al populaţiei. Dacă facem o privire de ansamblu asupra activităţii şi vieţii noastre urmărind linia sa pozitivă şi trecând cu vederea unele asperităţi de detaliu şi chiar de fond, cum au fost anii când totul era raţionalizat, de la alimente, iluminat până la programul TV, putem afirma că Dalboşeţul s-a înscris în multe domenii pe o linie mereu ascendentă. Evenimentele petrecute în decembrie 1989, au avut răsunet şi în satul Dalboşeţ, pentru că unul din fiii săi, inginerul Dinicu Budescu a fost prins în mijlocul evenimentelor din noaptea de 16 spre 17 decembrie. După trecerea prin calvarul arestului de la miliţia judeţului Timiş a fost încarcerat şi anchetat la Penitenciarul Popa Şapcă. Însă curajul zecilor de mii de timişoreni, cărora li s-au alăturat români din întreaga ţară, a pus capăt acestei vremelnice detenţii. Astăzi este membru al asociaţiei revoluţionarilor şi are brevet de “Luptător în revoluţia din decembrie 1989”. Parafrazându-l pe scriitorul Zaharia Stancu care spunea legat de ceea ce s-a petrecut în răscoala din 1907, “Să nu uiţi Darie”, tot aşa le putem spune tinerilor de azi “Să nu uitaţi” că libertăţile de care vă bucuraţi din plin astăzi, nu au venit de la sine, ci sunt rezultatul sângelul vărsat de mulţi tineri nevinovaţi pe străzile Timişoarei, Bucureştiului şi altor oraşe din ţară şi să fiţi demni de jertfa lor. Asta pentru că revoluţia este un act istoric de conştiinţă şi vitejie în care, din păcate, unii luptă iar alţii profită. Plecând de la adevărul axiomatic că omul este autorul propriului său destin, ne exprimăm încrederea în capacitatea dalboşenilor de a ridica mai sus standardul lor de cultură şi civilizaţie în scurgerea necurmată a vremii. Yüklə 1,32 Mb. Dostları ilə paylaş:
|
