N. Steinhardt Jurnalul fericirii trei soluţii testament politic Pentru a

11

cu B? Aş, de unde, Bartholdy e ăl care a sculptat statuia Libertăţii de la New York...) şi o scot la tot felul de procese din partea acuzării.

De data aceasta - şi mi-o aruncă anchetatorul din primele clipe -nu mai sunt cel ce am fost.

M-am înţelepţit şi m-am şmecherit şi eu, se cheamă că sunt puşcăriaş vechi, frecat în anchete, nu mai merge atît de uşor cu mine, ştiu să mă apăr, am învăţat. Le-am prins din trucuri, i-am auzit rîzînd. (Asta e dealtfel marea deosebire dintre noi şi cei din occident, neştiutorii: noi i-am auzit rîzind şi, vrînd nevrînd, greu de tot, încet, împotriva noastră înşine, luptînd, rezistînd, a trebuit pînă la urmă să ne trezim şi noi, să dobîndim acces la condiţia atît de anevoie de înţeles şi de realizat - a şmecherului.)

în procesul lui Nego n-au scos nimic de la mine, declaraţii anodine {Ce, mă, fi dai certificate de democratism, ştii c-ai haz! Şi zici că au fost conversaţii banale?) şi nu m-au putut folosi ca martor. Am plătit din gros pentru aceasta şi mi s-a pus mai tîrziu problema dacă merita s-o fac. Sunt şi unii care susţin că nu e necesar să rezişti: semnezi orice, iar la proces, oral, declari ce vrei, acolo spui adevărul şi-ţi împaci conştiinţa.

Greşită socoteală. La proces poţi spune ce vrei, aşa e. Dar şi-au pus abilii întrebarea de ce? De ce poţi spune tot ce vrei şi poţi afirma că retractezi şi că nu ştii şi că n-ai făcut şi că n-ai auzit şi că e om de treabă şi vechi progresist şi că şi zii şi descarcă-te şi linişteşte-ţi cugetul şi încheie pace cu tine însuţi şi turuie şi dă-i - cît te-o lăsa. De ce? Pentru că tot ce spui în public (dacă nu-s şedinţele secrete, ca la noi) nu are nici o valoare şi nu se consemnează, ori dacă se consemnează se consemnează numai de ochii lumii (cînd e), acolo; declaraţiile date în faţa tribunalului nu sunt trecute la dosar decît dacă se mărginesc la a confirma şi menţine cele declarate la anchetă. Hotărîrea se dă numai pe baza actelor aflătoare la dosar, unde sunt şi declaraţiile voastre scrise şi iscălite, deştepţilor. Ce spuneţi la tribunal e ca şi cum aţi vorbi la un post radiofonic emiţător care nu transmite, ori în receptorul unui telefon defect, pe ecranul unui film mut.

Ea dă şi acum o declaraţie satisfăcătoare pentru anchetă. Dar nu numai eu am făcut progrese, a tăcut şi ea. Umple un proces-verbal atît de perfect, de tipizat, de corespunzător, vorbeşte atît de conform cu ceea ce se aşteaptă de la ea să spună - de acordat -, ofiţerii o tutuiesc pe un ton atît de familiar şi de binevoitor-dispreţuitor încît mă apucă iar ameţeala, o ameţeală de data aceasta însoţită de spasme intestinale şi de un fel de aprigă luciditate duşmănoasă. Poate că acum e - la patruzeci şi opt de ani - momentul în care trec de la copilărie la maturitate, de la visare la cunoaştere, la awareness. Mă „lămuresc". Asta-i lumea şi ca

28

dînsa suntem noi. Şi cu varza unsă şi cu slănina-n pod. Şi de avere şi de unt, dulceaţa de pe pămînt. Baba dacă ar avea roţi ar fi tramvai, dacă ar avea un coif ar fi ministru de război. Acum, pentru prima oară sunt şi eu cu adevărat fanatic. Toate vechile mele vagi atracţii înspre legionarism, înăbuşite, înfundate, inconştiente, tresar, prind viaţă. Şi mă cuprinde, contradictoriu, şi-o milă, şi-o groază înduioşată, apoasă.

Cîtă stăruinţă în detalii! Parcă saltă şi bat clapele maşinii de scris. Şi a spus... şi am spus... şi iar a spus şi atunci am răspuns... Nu, nu se poate să fie chiar aşa. Oi fi surzit, oi fi avînd halucinaţii auditive. N-am. Şi de ce să nu se poată, mă rog? Iată că se poate. Totul se poate. Orice se poate. (Dacă s-a dus să depună că doamna Brăiloiu făcea propagandă monarhistă, proslăvindu-1 pe Carol. O văduvă care plimba copiii de ştabi prin Grădina Icoanei învăţîndu-i să vorbească franţuzeşte, o singuratică, o năpăstuită, numai oasele de ea şi pe deasupra dispreţuindu-1 şi duşmănindu-1 pe Carol al II-lea nu mai puţin decît mine.) Puterea combinatorie în domeniul moral nu are limite.

Răsfăţătură bucureşteană ce eşti, fecior de bani gata, becher tomnatic, ovreiaş franţuzit, creştin, nu cumva proaspăt cocoloşit în credinţă de frică şi din nevoia de cuib, de bîrlog, de adăpost, deşteaptă-te şi priveşte unde te-ai băgat: la umbra crucii, a unei unelte de tortură de pe care şuroieşte sîngele, pe care stă unul căruia i se destramă bojocii, măruntaiele, rărunchii şi nu e numai chinuit şi omorît, cu încetul, ci şi batjocorit, mai ales batjocorit — şi mai ales omorît, ca vita jertfită, ca ucisul ciopîrţit cu satirul de un oarecare spintecător. Maţe sfirtecate, năduşală, sînge, batjocură, cuie. Ăsta e creştinismul, băiete. Nu clopotele bisericii din Pantelimon în zilele de Duminică şi sărbători, nu bradul de Crăciun din frumoasa casă Şeteanu, nu barba generalului Zossima, nu bomboanele bătrînei doamne Eliza Boerescu, văduva lui Costică, fratele lui Vasile ministrul lui Alexandru Ioan Cuza, nu sfătoasele glume ale lumeţului popă Georgescu-Silvestru, nu botezul din celula 18 - atît de umil şi deci atît de maiestos, atît de ascuns şi deci atît de strălucitor, nu, nu ecumenismul făgăduit atît de grabnic (şi oricum evocator al fastului Romei, splendorilor Italiei şi rafinatei topologii latine), nu gesturile de împăcăciune atît de lesnicioase de fapt şi, oricum, de" izvoditoare de pace, linişte şi subterană mîndrie, ci asta: crucea adevărată, enormă, puturoasă, indiferentă; mînjitură, scîrbă...

Aud aevea ori mi se pare numai că iarăşi aud Uite-ţi marfa, uite pe cine ne-ai adus? Parcă nu-i decît un ecou, o reverberaţie, o durere fantomă ca aceea din membrul amputat. Marfa, în orice caz, sunt tot eu, care acum mă învîrtoşez, care acun pentru prima oară ştiu ce poate fi durerea cînd se apucă de treabă pe răpunere şi cu temei şi n-o mai amortizează şocul surprizei, n-o mai îndulceşte ciudata elevaţie care

29

înlăuntrail nostru ţine hangul primei dezamăgiri - şi se pune a fi ceea ce este şi se pricepe a fi - (Camus: De la un anume punct al suferinţei şi nedreptăţii încolo nimeni nu mai poate face nimic pentru nimeni, şi durerea e sihastră) -; eu care acum ştiu tot atît de puţin a vorbi ca şi cum singurele limbajuri pe lume ar fi algol, cobol şi fortran, eu care acum încep să mă îndepărtez din locul unde mă aflu cu viteze apropiate de ale luminii: de data asta l-am luat de la început pe NU în braţe şi-1 ţin strîns, bărbăteşte. Mint liniştit. M-am şmecherit doar. I-am auzit rîzînd, cum de-aş vrea să le pot spune şi dragilor mei londonezi: you didn'! hear them laugh⁶, să le pot cita pe Brice Parain: dialectica e tot una cu iadul, să le arăt că nici cele două bătrîne canalii bărboase nu-s mai bune nici ele - tot aia e pretutindeni, la fel - două pramatii, două podoabe cum îi place a grăi cu predilecţie lui Onea.

M-ar auzi oare londonezii? Ar sta să mă asculte? Aflarea adevărului însingurează. Trecerea de la durerea care-ţi crapă capul, biruitor, la calmul rece e şi ea ocultă şi quasi-instantanee, ca şi lumina. Lumina, despre care Stephane Lupasco crede că în momentul entropiei finale a universului va domni peste tot locul deoarece nu vor mai exista nici un fel de alte particule materiale decît fotonii. Totul nu va fi decît lumină. Era lumina cea adevărată. Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat...