N. Steinhardt Jurnalul fericirii

Decembrie 1970

Căci cu greu va muri cineva pentru un drept; dar pentru cel bun poate se hotărăşte cineva să moară.

Rom. 5, 7

Mult, mult, mult mai buni au fost tinerii prin închisori decât bătrânii.

Pentru că mai uşor renunţi la viaţă când ai timp îndelungat de trăit? Pentru că la tinereţe patimile sunt mai aprinse, dar şi vigoarea spirituală mai neîntinată? Pentru că n-au cunoscut ranchiunele, prejudecăţile şi duşmăniile generaţiei mai vechi? Pentru că erau mai puţin obsedaţi cu acreli şi răbufniri, mai puţin încărcaţi de anexele trecerii timpului: sluţenii, eşecuri, dezamăgiri, confirmând astfel teoria lui Robert Brasilach după care e bine să mori înainte de a te fi pângărit mersul înnoroiat al anilor? Nu ştiu. Au fost mai buni.

N-a fost cameră în care tinerii — şi mai ales legionarii — să nu-mi vie în ajutor şi să nu-mi dea „cafeaua" de dimineaţă şi feliuţa bisăptămânală de pâine — odoare fără preţ pentru un bolnav de intestine în schimbul ciorbei de murături putrede, al fasolei negătite, al cartofilor fierţi cu coajă şi pământ cu tot ori al verzei crude, la care şi lighioanele s-ar uita cu silă — singurele alimente ce le puteam oferi.

Până ce — şi au trecut mai bine de trei ani — m-am învăţat să mănânc arpacaş, ei m-au ţinut în viaţă. Şi fără a face caz.

Cu totul din întâmplare, Dinu P., de la părintele Todea, ştie cum a murit socrul lui, social-democratul Gh. Ene Filipescu.

La Târgu-Ocna, spital t.b.c. al deţinuţilor politici până în 1956 (căci după acea dată n-au mai existat spitale pentru deţinuţii politici), Filipescu îşi proclamase convingerile socialiste şi atee într-o cameră de tineret legionar. E drept că-i apostrofa şi pe gardieni: „copiii care-şi batjocoresc părinţii". (Rubaşov în Întuneric la amiază ori Zero şi infinit).

I-a fost din ce în ce mai rău — boala evolua repede — şi a pătimit (răsuflarea devenise chinuitoare) până la moarte.

Într-atâta s-au purtat tinerii legionari de frumos, de atent, de plin de abnegaţie şi drag cu el şi atât adânc respect i-au vădit celui mai vârstnic dintre ei, încât până la urmă i-au înmuiat inima.

Înainte de a-şi da sufletul — cu greu, fiindcă orice respiraţie ajunsese un spasm —, Filipescu 1-a îmbrăţişat pe cel care îndeosebi i se devotase, apoi pe toţi ceilalţi, s-a putut spovedi părintelui Todea şi s-a stins împărtăşit. După câteva săptămâni a încetat din viaţă şi băiatul care-l îngrijise filial*.

Psalmul 38, 18: „Lasa-mă să mă odihnesc mai înainte de a mă duce şi a nu mai fi."
Octombrie 1958
Cozile la care se rânduiesc evreii pentru depunerea de acte în vederea emigrării în Israel încep de pe la trei noaptea, apoi de pe la două, de pe la unu, de pe la unsprezece.

Sunt alcătuite de mici comercianţi minaţi, de bătrâni şi bâtrâne rămaşi singuri în ţară, dar şi de membri de partid, directori şi directori generali de ministere, funcţionari superiori din institute centrale de stat, cadre din aparatul politic, din organele de miliţie şi securitate.

Impresia pe care o fac cozile e puternică. Sunt ovrei, totuşi, şi-n mine încep a mocni sentimente ciudate. Iar tata tună şi fulgeră. Tata, dealtfel...

(Dar asta-i altă poveste. Casa în care locuiam, nu a noastră, fusese bombardată la 4 aprilie patruzeci şi patru. După 23 august ne primise la ea fiica generalului Butoianu, nea Mihai, fost coleg de clasă cu tata la liceul real Nicolae Bălcescu din Brăila. De la spatele bisericii Olari până-n calea Moşilor pe unde încep să intre coloanele ruseşti dinspre Colentina sunt câţiva metri.

La 30 august stăteam şi eu pe marginea trotuarului şi priveam tancurile. Jur că nu râdeam, nu salutam, nu aplaudam, nu exclamam; stăteam şi priveam pur şi simplu, uite-aşa. Mă simt deodată strâns de braţ şi blagoslovit cu un DOBITOCULE pronunţat desluşit şi apăsat — stai şi te uiţi, tâmpitule, staţi şi vă uitaţi cu toţii şi nu ştiţi ce vă aşteaptă, uite-i cum râd, or să plângă lacrimi amare şi tu la fel... Hai acasă... îl iau pe tata prudent de mână şi mergem binişor spre locuinţa din strada Olari a Butoienilor.)

* De la Ioan Ianolide aflu că a fost însuşi Valeriu Gafencu, unul din „sfinţii închisorilor". (Nota aut.)

— Gestul acesta al scoaterii paşaportului din buzunar are într-însul ceva de truc, de scamatorie, de pehlivan. Sau de copil odios, răzgâiat. Degetele încrucişate. Poa. Nu mă mai joc. Vreau la mama. Domnul Goe. Aidoma ţâncului care când nu-i mai place, nu-i mai convine, se retrage, o ia posomorât spre casă. Sau câştigătorului care se ridică după ce a umflat toate poturile. Vreau la mama. Vreau acasă. Nu mă mai joc. Îi bagi pe toţi în horă, îi aţâţi, tocmeşti lăutarii, încingi petrecerea, strigăturile de la tine vin, eşti cu ei — şi-i laşi baltă, mască, ţuţ. Adio. Plecăm. N-am cuvinte. Ia-l de unde nu-i. Edgar Vălas cu bine. Observaţi la calitate. Trio Iozejhiv. Doctorr King, şedinţe de fachirism. Mafalda, Calea Dorobanţi 43. Hârtia glonţ scoasă din vestă ca asul de pică de sub mânecă. Laila, celebra votantă, calea Griviţei 373, tramvaiul 12 şi 24, în fundul curţii, de la 9-l3 a.m. şi de la 17-20 p.m., în lipsa mea de acasă primeşte soţul meu, profetul Theodorescu. Şiretlicul, escrocheria, trişarea, păcăleala. Dacă-s proşti.

Oamenii cu scaun la cap sunt scârbiţi — unii zâmbesc. Oamenii mai simpli sunt cuprinşi de o pică, o râcă, o ciudă, o ură, cu sorţi de lungă durată.

(Cervantes în Algeria, după ani de zile, izbuteşte să organizeze cu alţi câţiva o evadare. Noaptea se întâlnesc cu toţii pe ţărm. Corabia tocmită e acolo, gata de plecare. Lipseşte însă unul dintre ei. Îl aşteaptă. Trece timpul. Se hotărăsc să plece fără cel care-i în întârziere. Cervantes stăruie: să-l aşteptăm, închipuiţi-vă deznădejdea lui când va sosi şi va vedea corabia în larg... Mai stau, se perpelesc, vine şi cel lipsă... Era turnătorul. Sunt prinşi cu toţii şi duşi înapoi în sclavie.

Povestea aceasta atroce — unde Cervantes apare atât de nobil, dovedindu-se că nu întâmplător a scris el Don Quijote — mi-o aduc aminte, fără legătură directă, cozile de la prefectură.)

— Tot printr-o asociaţie de idei pe care, la început (apoi însă da) nu mi-o pot lămuri, îmi aduc aminte de (pseudo) memoriile lui Ciano, citite prin 1946-l947.

După 1942, dintr-odată, iată că tonul memoriilor lui Ciano se schimbă: acum vorbeşte ca un european, ca un aristocrat, ca un gentle­man, ca un liberal; ororile naziste îl scârbesc şi-l înspăimântă. Vrea pacea, vrea liniştea, vrea le bon vieux temps! ³⁸ Ia te uită! S-a zis cu imperiul, cu violenţa, cu uleiul de ricină; el, Ciano, oricum, să se ştie, nu-i decât un diplomat, ca Talleyrand, ca Vergennes, ca Metternich. El usturoi n-a mâncat. El unul mâinile cu sânge nu şi le-a murdărit. E un om de lume, cu păcate, dragă Doamne, dar mereu cu mănuşi albe.

Şi încep să apară în memorii personaje noi: Dumnezeu, Papa, regele, principele Umberto. Dar când? Când îşi aduce aminte Ciano de micul rege, de Papă, de Talleyrand, de Europa? Când 1-a încolţit frica şi s-a văzut că trupele aliaţilor germani nu vor câştiga războiul. Nu înainte. Numai atunci vechea, sănătoasa frică şi-a recunoscut copilul: mamă bună. Numai atunci apare iar Il conte şi se pornesc a străluci valorile vechii civilizaţii liberale şi candelabrele saloanelor europene.

Şi la evrei vedem o revenire la trecut şi repudieri: dar repudieri provenite nu dintr-o evoluţie ori o cutremurătoare descoperire, ci datorită unor prea concreţi factori externi.

— Ierarhia păcatelor

Biserica le împarte în: veniale, de căpetenie, strigătoare la cer şi cele împotriva duhului sfânt.

Închisoarea cunoaşte numai două categorii: cele care se iartă (traficul de devize şi aur, trecerea ilegală a frontierei, furtul, omorul, curvia, preacurvia, pederastia, parazitismul, vagabondajul, defăimarea instituţiilor de stat) şi cele care nu se iartă (şantajul şi turnătoria).

(Nu le iertăm noi, oamenii; când e căinţă cutremurătoare, Dumnezeu ştie el ce face; în Procesul lui Iisus de Diego Fabri, Maica Domnului îşi întinde broboada de femeie sărmană pe capul trădătorului scuturat de hohotele de plâns ale părerii de rău.)

— Diviziunea muncii.

Occidentalii (Beckett, Ionescu, Cioran...) sunt nenorociţi pentru noi; iar noi — noi care ştim ce poate fi un petic de cer, o felie de pâine, un pat propriu, un cui, un creion — suntem fericiţi pentru ei.

Aprilie 1960
Din camera 18 suntem scoşi după o lună şi risipiţi prin alte celule. Am norocul să fiu luat odată cu naşul meu şi dus la 24, unde primul om de care dăm e călugărul care m-a creştinat şi care fusese scos două zile după botez.

În noua celulă atmosfera de exaltare şi de interes aprins pentru schimbul de idei nu mai există ca în cealaltă. S-a culcat soarele şi a răsărit luna. După a duhului şi a focului, urmează o perioadă a deprinderii traiului cotidian. Brusca deosebire de nivel spiritual şi energetic mă pune serios la încercare şi-mi dă de înţeles că lucrul greu nu este să răspunzi unei situaţii aprige, fie ea chinuitoare, ci să deprinzi a rezista frecuşului zilnic al banalităţii. Şi Mauriac, citându-l pe Charles Du Bos: a şti să crezi şi fără acompaniamentul muncii neîntrerupte. Da, aşa e: deodată muzica nu se mai aude, ca şi cum ai fi trecut de colţul străzii. Aici să te văd, băiete! La anchetă era o luptă, un vârtej absorbant şi-mbătător în felul lui, dar acum în cenuşiul plictisitor al programului (fie al programului cu totul excepţional din puşcărie care, oricât de altul decât cel din afară, tot un train-train de vie³⁹ este — şi cât de calculat de gol este: Insul, Timpul şi Ceilalţi) ce rămâne? Ce ai mai propriu, ce eşti: vlaga, osânza, materia cenuşie, hormonii — TU!

Am din fericire drept sprijin pe naşul meu şi pe cuviosul Mina. Viaţa de mânăstire (şi poartă rasa de când era flăcăiandru) 1-a pregătit de minune pe călugăr pentru închisoare şi 1-a învăţat ceea ce este esenţial pentru a răbda: să ştii să taci, să nu te mire şi să nu te necăjească nimic, să fii surd, să fii hotărât a îndura totul fără a crâcni (fără a cârti, zic monahii), cu o egalitate oarbă şi încăpăţânată, având drept ideal nepăsarea, de nu chiar nesimţirea. Iar dintre acestea cele mai mari sunt: tăcerea şi nepăsarea. Textul biblic (Iacov 3, 2) — în care se afirmă că cine-şi poate înfrâna gura îşi poate înfrâna trupul întreg şi toată fiinţa — are un caracter ştiinţific şi experimental întru nimic inferior al unuia de, să zicem, Claude Bernard.

Naşul, aici, se arată din ce în ce mai „spiritualist", ceea ce în limbajul intelectual al camerei desemnează un amestec de spiritism, parapsihologie şi credinţă în metempsihoză. Spiritismul nu-mi spune nimic. Mihai Avramescu şi Pavel Sim. mi-au dat să-l citesc pe Guenon care a făcut ţăndări din spiritism -, dar e, la mine, şi o reacţie repulsivă personală; cât priveşte însă parapsihologia, la locul ei de îndreptăţită disciplină psihică bazată pe observaţii, nu poate fi contestată. După ce s-a râs atâta de ei, biocurenţii doctorului Giurgea de la Militari sunt acum în domeniul public al ştiinţei.

Dar până şi spiritismul (răspândit pe unde n-ai crede: căpitanul de jandarmi M.D. are un prieten care a fost regele Ludovic-Filip şi cunoaşte o doamnă care e reîncarnarea reginei Elisabeta a Angliei) în atmosfera seacă şi cumplită a celulei, întrucât e altceva decât odiosul concret, bob număratele obiecte utilitare (prici, tinetă, balie, ciubăr, masă, căniţă, gamelă, gata) şi lumina brutală a becului, ni se impune ca îmbietor. În orice caz evocă încăperi cu mobile de prisos ori cu lampa stinsă, ceea ce nu-i lucru de lepădat. În celulă orice taină dispare: puţinătatea lucrurilor, cunoaşterea aprofundată a obiceiurilor şi caracterului oamenilor din jur, invarianta absolută a curgerii timpului. Şi rezultă că printre altele — dar nu departe de apă, somn, closet, vitamine, mişcare — avem neapărat nevoie şi de penumbre, de niţel mister. Orice formă de spiritologie apare binevenită şi purificatoare. Aşa încât ascult fără a mă supăra multe relatări despre spirite albe, spirite albastre şi spirite roşii, despre Ketty King şi Sir William Crookes (Ketty 1-a păcălit pe Sir William: acasă la el îi apărea, când însă ilustrul fizician a vrut să repete experienţa la sediul Academiei Regale, n-a mai venit; de ce? a întrebat-o apoi şi a primit răspunsul: ca să te fac de râs, drăguţule; şmecheroasă nevoie mare) şi mă familiarizez cu Alain Kardec, Leon Denis, Raoul Montendon, Gabriel Delanne şi Sir Russel Wallace. Şiruri de umbre firave se strecoară sfios în celula douăzeci şi patru, conştiente parcă de inconsistenţa lor, dar pline de bunăvoinţă, sărmanele (chiar şi lui Ketty King — în rochia ei bufantă din secolul XVII, — nu-i mai arde de pozne, din milă pentru noi), şi îndulcesc întrucâtva arşiţa materiei cu stropi de iluzie.

(În această a doua celulă de închisoare se petrece, îmi pare, ceva asemănător cu ceea ce trebuie să se fi întâmplat pe drumul către Emaus. Mântuitorul nu mai e printre ai Săi, mirele a plecat. Dar se cuvine să începi, tu, om, a secreta fidelitate şi un nou fel de fericire, mai în surdină, şi să desprinzi realitatea prezenţei Mângâietorului în locul cel mai neaşteptat, mai arid; în tine. Trebuie să dai tu însuţi mai mult, nu mai eşti simplu spectator, nuntaş, ci participant cu drepturi egale, asociat, făuritor de fericire pe cont propriu. Trebuie să dovedeşti un lucru foarte greu, că nu numai începutul — nunta — e curat, ci şi că traiul cotidian poate fi menţinut la un grad acceptabil de relativă nobleţe şi demnitate. La fel ca începutul nu e: şi ne doare. Dar tocmai asta e diferenţa dintre copilărie şi maturitate: durerea recunoscută şi răbdată, acceptarea inevitabilei diferenţe de nivel dintre puritatea nunţii şi a sărbătorii şi impuritatea zilelor de rând şi anilor pe şart.)

Jilava, martie 1960
Greşeala lui Nietzsche, proclamă Al. Pal. în zgomotul asurzitor al camerei optsprezece (Cine se-nscrie la tun? unde ai pus iar căniţa, dom'le? Prapură pe franţuzeşte e oriflamme, abassourdi pe englezeşte e flabber-gasted. Băgaţi de seamă cine mergeţi la tun, nu mai e decât foarte puţină apă! Pipetă pe franţuzeşte nu mai ştiu, prinţule, dumneata-ţi mai aduci aminte cum e pipetă pe franţuzeşte?), este că a dispreţuit cele mai virile sentimente şi printre ele pe cel mai îndeosebi viril, de care dau atât de frecvent dovadă eroii homerici sau eroii medievali: mila. Lacrimile sunt şi ele apanajul războinicilor în Iliada.

(Mila, aveam să citesc după eliberare, în opera lui Eugen Ionescu, mila nu este sentimentală, domnilor nitzscheeni, ci umană şi bărbătească. A1. Pal. vorbise mai înainte ca vreunul din noi să fi citit acele cuvinte ale lui Eugen Ionescu.)

1934
Manole despre nebunie: cel mai pertinent lucru în privinţa nebunilor 1-a spus Salom Alehem: nebunul nu sparge numai geamurile altuia.

Putem aşadar şti oricând şi oriunde dacă nebunul e nebun adevărat ori prefăcut. Dacă sparge numai geamurile altuia, înseamnă că nu e sincer, iar dacă le sparge pe ale lui ori pe ale altora şi pe ale lui nu încape îndoială că e nebun autentic.

Nebuni autentici: 1948, Radu Cioculescu: nu dă la Securitate numele — neştiute de această instituţie — celor (mă număr printre ei) care l-au ajutat la redactarea şi transmiterea în străinătate a unor memorii. 1950, A. L. Zissu: refuză semnarea apelului pentru pace de la Stockholm; le spune celor veniţi cu pantahuza că el e pentru război, îi beşteleşte, îi alungă — şi nenorociţii, îngroziţi, o iau la fugă dându-şi seama că fiind trei vor fi siliţi să-l denunţe.
Cernica, 1965
Părintele stareţ Roman: vina cea mare a fariseului nu este atât mândria, cât e convingerea că-şi ajunge sieşi, că se poate îndreptăţi de unul singur, că nu are nevoie de Dumnezeu.

Iar despre timp: creştinul e cel care nu trăieşte nici în trecut, nici în viitor, ci numai în prezent. Trecutul nu-l apasă, viitorul nu-l îngrijorează.

(Nu cumva pentru creştin e mai ales valabil versul lui Mallarmé, unul din cele mai frumoase ale limbii franceze: Le vierge, le vivace el le bel aujourd'hui"⁴⁰?)
Septembrie 1940
Citesc cu stranii simţăminte de satisfacţie (numai Casandra a ştiut cât e de dureros să vezi că ai avut dreptate), lipite pe ziduri şi stâlpi, manifestele mişcării legionare împotriva lui Carol al II-lea. E un drept la critică pe care autorii manifestelor şi l-au câştigat prin suferinţă. Dar, peste câteva zile, anumite declaraţii şi articole duhnesc a răzbunare şi prea multă pricepere în arta folosirii părţii de unde bate vântul. Copleşitor titlu al unui scurt articol de Iorga: Să nu fim mojici.