Îndrumar bibliografic pentru cursul de Teologie Dogmatică

a. Referinţe nou-testamentare

“Iubirea niciodată nu se trece. Fie ele profeţiile: pieri-vor; fie ele limbile: înceta-vor; fie ea ştiinţa [cunoaşterea] - gnosis, scientia: pieri-va- katargethesetai, destruetur. În parte- ek merous, ex parte cunoaştem – ginoskomen, cognoscimus şi în parte profeţim. Dar când va veni ceea ce-i desăvârşit- to teleion, perfectum est, atunci ceea ce-i în parte se va desfiinţa- katargethesetai, evacuabitur. Când eram copil, vorbeam ca un copil, gândeam ca un copil, judecam ca un copil; dar când am devenit bărbat, le-am desfiinţat - kategreka, evacuavi pe cele ale copilului. Căci acum vedem- blepomen, videmus prin oglindă- di’esoptrou, per speculum ca-n ghicitură- en ainigmati, in aenigmate ; dar atunci, faţă către faţă- prosopon pros prosopon, facie ad faciem. Acum cunosc în parte; atunci însă voi cunoaşte, aşa cum şi eu sunt cunoscut- epignosomai kathos kai epegnosthen, cognoscam sicut et cognitus sum. Şi acum rămân: credinţa -pistis, fides, nădejdea- elpis,spes iubirea- agape,charitas, acestea trei; dar cea mai mare din ele este iubirea- meizon de touton he agape, maior autem horum est charitas” (ICor.13, 8-13); cf. ICor.8,2: „Iar dacă i se pare cuiva că a cunoscut ceva- ei tis dokei egnokenai ti, încă nu a cunoscut cum trebuie să cunoască- oupo egno kathos dei gnonai, nondum cognovit quemadmodum oportet eum scire”

S-ar putea înţelege din acest text (ICor.13,8-13) că nădejdea şi credinţa ar fi virtuţi temporare, aparţinând acestei vieţi, cerute de lipsa vederii : “(…) căci umblăm prin credinţă- dia pisteos, per fidem, nu prin vedere- ou dia eidous, non per speciem”(IICor.5,7); „Iar credinţa este încredinţarea - elpizomenon hypostasis, sperandarum substantia rerum celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute- pragmaton elenhos ou blepomenon, argumentum non apparentium”. De nădejde este nevoie deoarece încă nu avem cele sperate: „Căci prin nădejde- elpidi, spe ne-am mântuit; dar nădejdea care se vede- blepomene, videtur nu mai e nădejde. Cum ar nădăjdui cineva ceea ce vede- ho gar blepei tis, ti kai elpizei – nam quod videt quis, quid sperat? Iar dacă nădăjduim ceea ce nu vedem, aşteptăm prin răbdare. ” (Rm.8,24,25)

Cunoaşterea de aici nu este deplină, ci parţială³²⁵, incompletă. Aşa s-ar putea înţelege afirmaţia potrivit căreia “ cunoaşterea³²⁶, gnosis” (ICor.13,8) va pieri. Fără cunoaştere, credinţa şi iubirea s-ar dizolva în elemente irecognoscibile³²⁷. Potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul cunoaşterea - gnosis devine iubire- agape. Nu însemnă că elementul noetic dispare, mistica ortodoxă accentuează în mod deosebit dimensiunea noetică³²⁸. De fapt Sfântul Apostol Pavel nu doreşte să spună că în eshaton nu va cunoaşte nimic, ci că va cunoaşte deplin. Acum cunoaşte în parte, atunci va cunoaşte aşa cum este el cunoscut acum, deci nu cunoaşterea va fi abolită, ci nedeplinătatea sa.

În capitolul I din Epistola către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel criticase înţelepciunea lumii acesteia : “(…) oare n-a arătat Dumnezeu drept nebună înţelepciunea- sophia, sapientia lumii acesteia?”(ICor. 1,20). Verbul katargein folosit în ICor.1,28 : “(…) ca să le facă de nimic”- katargese, destrueret, find reluat în vv. 8, 10,11 ale cap. 13. Dacă în capitolul I, v.19 Sfântul Apostol Pavel îl cita pe profetul Isaia (29,14) : “Pierde-voi- apolo înţelepciunea- sophia înţelepţilor şi deşteptăciunea- synesis celor deştepţi o voi ascunde” şi se referea la judecata lui Dumnezeu asupra celor care nu primesc propoveduirea creştină, “cuvântul crucii”, şi nu la cunoaşterea umană în sine. În capitolul 13 este vorba despre dispariţia cunoaşterii parţiale. “Limbajul distrugerii” poate fi explicat şi prin tendinţele gnostice - “gnosis”(13,2 şi 8)- existente la anumiţi corinteni. Sfântul Apostol Pavel îi avertizase : “cunoştinţa însă îngâmfă, dar iubirea zideşte” (8,1), şi chiar acea cunoştinţă va pieri, deoarece gnosis este o cunoaştere secretă a lui Dumnezeu, iar când Dumnezeu Se va manifesta, nimeni nu se va putea mândri cu acumularea unei cunoaşteri secrete.³²⁹ Cu alte cuvinte se va distruge în primul rând modul restrictiv de a percepe posedarea cunoaşterii, nu conţinutul ei.

“Dar când va veni ceea ce-i desăvârşit - to teleion , atunci ceea ce-i în parte – to ek merous se va desfiinţa”(13,10). Dacă înţelegem prin distrugere nimicirea părţilor, nu credem că avem sensul corect. Sfântul Apostol Pavel nu afirmă că părţile sunt distruse, sau că devin inutile atunci când acestea sunt asamblate într-un întreg. Dacă ar pieri toate părticele de cunoaştere a lui Dumnezeu pe care le avem acum, probabil dincolo am cunoaşte mai puţin decât aici. Sfântul Apostol Pavel spune că theognosia de aici este fragmentară, adică nu avem întreaga imagine. Şi din acest motiv este necesară apartenenţa la comunitatea ecclesială, pentru a fi în comuniunea sfinţilor, a unei largi varietăţi de persoane, având fiecare originalitate în privinţa modului de raportare la prezenţa dumnezeiască. A se vedea, în acest sens, cazurile prezentate în Noul Testament, varietatea motivelor pentru care diferitele persoane apelează la intervenţia salvatoare a Mântuitorului, precum şi diversele modalităţi în care îşi prezintă încrederea în Hristos Domnul. Dar ce a dorit să exprime prin cuvintele „în parte”? Oare fragmentele îşi vor pierde identitatea ca fragmente, dar nu şi conţinutul, sau s-a referit la ceva asemenea ingredientelor, care încetează de mai fi ce sunt, pentru ca împreună să devină altceva?³³⁰

Sfântul Apostol Pavel ne oferă cele două comparaţii pentru a înţelege că această cunoaştere parţială nu este în primul rând o cunoaştere a părţilor, ci o cunoaştere imperfectă: cunoaşterea copilului şi cunoaşterea „prin oglindă ca-n ghicitură”. Privitor la prima comparaţie se poate afirma că un copil gândeşte, cunoaşte şi raţionează în modalităţi ce par imperfecte adultului. La această imperfecţiune epistemică, mai degrabă decât la imaturitatea morală sau la inocenţă, se referă Sfântul Apostol Pavel. În copilărie nu cunoaştem părţi sau bucăţi, ci cunoaştem parţial, şi aceasta nu va fi completată, ci schimbată. Cu referire la a doua comparaţie trebuie precizat că în literatura elenistică oglinda este asociată cu trei teme: claritatea percepţiei, cunoaşterea de sine şi cunoaşterea indirectă. Comentatorii sunt în general de acord că a treia temă este aplicabilă textului în analiză, fiind vorba despre natura indirectă a cunoşterii noastre de aici. Scopul principal al unei oglinzi este acela de a reflecta imaginea persoanelor care o folosesc. Dar în ICorinteni nu cel ce priveşte este în centru, ci Dumnezeu care este inaccesibil prin natura Sa transcendentă, vederii omului. Se face o trimitere la cunoaşterea de sine atunci când spune: „aşa cum sunt şi eu cunoscut”, dar nu Apostolul are deplina cunoaştere de sine, ci Dumnezeu. În viaţa de dincolo, oglinda va dipărea şi cunoaşterea lui Dumnezeu va fi aşa cum este cunoscut Apostolul de către Dumnezeu³³¹. În IICor.3,18 a avut în vedere procesul invers când a scris: „Iar noi toţi, privind ca în oglindă - katoptrizomenoi, speculantes cu faţa descoperită, slava Domnului, ne prefacem- metamophoumetha, transformamur în acelaşi chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului”. Verbul la participiu katoptrizomenoi înseamnă „a privi în oglindă”, dar poate însemna şi „a se reflecta într-o oglindă”, feţele umane nu doar reflectă slava lui Dumnezeu, ci sunt ele însele transfigurate „din slavă în slavă”.

Sfântul Apostol Pavel mărturiseşte că omul, în această viaţă, nu poate să-L cunoască pe Dumnezeu în mod desăvârşit "pentru că în parte cunoaştem şi în parte profeţim, dar când va veni desăvârşirea, atunci ceea ce este în parte va dispărea" (ICor.13,9-10). Când vorbeşte despre desăvârşire se referă la Parusie, când Iisus se va arăta în toată slava Sa şi nu-L vom mai vedea "ca prin oglindă, în ghicitură, ci faţă către faţă" (ICor. 13,12), adică mai personal decât în acestă viaţă. "Dispariţia" de care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel, este de fapt împlinire şi avansare către o stare mai bună.³³² Sfântul Ioan Gură de Aur continuă spunând: „Să se cerceteze înţelepciunea lui Pavel căci el nu spune cunoaştem o parte, ci cunoaştem în parte (s.n.), adică cunoaştem o parte a unei părţi. Probabil că doriţi să ştiţi şi cât de mare este partea de cunoaştere pe care o avem, şi cât de mare cea care ne-a rămas de dobândit, precum şi dacă deţinem partea mai mare ori pe cea mai mică. Pentru a pricepe că tu ai partea cea mai mică, ba încă nici măcar mai mică, ci a suta ori a mia parte din cunoaştere, ia aminte la cele ce urmează. Deoarece după ce a spus cunoaştem în parte (s.n.), dorind să explice şi cât de mare parte cunoaştem şi că acum deţinem cât se poate de puţin, a adăugat când eram prunc, vorbeam ca un prunc, simţeam ca un prunc, judecam ca un prunc, dar când m-am făcut bărbat am lepădat cele ale pruncului(s.n) (I Cor. 13, 11). Comapară, aşadar, cunoaşterea prezentă cu starea de prunc, iar cunoaşterea viitoare cu starea de bărbat desăvârşit.”³³³

Vederea parţială, ca prin oglindă, poate să semnifice, potrivit lui Vladimir Lossky, manifestarea lui Dumnezeu în creaţia Sa³³⁴, accesibilă şi neamurilor, acea „prezenţă nevăzută a lui Dumnezeu” care poate fi percepută prin contemplarea lucrurilor create (Rm.1, 19-20). Despre această cunoaştere nedesăvârşită, pe care o dobândim prin contemplare, părintele Stăniloae ne spune:

„De la raţiunile oglindite în mod imperfect în lucruri se deschide în noi perspectiva de a urca pe firul energiilor divine până la raţiunile din Dumnezeu. Dar pe acestea niciodată nu le putem mărgini în concepte. Evidenţa adevărului nu poate fi deci cuprinsă în marginile conceptelor şi ale judecăţilor raţionale, pe de o parte, pentru că încă nu e destul de clară, pe de alta, pentru că ea e virtual infinită şi simţim în toată clipa lipsa de hotar"³³⁵ sau mai clar "contemplaţia este un raţionament sau o serie de raţionamente plus un element necuprins în ele, dar prilejuit de ele, iar raţionamentele sunt o contemplaţie desfăşurată până la un punct în ceea ce are ea ca sensuri posibile de definit.”³³⁶

Din aceste texte reiese clar că dorinţa omului nu este împlinită cu această cunoaştere a raţiunilor din creaţie, ci omul simte că această experiere a lui Dumnezeu este slabă ca intensitate şi doreşte o apropiere mai profundă de El. Fiinţa contemplativului intuieşte că „cele cauzate preeexistă în cauze în mod prisositor cum zice marele Dionisie”. Tot în acest sens, cuviosul Teognost spune: "Când mintea adulmecă prin contemplarea făpturilor urmele Stăpânului şi caută cu dor fierbinte şi cu însetare să afle şi să vadă pe Cel nevăzut sau contemplă întunericul care-L ascunde, se întoarce iarăşi la sine, retrăgându-se cu cel mai mare respect şi cu evlavie, îndestulându-se cu atât. Dar are bună nădejde că va primi pe Cel dorit atunci când, topindu-se cele văzute (manifestările) şi închipuirea în umbre, ca prin oglindă şi ghicituri, va veni pentru de-a pururi vederea faţă către faţă." ³³⁷

Cu privire la acest mod nedeplin de cunoaştere şi apoi la pregustarea în această lume a strălucirii Sorelui-Hristos, stareţul Sofronie, ucenicul Cuviosului Siluan Atonitul scria: „Mie mi-a fost dat să trăiesc câteva genuri de lumină şi de lumini: lumina inspiraţiei artistice, provocată de frumuseţea lumii văzute; lumina contemplaţiei filosofice, care trece în experienţa mistică… dar la vârsta matură, când m-am întors la Hristos, ca la un Dumnezeu desăvârşit, mi-a strălucit Lumina cea fără de început. Această minunată Lumină, în măsura în care după bunăvoinţa de Sus mi-a fost dat s-o cunosc, le-a întunecat pe toate celelalte, întocmai cum soarele ce răsare nu permite să se vadă nici chiar stelele cele mai luminoase.”³³⁸