Îngeri şi demoni Dan Brown Date

Ghayat assa'adah. „Suprema plăcere!"

Iar după aceea, îmbătat de propria glorie, va ieşi pe balcon şi va savura triumful Illuminati... o răzbunare visată de atât de mulţi, de atâta vreme.

Cu fiecare pas, tunelul se întuneca tot mai mult. Coborârea continua.

După un tur complet în subteran, orice rază de lumină dispă­ruse. Tunelul părea să înainteze orizontal acum şi Langdon încetini, sesizând după ecoul paşilor că ajunsese într o încăpere mai largă. În faţă, în beznă, se zărea parcă o slabă licărire. Porni mai departe, cu braţele întinse. La un moment dat atinse ceva neted. Sticlă şi crom. O maşină. Pipăi orbeşte pe caroserie, găsi o uşă şi trase de ea.

Lampa din plafon se aprinse. Într o frântură de secundă recunoscu camioneta neagră şi se trase înapoi. Cuprins de ură şi dezgust, se holbă la ea o clipă, apoi sări înăuntru şi începu să scor­monească în căutarea unei arme care s o înlocuiască pe cea pier­dută în fântână. Nu găsi nimic. Doar telefonul celular al Vittoriei. Strivit şi inutil. Vederea lui îi stârni fiori de groază. Se rugă în gând să nu fi ajuns prea târziu.

Întinse mâna şi aprinse farurile camionetei. Încăperea deveni imediat vizibilă — umbre întunecate într o cameră goală. Probabil că fusese ultilizată odinioară pentru cai şi muniţie. În plus, se înfunda. Fără ieşire. „Am greşit drumul!"

Dezamăgit, coborî din camionetă şi studie zidurile înconjurătoare. Nici o uşă. Nici o poartă. Se gândi la îngerul aflat dea supra intrării în tunel şi se întrebă dacă era doar o coincidenţă. Nu! Îşi aminti cuvintele ucigaşului în Piazza Navona, la fântână. „E în Biserica Iluminării... mă aşteaptă să mă întorc." Nu se poate, ajunsese prea departe pentru a da greş acum. Inima îi bătea frenetic în piept. Frustrarea şi ura începeau să i întunece raţiunea.

Când zări petele de sânge de pe podea, primul lui gând zbură la Vittoria. Dar urmând dâra cu ochii, îşi dădu seama că erau urme de paşi însângeraţi. La distanţă unele de altele. Sângele cursese numai din piciorul stâng. Hassassin ul.

Langdon se luă după şirul de urme, spre unul din colţurile încăperii, unde lumina pălea. La fiecare pas, uimirea şi nedumerea lui creşteau. Paşii însângeraţi păreau că înaintează până în colţ, pentru a dispărea apoi în zid.

Când ajunse în colţ şi privi peretele, abia îi veni să şi creadă ochilor. Acolo, unul dintre blocurile de granit ale pardoselii nu era pătrat, la fel ca toate celelalte. Se afla, probabil, în faţa unui nou indiciu. Blocul avea forma unui pentagon perfect, cu vârful orientat exact spre colţ. Ingenios ascunsă la îmbinarea pereţilor, o despicătură îngustă în zid servea drept ieşire. Langdon păşi înăuntru. Era un culoar. Puţin mai în faţă se vedeau resturile unei bariere de lemn care blocase odată tunelul.

Dincolo de ele licărea o lumină.

O luă din nou la fugă, sărind peste frânturile de lemn. Culoarul dădea într o altă încăpere, mai largă. Pe unul dintre pereţii acesteia, o torţă aprinsă arunca umbre palide. Era într o zonă neelectrificatâ a castelului... una la care nici un turist nu a avusese vreodată acces. Încăperea avea, probabil, un aspect înfricoşător ziua, dar la lumina tremurândă a torţei era de a dreptul sinistră.

Il prigione.

Se aflau acolo vreo zece douăsprezece celule, majoritatea cu gratii ruginite de vreme. Una dintre cele mai mari era însă intactă şi pe podeaua ei Langdon zări ceva ce i opri inima în piept: sutane negre şi eşarfe roşii. „Aici i a închis pe cardinali!"

În apropierea celulei se vedea o uşă de fier încastrată în perete, întredeschisă. Dincolo de ea se întindea un fel de pasaj. Se repezi într acolo, dar se opri brusc. Urmele însângerate nu treceau de uşă. Iar când văzu cuvintele săpate în piatra zidului, deasupra intrării, îşi dădu seama de ce.

Il Passetto.

Era înmărmurit. Auzise de multe ori despre acest tunel, dar nu avusese habar pe unde anume se pătrundea în el. Il Passetto — „Micul Pasaj" — era un tunel îngust, de aproximativ un kilometru lungime, construit între Castelul Sant'Angelo şi Vatican. În de­cursul anilor, numeroşi papi îl folosiseră pentru a fugi în timpul asediilor, pentru a şi vizita amantele secrete sau pentru a asista la torturarea diverşilor inamici personali ori ai Bisericii. În prezent, se ştia că ambele extremităţi ale tunelului sunt blocate de încu­ietori impenetrabile, ale căror chei se află la adăpost undeva, în vreun seif al Vaticanului. Langdon înţelegea acum în ce fel izbu­tiseră Illuminati să intre şi să iasă din Vatican nestingheriţi de nimeni. „Oare cine era trădătorul infiltrat care le dăduse cheile? Olivetti? Unul dintre ceilalţi membri ai Gărzii Elveţiene? Oricum, nu mai conta."

Urmele de sânge de pe pardoseală se îndreptau spre celălalt capăt al temniţei. Acolo, o poartă ruginită era prinsă în lanţuri. Lacătul dispăruse şi poarta era puţin deschisă. Dincolo de ea se vedea un şir de trepte care urcau în spirală. Şi aici, pe podea, se afla un bloc de granit pentagonal. Langdon îl privi o clipă înfiorat, întrebându se dacă Bernini însuşi mânuise dalta care îl cizelase. Deasupra, arcada de la intrare era decorată cu un mic heruvim sculptat. Aici era!

Paşii însângeraţi urcaseră treptele.

Înainte de a porni pe urma lor, trebuia să facă rost de o armă — orice fel de armă. Lângă una din celule găsi o bară de fier ceva mai lungă de un metru. La unul din capete metalul fusese rupt, iar marginea rămasă era zimţată, ascuţită. Deşi foarte grea, nu avea altce­va la îndemână şi Langdon spera ca elementul surpriză plus rana de piciorul Hassassin ului să încline balanţa în favoarea lui. Mai presus de toate însă, spera din tot sufletul să nu ajungă prea târziu.

Treptele în spirală erau tocite şi abrupte. Langdon păşi uşor, încercând să prindă un eventual zgomot. Nimic. Pe măsură ce urca, lumina care răz­bătea din temniţă pălea. La un moment dat râmase în beznă şi îşi continuă drumul pipăind peretele cu palma. Mai sus. Simţea parcă în întuneric spiri­tul lui Galilei urcând aceleaşi scări, nerăbdător să şi împărtăşească ideile semenilor săi care aveau ace aşi convingeri.

Încă nu şi revenise din şocul cauzat de descoperirea bârlogului Illuminaţi — într o clădire ce aparţinea Vaticanului! Pe când trimişii papei perchezi­ţionau beciurile şi locuinţele unor savanţi renumiţi, membrii confreriei se întruneau chiar aici, sub nasul Bisericii. Era perfect, extraordinar! În cali­tatea sa de arhitect şef al lucrărilor de renovare, Bernini avusese acces nelimitat în întreaga fortăreaţă... restructurând o după propriile planuri, fără să dea socoteală nimănui. Câte intrări secrete construise el oare? Câte decoraţiuni sub­tile, ce indicau drumul spre bârlog?