Îngeri şi demoni Dan Brown Date

Pietro e la pietra. „Petru este piatra."

Credinţa lui Petru în Dumnezeu era atât de puternică şi de neclintită, încât Iisus îl numise „piatră" — ucenicul neşovăitor, pe umerii căruia Hristos avea să şi clădească Biserica. Exact în acest loc, pe colina Vaticanului, fusese Petru crucificat şi îngropat. Primii creştini au construit un mic altar deasupra mormântului său. Pe măsură ce noua religie s a răspândit, altarul a devenit tot mai mare şi mai impunător, culminând cu bazilica de azi. Întrea­ga credinţă catolică a fost clădită, în cel mai adevărat înţeles al cuvân­tului, pe Sfântul Petru. Piatra.

— Antimateria e aşezată pe mormântul Sfântului Petru, spuse şambela­nul, cu o claritate perfectă în voce.

În ciuda provenienţei aparent supranaturale a informaţiei, Langdon sesiză o logică rece în ea. Amplasarea conteinerului pe mormântul Sfântului Petru părea acum un fapt dureros de evident. Într un act de simbolică sfidare, Illuminati aşezaseră antimateria în chiar inima creştinătăţii — atât în sensul literal cât şi figurativ al cuvântului. Extrema infiltrare.

— Iar dacă aveţi nevoie de o confirmare lumească, adăugă şambelanul nerăbdător, tocmai am găsit grilajul neîncuiat. Nicio­dată nu e lăsat descuiat. Cineva a fost deci acolo jos... de curând.

Toată lumea privi în puţ.

O clipă mai târziu, cu o agilitate neaşteptată vârstei lui, il camerlengo se răsuci, înhăţă o candelă şi se repezi spre deschiderea din podea.


119
Treptele de piatră coborau adânc în pământ.

„O să mor acolo jos", îşi spuse Vittoria încleştându şi degetele pe balustrada de frânghie paralelă cu scara. Deşi Langdon încercase să l oprească pe şambelan să intre în puţ, Chartrand intervenise, apucându l de braţ. Tânărul locotenent era convins probabil că il camerlengo avea dreptate.

După o scurtă ciondăneală, profesorul îşi eliberase braţul şi por­nise după şambelan, urmat îndeaproape de Chartrand. Mânată de instinct, Vittoria coborâse în urma lor.

Acum alerga pe treptele abrupte, conştientă că un pas greşit putea însemna moartea. Departe în faţa ei se zărea strălucirea aurie a lămpii şambelanului; şi în spate îi auzea pe cei doi reporteri încercând să ţină pasul. Proiectorul camerei arunca umbre care tremurau în puţ, luminându le paşii. Vittoriei nu i venea să creadă că lumea întreagă era martoră la această nebunie. „Închide naibii camera aia blestemată!" Ştia însă că lumina astfel oferită era unicul ajutor ca ei să şi poată continua drumul.

Pe întregul parcurs al bizarei curse de urmărire, gândurile i se învârteau ameţitor în minte. Ce ar putea face il camerlengo acolo jos? Chiar dacă ar găsi antimateria? Oricum, nu mai era timp!

Spre surprinderea ei însă, intuiţia îi spunea că şambelanul avea dreptate. Amplasarea conteinerului la zeci de metri sub pământ părea o alegere aproape nobilă şi binevoitoare. La mare adâncime în subteran — ca în laboratorul de la CERN  anihilarea antimateriei ar avea rezultate mai puţin dezas­truoase — fără declanşare de căldură, fără şrapnele... doar o biblică despicare a pământului şi o prăbuşire în interior a uriaşei bazilici.

Sa fi fost acesta un act de bunăvoinţa din partea lui Kohler? Menit sa cruţe vieţi? Vittoria îi putea înţelege şi accepta ura faţa de religie... dar această uluitoare conspiraţie părea ceva mai presus de Kohler. Să fi fost ura şi dispreţul lui atât de profunde? Pentru a distruge Vaticanul? Să angajeze un asasin? Să i asa­sineze pe tatăl ei, pe papă, pe cei patru cardinali? Părea ceva greu de imaginat. Şi cum izbutise Kohler să pătrundă astfel în Cetatea Vaticanului? „Rocher fusese omul lui din interior, îşi spuse Vittoria. Rocher era un Illuminatus." Fără îndoială, căpitanul avea chei de pretutindeni — de la apartamentele papei, de la Il Passetto, Necropolă, mormântul Sfântului Petru... de peste tot. El ar fi putut plasa antimateria pe mormântul Sfântului Petru — un loc în care foarte puţini aveau acces — şi apoi să le ordone subalternilor să nu piardă timpul cercetând zonele cu restricţie ale Vatica­nului. Rocher ştiuse că nimeni nu avea să găsească antimateria.

„Dar nu luase în calcul mesajul divin primit de şambelan."

Mesajul! Pentru a înţelege asta avea nevoie de credinţa oarbă pe care se străduia acum s o trezească în sufletul ei. Chiar comu­nicase oare Dumnezeu cu il camerlengo? Instinctul ei spunea că nu, şi totuşi studiile ei, întreaga fizică a interconectivităţii spuneau altceva.

Aproape în fiecare zi era martora unor comunicări miraculoase — ouă gemene ale ţestoaselor de mare despărţite şi incubate în labora­toare la mii de kilometri depărtare unele de altele eclozând în acelaşi moment... milioane de meduze înotând în acelaşi ritm, ca dirijate de o minte unică... „Pretutin­deni se întind linii invizibile de comuni­care", îşi spuse.

Dar... între om şi Dumnezeu?

Ar fi vrut ca tatăl ei să fie acolo, pentru a i insufla credinţa lui.

Îi explicase odată, în termeni ştiinţifici, ce însemna comuni­carea divină şi atunci o făcuse să creadă în ea. Chiar şi acum îşi amintea ziua în care îl văzuse cum se ruga şi l întrebase:

— Tată, de ce pierzi vremea rugându te? Dumnezeu nu ţi poate răspunde.

Leonardo Vetra o privise cu un surâs părintesc:

— Fetiţa mea cea sceptică! Prin urmare, nu crezi că Dumnezeu îi vorbeş­te omului? Lasă mă să ţi explic pe înţelesul tău!

Luase apoi de pe un raft un model al creierului uman şi i l arătase.

— După cum probabil ştii, oamenii îşi folosesc în mod obişnuit doar o mică parte a potenţialului lor cerebral. Dacă însă îi plasezi în situaţii tensionate din punct de vedere emoţional — cum ar fi traume fizice puternice, o stare de extremă frică sau bucurie, ori o profundă meditaţie — brusc neuronii lor încep să intre în miliarde şi miliarde de conexiuni, conferindu le o clari­tate mintală extraordinară.

— Şi ce i cu asta? întrebase Vittoria. Dacă gândeşti clar nu în­seamnă că vorbeşti cu Dumnezeu!

— Aha! exclamase Vetra. Şi totuşi, soluţiile remarcabile ale unor probleme aparent imposibil de rezolvat apar exact în aceste momente de claritate mintală. E ceea ce misticii numesc „stări de conştiinţă alterate". Psihologii le au botezat „hiperconştienţă". Iar creştinii le spun „rugăciuni împlinite".

Vetra îi surâse larg şi apoi adăugase:

— Uneori, revelaţia divină nu înseamnă altceva decât ajustarea propriilor capacităţi mintale pentru a auzi ceea ce sufletul ştie dintotdeauna.

Acum, în vreme ce cobora în viteză treptele spre măruntaiele pământului, Vittoria îşi spuse că tatăl ei avusese, probabil, dreptate. Era oare chiar atât de greu de crezut că trauma fizică suferită îi transpusese şambelanului mintea într o stare în care pur şi simplu „ştiuse" unde este amplasată antimateria?