II camerlengo Ventresca încă mai ţipa când Chartrand ţâşni pe lângă Rocher şi izbi uşa de perete. Soldaţii năvăliră înăuntru. Langdon şi Vittoria îi urmară îndeaproape.
Scena din faţa lor era cutremurătoare.
Încăperea era iluminată doar de câteva sfeşnice şi de focul slab din şemineu. Alături, Kohler cu greu se ţinea în picioare, în faţa scaunului său. În mână avea un pistol îndreptat spre şambelanul care, căzut la picioarele lui, se zvârcolea în chinuri groaznice. Sutana îi era sfâşiată, iar sub ea pieptul gol al preotului fumega, negru ca tăciunele. Langdon nu putea vedea simbolul, dar o matriţă mare, pătrată, se afla pe podea, aproape de Kohler. Metalul încă mai lucea, roşiatic.
Doi dintre soldaţii Gărzii Elveţiene acţionară fără ezitare şi deschiseră focul. Gloanţele pătrunseră în pieptul lui Kohler. Directorul se clătină, se împletici şi căzu pe spate în scaunul său, cu sângele gâlgâindu i din răni. Arma îi căzu din mână şi zăngăni pe pardoseală.
Langdon rămăsese în prag, încremenit. Vittoria părea şi ea paralizată:
— Max... şopti uluită.
Chircit pe podea, il camerlengo se rostogoli spre Rocher şi, privindu l cu teroarea nebună a primelor vânători de vrăjitoare, întinse un deget spre el şi strigă un singur cuvânt:
— ILLUMINATUS!
— Blestematule! urlă Rocher, năpustindu se la el. Ticălos bleste...
De data aceasta Chartrand fu cel care acţionă din instinct, descărcând trei gloanţe în spinarea căpitanului. Rocher se prăbuşi cu faţa în jos şi râmase nemişcat, într o baltă de sânge. Locotenentul şi ceilalţi soldaţi se repeziră la şambelan. Cu braţele încleştate în jurul pieptului, preotul se zvârcolea în spasme de durere.
Militarii ţipaseră îngroziţi, văzând simbolul înfierat în carnea omului; unul care privea arsura din sens invers, se trase înapoi, îngrozit. La fel de copleşit de imagine, Chartrand îngenunche şi ridică marginile rupte ale sutanei peste rană, ascunzând o vederii.
Langdon se apropie, ca în transă. Dincolo de violenţă şi de nebunie, încercă să înţeleagă ceea ce vedea. Într un ultim act de dominaţie simbolică, un om de ştiinţă infirm zburase la Vatican şi l înfierase pe cel mai înalt reprezentant al Bisericii. „Pentru unele lucruri merită să mori", spusese Hassassin ul. El însă nu putea să nu se întrebe cum de reuşise un om handicapat să l doboare pe şambelan. Totuşi, Kohler avusese o armă. „N are importanţă cum a făcut o! Fapt e că şi a îndeplinit misiunea!"
Il camerlengo primea acum îngrijirile necesare. Langdon făcu vreo câţiva paşi, atras de matriţa fumegândâ aflată pe podea, lângă scaunul directorului. „Al şaselea simbol?" Cu cât se apropia, cu atât se simţea mai confuz. Matriţa părea a fi un pătrat perfect, destul de mare şi, în mod evident, fusese scoasă din compartimentul central al casetei pe care o văzuse în bârlogul Illuminati. „Al şaselea şi ultimul simbol, spusese Hassassin ul. Cel mai strălucit dintre toate."
Langdon îngenunche alături de Kohler şi întinse mâna după matriţă. Metalul era încins încă. Apucând mânerul de lemn, profesorul ridică obiectul de pe podea. Nu prea ştia la ce să se aştepte, dar în mod cert nu şi imagina-se nicicând aşa ceva:
Un lung moment, îl privi buimac. Nimic nu mai avea sens. De ce icniseră soldaţii îngroziţi când văzuseră arsura? Era un pătrat cu nişte mâzgălituri aiurite. „Cel mai strălucit dintre toate?" Da, era simetric, se vedea clar dacă rotea matriţa, dar scălâmbăielile nu aveau nici un înţeles.
Când simţi o mână pe umărul lui, Langdon ridică privirea, crezând că e Vittoria. De pe mână însă picura sânge. Era a lui Maximilian Kohler.
Profesorul scăpă matriţa pe jos şi se ridică în picioare. „Kohler trăieşte încă!"
Chircit în scaunul său cu rotile, directorul abia dacă mai respira, horcăind greu. În ochii lui Langdon văzu aceeaşi privire de gheaţă cu care l întâmpinase de dimineaţă, la CERN. Ochii lui păreau chiar mai duri acum, în apropierea morţii, dispreţul şi ura răzbătând nestingherite la suprafaţă.
Trupul încovrigat zvâcni uşor, dându i de înţeles că încearcă să se mişte. Toţi ceilalţi din încăpere se aflau în jurul şambelanului şi Langdon ar fi vrut să i strige, dar nu se putea clinti, hipnotizat parcă de intensitarea privirilor lui Kohler în ultimele secunde ale vieţii lui. Cu un efort aparent supraomenesc, directorul ridică o mână şi scoase un mic dispozitiv fixat în braţul scaunului. Era cam cât o cutie de chibrituri şi i l întinse tremurător. În primul moment, Langdon se temu că e o armă. Dar era altceva.
— D dă... Ultimele cuvinte ale lui Kohler erau o şoaptă hârâită, care se auzea cu greu: D dă asta... presei.
Sfârşit, directorul se stinse şi dispozitivul îi căzu pe genunchi.
Şocat, Langdon rămase cu ochii aţintiţi la obiectul acela. Era electronic. În partea din faţă se vedeau scrise cuvintele „SONY RUVI". Profesorul îşi dădu seama că era unul dintre acele videorecordere miniaturale de ultimă oră. „Tipul ăsta e teribil!" exclamă în sinea lui. Kohler înregistrase probabil un fel de mesaj de adio, pe care voia ca presa să l dea publicităţii... fără îndoială o predică despre importanţa ştiinţei şi caracterul malefic al religiei. Langdon decise că a făcut deja destule pentru cauza directorului în seara asta şi, înainte ca Chartrand să l poată vedea, puse video recorder ul într un buzunar ascuns al sacoului. „Ultimul mesaj al lui Kohler n are decât să putrezească în iad!"
În acel moment, vocea şambelanului rupse tăcerea din birou. Preotul încercă să se ridice.
— Cardinalii, şopti către Chartrand.
— Sunt încă în Capela Sixtină! exclamă locotenentul. Căpitanul Rocher a ordonat să...
— Evacuaţi i... acum. Pe toţi.
Chartrand rosti două cuvinte şi un soldat plecă în fugă.
Schimonosit de durere, şambelanul bâigui:
— Elicopterul... în faţă... duceţi mă la spital.
115
În Piazza San Pietro, pilotul Gărzii Elveţiene aştepta în carlingă, fricţionându şi tâmplele. Hărmălaia din jurul lui era atât de mare, încât aproape că acoperea huruitul rotorului încă în funcţiune. Asta nu mai era o priveghere pioasă la lumina luminărilor; lucrurile începeau să ia o întorsătură violentă.
Până la miezul nopţii nu mai erau nici douăzeci şi cinci de minute, iar oamenii continuau să se înghesuie, unii rugându se, alţii vărsând lacrimi pentru Biserică, o parte urlau şi aruncau obscenităţi, strigând că asta merită Biserica, iar alţii intonau versete din Apocalipsă.
Pilotul simţea că i plesneşte capul. În lumina zecilor de reflectoare, privi mulţimea din jurul lui. Pe deasupra capetelor fluturau pancarte.
„ANTIMATERIA E ANTIHRISTUL!"
„OM DE ŞTIINŢA = OM AL LUI SATANA"
„UNDE E DUMNEZEUL VOSTRU ACUM?"
Pilotul mormăi, prinzându şi capul în mâini. Se gândi să scoată parasolarul de vinilin şi să acopere parbrizul, ca să nu mai vadă hoarda din jurul lui, dar se răzgândi; ştia că în câteva minute urma să decoleze. Locotenentul Chartrand îi comunicase teribilele veşti. Şambelanul fusese atacat şi rănit grav de Maximilian Kohler. Acum, locotenentul, americanul acela şi femeia îl aduceau pe il camerlengo pentru a fi transportat la spital.
Pilotul se simţea personal răspunzător pentru atac şi se acuza fiindcă nu şi urmase instinctul. Mai devreme, atunci când îl luase pe Kohler de la aeroport, sesizase ceva în ochii lui îngheţaţi. Nu şi dăduse seama ce, dar nu i plăcuse deloc. Oricum, nu avusese nici o importanţă. Rocher fusese maestrul de ceremonii; el insistase că ăsta era tipul pe care îl aşteptau cu toţii. „Ei bine, se părea că Rocher se înşelase."
Un nou val de strigăte se ridică din mulţime şi pilotul zări un şir de cardinali ieşind solemn din clădirea Vaticanului, în piaţă. Preoţii răsuflau fără îndoială uşuraţi, dar imediat pe chipurile lor apăru uimirea la vederea spectacolului care se desfăşura în faţa bazilicii.
Mugetul mulţimii se intensifică iarăşi. Durerea de cap nu l slăbea deloc şi pilotul îşi spuse că ar avea nevoie de o aspirină. Poate chiar de trei. Nu i plăcea să zboare după ce lua medicamente, dar câteva tablete i ar strica în mod cert mai puţin decât menghina asta care i strângea tâmplele. Întinse mâna după trusa de prim ajutor, aflată alături de o serie de hărţi şi manuale într un compartiment dintre cele două scaune din faţă. Încercă să deschidă cutia, dar era încuiată. Căută cheia pe bord, dar în cele din urmă se lăsă păgubaş. În seara asta, clar, nu avea noroc, aşa că reîncepu să şi maseze tâmplele.
În bazilică, pe întuneric, Langdon, Vittoria şi doi soldaţi se îndreptau cu paşi lenţi spre ieşire. Negăsind ceva mai potrivit, îl duceau pe şambelan întins pe o masă, transportând trupul aproape inert ca pe un fel de targă. Afară se auzeau deja glasurile mulţimii. Il camerlengo se zbătea înainte de a şi pierde cunoştinţa.
Dostları ilə paylaş: |