Îngeri şi demoni Dan Brown Date

Il camerlengo Carlo Ventresca stătea în mijlocul Capelei Sixtine. Cardina­lii erau adunaţi în partea din faţă a sălii, cu chipurile întoarse spre el, pri­vin­du l fix. Robert Langdon stătea lângă altar, alături de un televizor care mergea, pe al cărui ecran se derula o scenă pe care şambelanul o recunoş­tea, dar nu putea pricepe cum de ajunsese acolo. Vittoria Vetra şedea lângă el, cu faţa trasă şi întunecată.

Şambelanul închise ochii, sperând că morfina îi dădea haluci­naţii şi că, atunci când îi va redeschide, scena va fi alta. Dar spera în van. Aflaseră totul!

Straniu, dar nu simţea nici o spaimă. „Arată mi calea, Tată! Dă mi cu­vin­tele prin care să i fac să înţeleagă voia Ta."

Dar Domnul nu i răspunse.

„Tată ceresc, am ajuns prea departe pentru a da greş acum!"

Tăcere.

„Ei nu înţeleg ce am făcut noi doi."

Il camerlengo nu ştia cui aparţine vocea care i răsună în cap, dar mesajul era clar:

— Şi adevărul te va face liber...

Aşa că şambelanul înaintă spre altarul Capelei Sixtine cu frun­tea sus. În vreme ce se apropia de cardinali, nici măcar lumina difuză a sfeşnicelor nu le înmuia tăişul din priviri. „Explică ţi faptele! cereau chipurile lor. Ajută ne să înţelegem această nebunie. Spune ne că temerile noastre sunt greşite!"

„Adevărul, îşi repetă preotul. Numai adevărul. Prea multe secrete fuseseră închise între aceste ziduri... unul dintre ele atât de întunecat, încât aproape că l smintise. Dar din sminteală îi venise apoi lumina."

— Dacă v aţi putea vinde sufletul pentru a salva milioane de alte suflete, începu el cu glas tare, aţi face o?

Toţi cei din capelă se mulţumeau să se holbeze la el. Nimeni nu se mişcă şi nimeni nu vorbi. De afară, din piaţă, se auzeau frânturi de cântece pline de bucurie.

Il camerlengo mai făcu un pas spre ei.

— Care este cel mai mare păcat? Să ţi ucizi duşmanul? Sau să stai degeaba, văzând cum dragostea inimii tale este sfâşiată?

„Oamenii cântă în Piazza San Pietro!" Se opri pentru o clipă şi privi plafonul capelei. Dumnezeul lui Michelangelo privea în jos de pe bolta întunecată... şi părea mulţumit.

— Eu n am mai putut sta cu mâinile în sân.

Şi totuşi, pe măsură ce se apropia de cardinali, nu vedea nici o licărire de înţelegere în ochii lor. Oare nu şi dădeau seama de glorioasa simplitate a faptelor sale? Nu i înţelegeau necesitatea?

Totul fusese atât de pur!

Illuminati. Ştiinţa şi Satana la un loc.

Oroarea şi speranţa. Ajută i să creadă din nou.

În seara asta, forţa Illuminati se dezlănţuise iarăşi... cu con­secinţe strălucite. Apatia dispăruse. Frica străbătuse lumea întreagă aidoma unui fulger din înalturi şi unise toate sufletele. Şi atunci, gloria lui Dumnezeu învinsese întunericul.

„Eu n am mai putut sta cu mâinile în sân!"

De la Dumnezeu îi venise inspiraţia... ca un far călăuzitor în noaptea coşmarului său. „Oh, lumea aceasta fără credinţă! Cineva trebuie s o izbăvească. Tu. Dacă nu tu, atunci cine? Ai fost salvat pentru un motiv anume. Arată le vechii demoni! Aminteşte le de frică! Apatia înseamnă moarte. Fără întuneric, nu există lumină. Fără rău, binele nu există. Pune i să aleagă. Lumină sau întuneric?

Unde le e vechea spaimă? Unde le sunt eroii? Dacă nu acum, atunci când?"

II camerlengo înaintă direct spre grupul de cardinali. Se simţea aidoma lui Moise când marea de robe purpurii se despărţi în faţa lui, lăsându i să treacă. La altar. Robert Langdon închise televi­zorul, luă mâna Vittoriei într a sa şi coborî în sală. Faptul că ameri­canul supravieţuise — preotul ştia acest lucru — fusese numai voia Domnului. Dumnezeu îl salvase pe Robert Lang­don. Oare de ce?

Vocea care rupse tăcerea aparţinea singurei femei din Capela Sixtină:

— Tu l ai ucis pe tatăl meu? întrebă ea, făcând un pas înainte.

Şambelanul se întoarse spre ea; pe chipul ei văzu o privire pe care n o putea desluşi — durere, da, era firesc, dar... mânie? Cu cer­titudine, ea îl înţelegea. Geniul tatălui ei fusese otrăvitor, letal; tre­buia să fie oprit. Pentru binele Omenirii.

— Tata lucra spre slava lui Dumnezeu! adăugă ea.

— Dumnezeu nu poate fi slăvit într un laborator. În inimă, acolo trebuie simţit.

— Inima tatălui meu era pură! Şi cercetările lui au dovedit...

— Cercetările lui au dovedit încă o dată că mintea omului pro­gresează mai repede decât o face sufletul lui!

Vocea îi răsunase mai tăioasă decât ar fi vrut. Continuă, pe un ton mai potolit:

— Dacă un om atât de avansat spiritual precum tatăl tău a putut crea o armă precum aceea pe care am văzut o în seara aceasta, imaginaţi vă ce ar putea face un om de rând cu o asemenea tehnologie.

— Un om ca dumneata?!