Îngeri şi demoni Dan Brown Date

Il camerlengo îl privi, uimit:

— N ai să ieşi viu de aici.

— Moartea va fi o binecuvântată uşurare după chinurile la care m a supus credinţa ta încă din copilărie.

Kohler ţinea arma cu ambele mâini:

— Îţi dau posibilitatea de a alege, continuă el. Mărturiseşte ţi păcatele... sau mori în clipa asta.

Preotul aruncă o privire spre uşă.

— Rocher e afară, adăugă directorul. Şi el e gata să te ucidă.

— Rocher a jurat să apere...

— Rocher este cel care mi a dat drumul aici. Înarmat. S a săturat de minciunile tale. Nu mai ai decât o singură opţiune. Mărturiseşte! Vreau să aud adevărul din gura ta.

Şambelanul ezită.

Kohler strânse mai tare revolverul în mâini:

— Chiar te îndoieşti că sunt gata să te ucid?

— Indiferent de ceea ce ţi aş spune, un om ca tine n ar putea să înţe­leagă.

— Pune mâ la încercare!

Il camerlengo rămase nemişcat pentru o clipă — o siluetă domi­nantă pe fondul licăririlor palide ale focului. Când începu să vor­bească, în vocea sa răsună o demnitate potrivită mai degrabă relatării unor fapte de deosebit altruism, decât unei mărturisiri a păcatelor:

— Încă de la începutul timpului, Biserica acesta a luptat împotri­va duş­manilor lui Dumnezeu. Uneori cu cuvântul. Alteori cu sabia. Şi a supravie­ţuit de fiecare dată. Dar demonii trecutului erau demoni terifianţi, abomina­bili... erau inamici cu care puteam lupta... care inspirau frică. Dar Satana e viclean. O dată cu trecerea timpului, şi a ascuns intenţiile diabolice sub o nouă faţă... sub chipul raţiunii pure. Transparentă şi insidioasă, dar la fel de lipsită de suflet.

Vocea şambelanului, până atunci fermă şi sigură de sine, deveni dintr o dată mânioasă, scuipând parcă furie:

— Spune mi, domnule Kohler! Cum poate Bisetrica să con­damne ceea ce, pentru mintea noastră, are sens?! Cum putem blama însăşi baza societăţii actuale?! De fiecare dată când Biserica îşi înalţă glasul pentru a avertiza, voi strigaţi mai tare, numindu ne ignoranţi! Paranoici! Dominatori! Şi răul vostru creşte. Învăluit

Într o perdea de intelectualism plin de sine! Se întinde ca un can­cer. Sanctificat de miracolele propriei tehnologii. Adulându se pe sine însuşi. Zeificându se! Până când nimeni nu mai poate crede decât că sunteţi o veritabilă întruchipare a binelui! Iată, ştiinţa a venit să ne mântuiască de boli, de foamete şi de dureri! Priviţi ştiinţa — noul dumnezeu al nesfârşitelor miracole, omnipotent şi binevoitor! Ignoraţi armele şi haosul. Uitaţi izolarea şi riscurile infinite. Ştiinţa e aici!

Şambelanul făcu un pas spre armă şi continuă:

— Dar eu am văzut faţa Satanei pândind... Eu am văzut peri­colul...

— Ce tot vorbeşti acolo?! Ştiinţa lui Vetra a demonstrat practic existenţa Dumnezeului vostru! El era aliatul tău!

— Aliat?! Ştiinţa şi religia nu pot sta laolaltă. Noi nu căutăm acelaşi Dumnezeu — tu şi cu mine! Cine e dumnezeul tău? Un dumnezeu al protonilor, al maselor şi al sarcinilor electrice?! Cum te inspiră dumnezeul tău? Cum pătrunde dumnezeul tău în inima oamenilor, ca să le aducă aminte că au de dat socoteală în faţa unei puteri mai mari decât ei? Şi în faţa propriilor semeni? Vetra o luase pe o cale greşită. Munca lui nu era religioasă, era un sacrilegiu! Omul nu poate pune creaţia dumnezeiască într o eprubetă, ca s o fluture apoi şi s o arate lumii întregi! Aşa ceva nu L glorifică pe Dumnezeu, ci îl înjoseşte!

Şambelanul îşi frământa mâinile frenetic, cu priviri smintite:

— Aşa că ai pus la cale uciderea lui Leonardo Vetra!

— Pentru Biserică! Pentru întreaga omenire! Oricât de ne­bunesc ar părea! Omul nu e gata să ţină în mânile sale forţa divină. Să L pui pe Dumnezeu în eprubetă?! Un strop de lichid care poate distruge un oraş întreg?! Cineva trebuia să l oprească!

Preotul tăcu brusc, întorcându şi ochii spre foc. Părea că şi cântăreşte opţiunile.

Kohler aţinti pistolul spre pieptul lui:

— Ai mărturisit. Nu mai ai scăpare.

Şambelanul râse, trist:

— Nu pricepi! Mărturisirea păcatelor înseamnă scăpare. Când Dumnezeu este de partea ta, ai opţiuni pe care un om ca tine nu le ar putea înţelege niciodată.

Fără a lăsa ca ecoul cuvintelor lui să se stingă, il camerlengo îşi apucă sutana cu mâinile în dreptul pieptului şi trase de ea violent, sfâşiind o.

Kohler tresări, evident uimit:

— De ce faci asta?

Şambelanul nu răspunse. Făcu un pas spre foc şi scoase un obiect dintre cărbunii încinşi.

— Stai! strigă Kohler, cu arma întinsă în faţă. Ce faci acolo?

Când preotul se întoarse, văzu că ţine în mână un pătrat roşu incan­descent. Diamantul Illuminati! Brusc, ochii şambelanului căpătară luciri sălbatice.

— Aveam de gând să fac asta de unul singur, şuieră cu o intensi­tate ieşită din comun. Dar acum... văad ca Dumnezeu te a adus aici. Tu eşti salvarea mea.

Înainte ca directorul să poată reacţiona, preotul închise ochii, îşi arcui spatele şi şi înfipse fierul înroşit drept în mijlocul pieptului. Carnea friptă sfârâi.

— Sfântă Fecioară! Maică binecuvântatâ... Iată ţi fiul! urlă el, în chinuri.

Kohler apăru în obiectiv zvâcnind... clătinându se greoi pe picioare, fluturând arma aiurea în faţa lui.

Şambelanul urlă în chinuri groaznice, împleticindu se de durere. Apoi aruncă matriţa la picioarele directorului şi se prăbuşi pe podea.

Ceea ce se întâmplase în continuare nu era tocmai clar. Camera începu să tremure frenetic atunci când soldaţii dădură buzna în birou. Sonorul răpăi de gloanţe. Kohler îşi duse mâinile la piept şi căzu pe spate, sânge­rând, în scaunul său.

— Nu! răcni Rocher, încercând să şi oprească subalternii să l împuşte pe elveţian.

Încă zvârcolindu se pe podea, şambelanul se rostogoli şi arăta cu degetul spre Rocher:

— Illuminatus!

— Blestematule! urlă Rocher, repezindu se la el. Ticălos bleste...

Chartrand îl doborî cu trei gloanţe şi căpitanul căzu mort pe pardoseala.

Apoi soldaţii dădură fuga la preotul rănit, strângându se în jurul lui. Concomitent, în cadru apăru figura uluită a lui Robert Langdon, care îngenunche lângă scaunul mobil, privind matriţa. Apoi imaginea începu să tremure sălbatic. Kohler îşi recăpătase cunoştinţa şi desprindea camera miniaturală din locaşul ei de sub braţul scaunului. Apoi încercă să i o înmâneze lui Langdon:

— D dă, şopti el sugrumat. D dă asta... presei.

Apoi imaginea dispăru.


130