Îngeri şi demoni Dan Brown Date

Il camerlengo deschise uşile dintr o singură mişcare şi ţâşni înăuntru. Ciudat însă, trecu pe lângă ea parcă fără s o vadă. Doi metri mai departe, se prăbuşi în genunchi şi începu să tragă de un grilaj de fier încastrat în podea.

Cuprins de oroare, profesorul înţelese încotro se îndrepta preo­tul. „Dum­ne­­zeule mare, nu!" Şi se repezi pe scări după el:

— Părinte! Nu!

Când deschise uşile de sticlă, îl văzu opintindu se deasupra gri­lajului. Balamaua metalică trosni asurzitor şi fierul se ridică, scoţând la iveală un puţ adânc şi o scară abruptă ce părea să coboare spre nicăieri. Şambelanul se aplecă spre deschidere, dar Langdon îl prinse de umerii goi şi l trase înapoi. Pielea omului era lunecoasă, asudată, însă profesorul îşi încleşta bine degetele.

II camerlengo se răsuci, evident surprins:

— Ce faci aici?

Privirile li se întâlniră şi Langdon avu aproape un şoc. Preotul nu mai avea privirea sticloasă şi vagă a unuia căzut în transă; în ea strălucea limpede o fermitate lucidă. Arsura de pe piept părea înfiorătoare.

— Părinte, spuse Langdon cât de calm putu, nu puteţi coborî acolo. Trebuie să evacuăm clădirea.

Vocea şambelanului răsună la fel de senină:

— Fiule, am primit un mesaj. Ştiu...

— Camerlengo!

Urmat de ceilalţi, Chartrand năvăli şi el pe trepte, în încăperea subterană.

Când văzu grilajul deschis din podea, pe chipul locotenentu­lui se aşternu o expresie îngrozită. Îşi făcu semnul crucii şi i aruncă profesorului o privire recunoscătoare, fiindcă îl împie­dicase pe preot să coboare. Langdon înţelese; citise destule despre arhitectura Vaticanului pentru a şti ce se află dincolo de grilaj. Acesta era cel mai sacru loc al creştinătăţii: Terra Santa.

Pământ Sfânt. Unii îi spunea Necropola; alţii, Catacombele. Conform celor relatate de puţinii clerici care coborâseră aici în decursul anilor, Necropola era un labirint întunecat de cripte subterane în care un vizitator rătăcit îşi putea găsi cu uşurinţa sfârşitul. Nu era câtuşi de puţin un loc în care şi ar fi dorit să alerge după şambelan.

— Signore, îl rugă locotenentul. Sunteţi în stare de şoc. Trebuie să plecăm de aici. Nu puteţi coborî acolo! Ar fi sinucidere curată.

Cu un stoicism neaşteptat, în tăcere, preotul îşi puse o mână pe umărul lui:

— Îţi mulţumesc pentru grija şi ajutorul dumitale. Nu ţi pot explica... Nu pot spune că înţeleg... Dar am avut o revelaţie. Ştiu unde este antimateria.

Nimeni nu rosti nici un cuvânt. Şambelanul se întoarse spre ceilalţi:

— „Pe această piatră clădi voi Biserica Mea." Acesta a fost me­sajul. Sensul lui e clar.

Langdon nu reuşea să înţeleagă nici măcar cum de era omul atât de convins că îi vorbise Dumnezeu, dar să mai şi priceapă sensul mesajului!

„Pe această piatră clădi voi Biserica mea?"

Iisus rostise aceste cuvinte atunci când îl alesese pe Petru pentru a l fi Întâiul Apostol. Ce aveau ele a face cu situaţia de acum?

Macri se apropie pentru un prim plan. Glick amuţise.

II camerlengo vorbea repede acum:

— Illuminati şi au amplasat arma lor de distrugere în însăşi inima acestei biserici. La fundaţie. Chiar pe piatra ei de temelie. Iar eu ştiu unde e această piatră.

Langdon era sigur că venise vremea ca şambelanul să fie scos cu forţa afară. Oricât de lucid părea, cuvintele lui nu erau decât nişte simple aiureli. „O piatră? Piatra de temelie a bisericii?" Dar treptele astea nu duceau spre fundaţie, ci în necropolă!

— Versetul e o metaforă, părinte! Nu există o piatră reală!

Şambelanul îl privi cu o tristeţe ciudată:

— Există o piatră, fiule, spuse el şi arătă în puţ. Pietro e la pietra.

Langdon îngheţă. Într o fracţiue de secundă, înţelese.

Austera simplitate a logicii îi dădu fiori. Privind alături de ceilalţi scara abruptă, îşi dădu seama că era, într adevăr, o piatră îngropată la temelia bisericii.