Îngeri şi demoni Dan Brown Date

"Fiecare individ e un Dumnezeu, declarase Buddha. Fiecare individ ştie absolut totul. Avem nevoie doar de o minte deschisă pentru a ne conştientiza propria înţelepciune."

În acel moment de claritate, coborând treptele spre necropolă, Vittoria simţi cum mintea i se deschide şi propria înţelepciune răzbate la suprafaţă. Acum ştia fără umbră de îndoială care erau intenţiile şambelanului. Iar aceasta înţelegere îi aduse o dată cu ea o teamă cum nu mai cunoscuse vreodată.

— Camerlengo, nu! Dumneavoastră nu înţelegeţi, strigă ea deodată, amintindu şi de mulţimea adunată în piaţă. Dacă duceţi antimateria sus... vor muri cu toţii!

Langdon sărea câte trei trepte deodată. Tunelul era îngust şi înghesuit, dar nu simţea nici o tensiune claustrofobică. Vechile lui spaime erau copleşite acum de o frică mult mai profundă:

— Camerlengo! strigă apropiindu se în viteză. Trebuie să lăsaţi antima­teria acolo unde se află! Nu există altă cale!

Nici măcar în clipa în care le rostea, profesorul nu putea crede ceea ce spunea. Pe lângă faptul că acceptase revelaţia divină a şambelanului, acum susţinea distrugerea Bazilicii San Pietro — una dintre cele mai strălucite realizări arhitecturale ale lumii... la fel ca toate operele de artă din interiorul ei.

„Dar toată lumea de afară... Nu există altă cale!"

Era o crudă ironie faptul că singura modalitate de salvare a oamenilor era distrugerea bisericii. Probabil că Illuminati se amuzau grozav la ideea acestui simbolism.

Aerul care urca din puţ era umed şi rece. Undeva, acolo jos, se afla necropola sacră... mormântul Sfântului Petru şi al altor nenumăraţi creştini. Profesorul tremură străbătut de un fior şi spera că nu va fi o misiune sinucigaşă ceea ce făcea acum.

Brusc, lampa şambelanului încremeni pe loc. Langdon îl ajunse imediat din urmă.

Capătul scării se zărea abrupt la picioarele lor. În faţa ei se înălţa o poartă de fier pe care erau gravate trei cranii. Şambelanul o împinse. Profesorul sări drept în faţa lui, blocându i înaintarea. Ceilalţi se năpustiră pe trepte, fantomatici în lumina proiectoru­lui... mai cu seamă Glick, care părea mai alb cu fiecare pas.

Chartrand îl apucă pe Langdon de braţ:

— Lasă i să treacă!

— Nu! strigă Vittoria din urmă, cu răsuflarea tăiată. Trebuie să ieşim acum! Nu puteţi scoate antimateria de aici! Dacă o aduceţi sus, toţi oamenii aceia de afară vor muri!

Vocea preotului răsună surprinzător de calmă:

— Voi toţi... trebuie să aveţi încredere. Timpul care a mai rămas e scurt.

— Dar nu înţelegi! exclamă Vittoria. O explozie la nivelul solu­lui ar fi mult mai devastatoare decât aici!

Il camerlengo o privi, fără cea mai mică urmă de nebunie în ochii săi verzi:

— A spus cineva ceva despre o explozie la nivelul solului?

Vittoria se holbă la el:

— Adică o lăsaţi aici, jos?

Siguranţa din glasul preotului era aproape hipnotică:

— Nimeni nu va mai muri în seara aceasta.

— Părinte, dar...

— Te rog... ai măcar puţină credinţă!

Apoi vocea îi scăzu până la nivelul unei şoapte ferme:

— Nu cer nimănui să vină cu mine. Sunteţi liberi să plecaţi cu toţii. Tot ce vă rog este să nu vă amestecaţi în voia Lui. Lăsaţi mă să fac ceea ce am fost chemat să fac. Eu trebuie să salvez această biserică. Şi pot s o salvez. Jur pe propria viaţă.

Liniştea care urmă semăna mai degrabă cu bubuitul asurzitor al unui tunet.


120
Unsprezece şi cincizeci şi unu de minute.

Necropolă înseamnă, literal, „Oraşul Morţilor".

Nimic din ceea ce citise despre ea nu l pregătise pe Langdon

pentru ce avea să vadă acum. Uriaşele caverne erau presărate cu mii de cavouri în ruină, ca nişte mici căsuţe în interiorul unei peşteri. Aerul mirosea a mort. O reţea de alei şerpuite se întindea între mormintele putrede, majoritatea ridicate din cărămidă acope­rită cu marmură. Ca nişte coloane de praf, sute de stâlpi de pământ se înălţau între ele, susţinând o boltă mizeră ce atârna la mică înălţime deasupra locurilor de veci.

„Oraşul Morţilor", repetă Langdon în sinea lui, simţindu se prins undeva, între interesul ştiinţific şi frica brută, primitivă. Alerga alături de ceilalţi pe aleile şerpuite. „Oare am făcut o alegere greşită?"

Chartrand fusese primul care căzuse sub vraja şambelanului, îi deschise poarta de fier şi astfel îşi arătă încrederea în preot. La su gestia acestuia din urmă, Glick şi Macri acceptaseră în mod nobil să ofere mai departe lumina necesară căutării, deşi, ţinând seama de premiul care i aştepta în caz că scăpau cu viaţă, motivaţia lor reală putea fi considerată cel puţin suspectă. Vittoria fusese cea mai reţinuta dintre toţi, Langdon zărind în ochii ei o prudenţă care părea, tulburător, mai degrabă un fel de intuiţie feminină.

„Acum e prea târziu, îşi spuse, alergând alături de ea pe urmele celorlalţi. Ne am pecetluit soarta."

Vittoria tăcea, dar profesorul ştia că amândoi se gândesc la acelaşi lucru: „Nouă minute nu sunt suficiente pentru a ieşi din Vatican, în caz că şambe­lanul se înşală".

În timp ce fugea cu greu printre morminte, Langdon simţi la un moment dat că înaintează mai greu şi îşi dădu seama, cu surprindere, că începuseră să urce. Când înţelese care era explicaţia, îl trecură fiorii. Topografia locului era aceeaşi de pe vremea lui Iisus. Alergau pe vechea colină a Vaticanului! Profesorul îi auzise pe unii savanţi afirmând că mormântul Sfântului Petru ar fi situat aproape de culmea colinei şi se întrebase cum de ştiau acest lucru. Acum pricepuse: „A naibii colină este încă aici!"

Langdon avea impresia că răsfoia rapid pagini vechi de istorie. Undeva în faţa lui se afla mormântul Sfântului Petru — cea mai sfântă relicvă a creşti­nă­tăţii. Acum era greu de crezut că pe acest loc se aflase iniţial doar un modest altar. Pe măsură ce renumele Sfântului se răspândea, noi altare şi temple fuseseră înălţate unul dea­supra celuilalt, până la cupola de 130 de metri a lui Michelangelo, al cărei apex era poziţionat direct deasupra anticului mormânt, cu pre­cizie de o fracţiune de centimetru.

Continuau să urce prin tunelul sinuos. Langdon îşi privi ceasul. Opt minute. Începuse să se întrebe dacă nu cumva şi el, şi Vittoria aveau să se alăture pentru vecie cadavrelor care şi dormeau aici somnul de veci.

— Atenţie! strigă Glick din spatele lor. Găuri de şarpe!

Profesorul le observă la timp — o serie de orificii săpate în pământul aleii. Sări şi le ocoli.

Sări şi Vittoria, abia evitând să calce în ele. Nedumerită, privi spre Langdon:

— Găuri de şarpe?

— De fapt, găuri de lapte, o corectă el. Crede mă, n ai vrea să afli amănunte!

Orificiile acelea, îşi dăduse el seama, erau „canale de libaţie". Primii creştini credeau în reînvierea trupului şi foloseau aceste găuri pentru a „hrăni morţii", turnând prin ele lapte şi miere în criptele de dedesubt.