Îngeri şi demoni Dan Brown Date

Diamantul Illuminati.


117
Robert Langdon nu se îndoia că isteria şi haosul care cuprin seseră în aceste momente Piazza San Pietro depăşeau în intensitate tot ceea ce văzuse vreodată Colina Vaticanului. Nici o bătălie, nici o crucificare, nici un pelerinaj, nici o viziune mistică... nimic din istoria de 2 000 de ani a Cetăţii nu putea egala amploarea emoţiilor dezlănţuite în această seară.

Pe fundalul tragediei prezente, Langdon simţea o stranie deta­şare, de parcă ar fi plutit alături de Vittoria undeva deasupra, în capătul scărilor. Realitatea părea să se deformeze, să se dilate, ca într un coşmar, toată nebunia din jur se desfăşura cu încetinitorul, abia târându se...

„Şambelanul înfierat... dorind ca lumea întreagă să vadă..."

„Diamantul Illuminati... dezvăluit în splendoarea sa diabolică..."

„Ceasul conteinerului măsurând ultimele douăzeci de minute ale Vaticanului..."

Dar de abia acum începea adevărata tragedie.

Ca într un fel de transă post traumatică, şambelanul părea deo­dată însufleţit de o nouă forţă, posedat de demoni. Începu să bol­borosească, adresându se unor spirite nevăzute, privind către cer şi ridicându şi braţele spre Dumnezeu:

— Vorbeşte! strigă înâlţându şi ochii spre ceruri. Da, te aud!

În acea clipă, Langdon înţelese şi inima îi împietri.

Vittoria probabil îşi dăduse şi ea seama, căci se făcu albă ca varul.

— E în stare de şoc, şopti ea. Are halucinaţii. Crede că vorbeşte cu Dumnezeu!

„Cineva trebuie să pună capăt situaţiei ăsteia! îşi spuse Langdon. Era un sfârşit prea urât şi prea dezonorant. Duceţi l odată la spital!"

În faţa lor, pe scări, Chinita Macii îşi găsise o poziţie ideală şi filma de zor. Imaginile preluate apăreau instantaneu pe toate monitoarele din piaţă... ca un şir nesfârşit de cinematografe în aer liber difuzau toate aceeaşi cutremurătoare tragedie.

Întreaga scenă părea ireală. Cu sutana sfâşiată şi pieptul ars, il camer­lengo părea un luptător frânt, care trecuse prin focurile iadu­lui pentru acest unic moment de revelaţie. Cu faţa ridicată spre cer, continua să strige:

— Ti sento, Dio! Te aud, Dumnezeule!

Chartrand se trase înapoi, cu o expresie nelămurită, de teamă şi de veneraţie totodată.

Instantaneu, mulţimea din piaţă amuţi. Parcă întreaga planetă era învăluită într o tăcere absolută... fiecare în faţa televizorului său, ţinându şi respiraţia.

Pe trepte, în faţa lumii întregi, şambelanul îşi deschise braţele. Era aidoma Hristului răstignit, gol şi cu o rană deschisă pe piept. Ridicându şi mâinile către cer şi privind în sus, exclamă:

— Grazie, grazie, Dio!

Nici o şoaptă nu se auzi din mulţime:

— Grazie, Dio! strigă preotul iarăşi.

Aidoma razelor de soare ce străpung cerul plin de nori, o expre­sie de bucurie i se întipări pe faţă:

— Grazie, Dio!

„Mulţumesc, Doamne?" se întrebă Langdon.

Şambelanul radia acum, complet transfigurat. Continua să privească spre cer, dând din cap frenetic, încuviinţând. Apoi îi strigă iarăşi Cerului:

— „Pe această piatră clădi voi Biserica Mea!"

Profesorul ştia cuvintele, dar nu pricepea de ce le striga il camerlengo.

Preotul se întoarse spre mulţime şi urlă din nou în noapte:

— Pe această piatră clădi voi Biserica Mea!

Apoi îşi ridică iar braţele spre cer şi începu să râdă zgomotos:

— Grazie, Dio! Grazie!

Evident, omul înnebunise.

Lumea privea, vrăjită.

Sfârşitul avea să fie însă unul la care nimeni nu se aştepta. Cu un ultim hohot de bucurie, şambelanul se întoarse şi o luă la goană înapoi, în bazilică.

118
Unsprezece şi patruzeci şi două de minute.

Procesiunea care năvăli în bazilică pe urmele şambelanului nu era una din care Langdon să şi fi imaginat vreodată că va face parte — cu atât mai puţin să se afle în fruntea ei. Dar el fusese cel mai aproape de uşă şi acţionase din instinct.

„O să moară acolo, înăuntru!" îşi spuse, năpustindu se în nesfârşitul întuneric al locaşului.

— Camerlengo! Stai!

În interior era un întuneric de mormânt; pupilele lui erau con­tractate, de la luminile orbitoare de afară şi acum nu vedea nici la doi metri în faţă, aşa că se opri. Undeva, în faţă, auzea foşnetul slab al sutanei.

Vittoria şi soldaţii ajunseră lângă el, cu lanterne, dar fasciculele slăbiseră în intensitate şi nu făceau faţă abisului întunecat. Mişcându se frenetic, razele de lumină dezvăluiau doar coloane masive şi pardoseala de marmură. Nici urmă de şambelan.

— Camerlengo! strigă Chartrand, înspăimântat. Aşteptaţi! Signore!

Un zgomot răsună la uşa din spatele lor şi toate capetele se întoarseră. Silueta masivă a Chinitei Macii se profila în cadrul de la intrare. Camera fixată pe umăr şi ledul roşu licărind arătau că trans­misia TV era în toi. Glick venea fuga în spatele ei, cu microfonul în mână, zbierând la ea să l aştepte.

Langdon nu şi putea crede ochilor: „Nu e vremea pentru aşa ceva!"

— Afară! urla Chartrand. N aveţi voie să vedeţi aşa ceva!

Dar Macri şi Glick nu se opriră.

— Chinita, se auzi vocea speriată a reporterului. Asta i sinu­cidere! Eu nu vin!

Macri nu i dădu atenţie. Apăsă un comutator al camerei şi dintr o dată micul proiector ataşat se aprinse, orbindu i pe toţi.

Langdon îşi umbri ochii şi se întoarse cu spatele, săgetat de durere. „La naiba!" Când îşi reveni şi privi în jur, văzu că bazi­lica era iluminată pe o distanţă de vreo treizeci de metri.

În acea clipă, vocea şambelanului răsună undeva, în depărtare:

— „Pe această piatră clădi voi Biserica Mea!"

Macri îşi îndreptă camera într acolo. La distanţă, aproape la marginea razei de lumină, se zărea o formă cenuşie, o sliuetă fami­liară care alerga spre altarul principal.

Urmă un moment de ezitare generală, fiecare încerca să înţeleagă ce se petrece. Apoi zăgazurile se rupseră. Chartrand ţâşni pe lângă Langdon, repezindu se pe urmele şambelanului. Profesorul se luă după el. Apoi soldaţii şi Vittoria. Macri încheia şirul, luminându le tuturor calea şi transmiţând lumii întregi această goană sinistră. Glick înjură cu o voce groasă şi începu să alerge şi el, fără a şi întrerupe comentariul sacadat, gâfâit şi bâlbâit.

Când o văzuse pentru prima dată, locotenentul Chartrand îşi spusese că nava principală a Bazilicii San Pietro este ceva mai lungă decât un stadion olimpic de fotbal. În seara aceasta însă, i se părea de două ori mai mare. În timp ce alerga pe urmele şam­belanului, se întreba încotro se îndreaptă. Omul era în stare de şoc, evident, delirând în urma traumei fizice şi a masacrului din biroul papei.

Undeva, în faţă, dincolo de raza de acţiune a proiectorului BBC, glasul şambelanului răsună voios:

— „Pe această piatră clădi voi Biserica Mea!"

Chartrand ştia că e un verset din Scriptură — Matei XVI, 18, dacă şi amintea el bine. „Pe această piatră clădi voi Biserica Mea!" Un verset cât se poate de nepotrivit, aproape crud în inadecvarea sa... Biserica fiind pe punctul de a fi distrusă din temelii. Fără îndoială, il camerlengo înnebunise!

Sau poate că nu...?

Pentru o fracţiune de secundă, inima îi tremură. Mesajele divine şi viziunile mistice i se păruseră totdeauna doar nişte simple iluzii, un fel de beţii cu apă rece, produsul unor minţi care auzeau exact ceea ce voiau să audă; Dumnezeu nu comu­nică direct!

O clipă mai târziu însă, ca şi cum însuşi Sfântul Duh coborâse pentru a l convinge de puterea sa, Chartrand avu o viziune.

La cincizeci de metri în faţa lui, chiar în mijlocul bisericii, apăru un spectru... o siluetă diafană, cu un halou luminos. Fantoma palidă semăna cu trupul pe jumătate gol al şambelanului şi părea transparentă, luminoasă. Chartrand încremeni locului, simţind un nod în gât. Il camerlengo strălu­ceşte! Trupul părea a radia tot mai intens. Apoi începu se se scufunde... adânc, tot mai adânc... până ce dispăru ca prin farmec în pardoseală.

Langdon văzu şi el fantoma. Pentru un moment, crezu că a avut şi el o viziune. Dar trecând de Chartrand şi alergând spre locul în care dispăruse şambelanul, îşi dădu seama ce se întâmplase. Preotul ajunsese la Nişa Pallium urilor — încăperea subterană, luminată de nouăzeci şi nouă de candele. Lumina ce răzbătea de dedesubt îl învăluise într un fel de halou fantoma­tic; apoi, când coborâse treptele, dăduse impresia că dispare în podea.

Langdon ajunse cu răsuflarea tăiată la deschizătura în par­doseală şi privi în jos. La capătul treptelor, în lumina aurie a lămpi­lor, şambelanul alerga spre uşile de sticlă care dădeau spre sala în care se afla celebra casetă aurie.

„Dar ce face acolo? se minună Langdon. Doar nu crede că în caseta aceea..."