Nicolae bãnescu
Yüklə 1,84 Mb.
|
|
în cele din urmã, vãzând cã totul e zadarnic, împãrãteasa îi cere ca mãcar sã desemneze ca succesor un om de inimã, care sã-i pãstreze lui onoarea ce i se datoreazã cât timp va trãi si care sã fie pentru ea ceea ce trebuie sã fie un fiu. împãratul îl cheamã atunci pe Constantin Ducas si-i încredinteazã ca celui mai vrednic imperiul, pe sotia si pe fiica sa, pe fratele si pe nepotul sãu, recomandându-i sã aibã grijã de ei. Toti cei din jurul sãu aclamã acest gest. Dar atributele imperiale Isaac nu i le cedeazã lui 655
NICOLAE BANESCU Ducas. Câtva timp în urmã, Comnenul îsi recapãtã fortele si sovãia acum în hotãrârea ce luase. Ducas se adreseazã atunci lui Psellos, prietenul sãu vechi. Acesta, într-un moment când o crizã nouã ameninta viata împãratului si nimeni, zice Psellos, nu îndrãznea sã-1 împodobeascã pe Constantin cu însemnele puterii imperiale, filosoful, cu asentimentul membrilor Senatului, îl asazã pe tron, îi pune în picioare sandalele de purpurã si demnitarii sunt prezentati apoi spre a-i aduce omagiul cuvenit unui basileus. Era searã când se petrecea aceasta. Timpul trecând si Isaac disperând complet de imperiu si de viatã, pune sã i se tundã pãrul, îmbracã rasa de cãlugãr. Peste noapte, accesul calmân-du-se, recunoscând locurile în care se afla si nemainãdãjduind nimic, dupã ce 1-a vãzut pe cel proclamat împãrat si a confirmat cã tot ce s-a întâmplat a fost cu voia sa, pãrãseste palatul si se retrage în mãnãstirea Studios. Sotia si fiica lui Isaac s-au retras si ele într-o mãnãstire. 3- Constantin X Ducas i (25 decembrie 1059-21 mai 1067) Noul suveran nu rãspunse asteptãrilor lui Isaac Cornnenos. El fusese un bun ministru de finante cât timp simtise asuprã-i mâna energicã a împãratului; pe tron însã, se conduse ca un avar si pedant. El luã o serie de mãsuri care avurã cele mai nenorocite urmãri pentru existenta imperiului. Domnia sa e o reactie a birocratiei civile împotriva militarismului, a Capitalei împotriva nobilimii provinciale care stãpânea înaltele comandamente militare si care-1 ridicase pe Isaac Comnenos în fruntea imperiului. Acum birocratia civilã cautã sã-si întãreascã pozitiile ca în vremea lui Constantin IX Monomachos, iar portile Senatului se deschid larg pentru burghezia de Constantinopol. Astfel, Senatul se democratizeazã întru totul. 656
Dupã Basilios (sau Vasile) II, Curtea îsi schimbã iarãsi caracterul sãu militar cu existenta ceremonioasã de Palat, obisnuitã din secolul al X-lea. Dupã Mihail IV (f 1041), care iesi încã o datã în persoanã în fruntea armatei pentru a înãbusi o rãscoalã a bulgarilor, nici un împãrat, afarã de Isaac Comnenul, nu mai iesi în expeditie pânã la instaurarea dinastiei Comnenilor. împãratii cãutarã acum printr-o prefacere si lãrgire a Senatului sã-si facã o bazã mai sigurã a puterii lor. Constantin X Dukas: democratizarea senatului. Odinioarã, intrarea în Senat fusese legatã de anumite conditii de origine si de familie,iar urcarea în clasele rangurilor, de o succesiune si vechime normalã, încã sub domnia lui Mihail V si a lui Constantin IX promovãrile se fãcurã în afarã de aceste rânduieli si în particular furã chemati în „Gerusia" „plebei". Odatã cu venirea la domnie a lui Constantin X Dukas (1059), portile se deschiserã larg pentru cei de jos; el democratiza complet Senatul. „Treptele demnitãtilor el le fãcu accesibile celor de jos, si barierele Senatului le dãrâmã" (Psellos, ed. Renauld, p. 245)'". Domnia lui Constantin X Ducas reprezintã noul triumf al politicii pe care o înlãturase revolutia din 1057. Partidul civil ajunge iarãsi atotputernic (birocratia) si ia atitudine împotriva aristocratiei militare din provincii, care avea marile comandamente militare. Birocratia civilã cãutã a-si întãri pozitiile. Pentru aceasta, Senatul (si trebuie sã întelegem clasa senatorialã, nobletea administratiei din care se recrutau mai ales functionarii) fu deschis larg elementelor din clasa de mijloc, din burghezia capitalei. Psellos spune cã pânã atunci clasa cetãtenilor obisnuiti si aceea a Senatului erau distincte, iar Constantin Dukas suprimã zidul ce le separa. Era o mare transformare, care fãcea intrarea claselor mijlo- 4/1 V. Cari Neumann, Die Weltstellung des byzant. Reiches vor den Kreuzziigen, Leipzig 1894, p. 78—79). ; 657
Economii mari se fac în bugetul militar, are loc reducerea salariilor generalilor, micsorarea efectivelor, care cad sub cifra normalã, pãrãsirea arsenalelor si cetãtilor ruinate. Cariera militarã îsi pierdu vaza, ajunse ca ultima profesie, spune Skylitzes (ed. Bonn, p. 652). Neîncrederea în generali fãcea sã se dea adesea comanda unor civili, neîncrederea în soldati fãcu sã se întretinã garnizoane slabe la frontiere. Puterea militarã a imperiului e slãbitã total. Dupã ce-i face un elogiu fãrã margini, filosoful e silit sã recunoascã starea de crizã în care a aruncat imperiul, situatia gravã în care se afla, atacat din toate pãrtile de dusmani: Psellos, Constantin X, XVII: Vointa sa era de a hotãrî diferendele cu popoarele barbare nu prin rãzboaie, ci prin trimiteri de daruri si alte favoruri, ca sã nu cheltuiascã cea mai mare parte a tezaurului cu soldatii si ca sã-si asigure o viatã netulburatã. XVIII: Marea lui gresealã a fost cã, dezorganizând partida militarã, puterea dusmanilor crescu si se îndreptã si mai mult împotriva noastrã. Psellos mãrturiseste cã tocmai aceasta a coborât imperiul si a schimbat lucrurile în mai rãu, desi el a încercat sã înlãture aceastã slãbiciune a împãratului, care era încãpãtânat si ireductibil în aceastã privintã. Se introduc în rândurile senatorilor oameni de jos. Constantin X Ducas spori covârsitor aceste elemente în sânul Senatului, pentru a-si face partizani. Dupã aceea, el lãsã frâu liber Senatului, astfel democratizat, pentru a lovi în militarismul atotputernic. Armata fu redusã, trupele ce mai rãmâneau erau lãsate fãrã arme si material de rãzboi, reparatiile întãririlor la frontierele expuse pãrãsite, garnizoanele neplãtite. 658
Toate acestea slãbirã repede organizarea militarã a imperiului, tocmai în momentul când în Rãsãrit primejdia era mai mare. Turcii selgiucizi se aruncã, sub conducerea celui de-al doilea sultan, energicul Alp-Arslan, cu o deosebitã furie asupra tinuturilor Caucazului si Armeniei independente. Politica nefericitã a ultimilor împãrati bizantini fatã de aceastã tarã, silintele lor statornice de a aduce Biserica armeanã la unitatea crestinã a Bizantului usurarã în mare parte opera de cucerire a nãvãlitorilor. Alp-Arslan, care administrase pânã acum în Chora-san, îsi întinde de astã datã puterea în paguba emirilor din Asia si a Fatimitilor pânã în Palestina, impunând pretutindeni sunnitismul ortodox, în 1063, el nãvãli în bogatele tinuturi ale Iberiei si Armeniei de Nord, prefãcându-le, dupã obiceiul turcilor, în pustiu. El atacã apoi Ani, capitala Armeniei, apãratã de o garnizoanã bizantinã sub comanda lui Bagrat, general armean aflat în serviciul Bizantului. Pozitia orasului era tare si fortificatiile lui puternice. Dar imperiul, lipsit de soldati, nu fu în stare sã-i trimitã nici un ajutor si, asediatã de trupele numeroase ale sultanului, strãlucita cetate cãzu în mâinile lor la 6 iulie 1064. Gagik, prin- 45 Zonaras, III, p. 674, ne spune cã pe multi dintre senatori si din multimea de jos i-a înaintat la trepte mai mari ale demnitãtilor; iar pe câti îi scosese Isaac Comnenos din functii - si erau multi acestia - el îi puse la loc. , • . ., ,> : :. 659
Odatã cu aceste campanii în Georgia si Armenia, turcii nãvãlirã de multe ori în provinciile Eufratului, distrugând bogatele tinuturi si exterminând populatia. în acelasi an în care cetatea Ani cãdea în mâinile lui Alp-Arslan, la cealaltã extremitate a imperiului, la Dunãre, Belgradul, citadela provinciilor de Apus, cãdea în mâinile ungurilor, fãrã ca împãratul sã fi fãcut vreo încercare de a o mântui. în anul urmãtor, uzii, un trib nomad de origine turcã (oghusi)46 nãvãlesc în provinciile europene ale imperiului. Pecenegii furã aruncati de ei din regiunea Nistrului, în tinuturile noastre, în 1065, în numãr de 60.000, uzii trec Dunãrea. Cei doi generali ai imperiului, care comandau unul în Paristrion, celãlalt ducatul Bulgariei, Basilios Apokapes si Nikephoros Botaneiates, încercând a-i opri, sunt învinsi si amândoi cad prizonieri. Barbarii se împart apoi în mai multe corpuri, 46 oSLoi, la Constantin VII Porphyrog., De adm. imp, c. 9-10. 660 pentru a-si întinde prãdãciunile pe un spatiu mai mare. Unul dintre aceste corpuri ajunge pânã aproape de Thessalonic. Bandele împrãstiate sunt atacate de locuitori si decimate de boalã. Una e biruitã de trupele bizantine la Tzurulon. Cea mai însemnatã e distrusã în Haemus de populatia bulgarã si de pecenegi47. MarauartCp. 338-339) îi pune la Vest de Volga - Constantin VII spune cã s-au unit cu cazãrii si i-au gonit pe pecenegi din vechile lor locuinte de la Volga si lajyk (Ural), ocupându-le locurile. stirile geografilor arabi din epoca Sassanizilor ne ajutã a fixa habitatul guzilor. Masudi: Guzii, cei mai numerosi dintre turci, au trei grupe, sunt cei mai viteji... etc. Din descrierea lui rezultã cã guzii au locuit în epoca lui Masudi (secolul al X-lea) la est de Volga. Au locuit la Vest de Chorasan, la Vest si Nord de Chuarizm (Aralsee), nord-vest de Transoxiana. Dupã Masudi, au locuit la marea chazarilor. Locuintele lor principale au fost în jurul Mãrii de Arai. Geographie d'Aboulfeda, trad. Reinaud, t. II, p. 291: „Pe muntele Carmanya e fortãreata Dermoa; acolo (înainte de invazia Tãtarilor) regele Gozzilor depunea tezaurele saie. De acolo, el fãcea incursiunile sale în tara Berthas si tãrile vecine. Niprul curge la Nordul regiunii..." Usta 2: „Les Gozzes, appeles par quelques ecrivains du Bas-Empire Uzes, etait un peuple de race turke, qui occupa pendant longtemps Ies cotes orientales de la mer Caspienne, Ies bords du lac Arai et le pays actuel des Kirguiz. C'est â la nation gozze, qu'apartenaient Ies princes Seldjoukides, sui, dans le Xl-e siecle de notre ere, subjuguerent la Perse, la Mesopotamie, la Syrie et l'Asie Mineure. Attaleiates, ed. Bonn, p. 85. D. Rassovsky, Petchenegues, Torks et Berendes en Russie et en Hongrie (rus.), S.K., VI (1933), p. 1-64. Studiazã soarta celor 3 populatii nomade turcesti: pecenegi, torki si berendei. Acesti nomazi, care locuiau în stepele de la tãrmul Mãrii Negre, furã goniti de alt popor nomad, polovtii sau cumanii. Ei au fost siliti a-si afla refugiu în tãrile vecine: Rusia, Ungaria si Imperiul bizantin. Pecenegii, care ocupau în secolul al IX-lea stepele de la Marea Neagrã, furã împinsi mereu cãtre vest de torki (uzi) la mijlocul secolului al X-lea. Ei ajunserã în tinuturile noastre si dincolo de Carpati, spre Tisa. La mijlocul secolului al Xl-lea, «vede pe pecenegi eliminati complet de uzi, torki la cronicarii rusi) din stepele Rusiei meridionale. Atunci pãtrund ei în imperiu peste Dunãre, sub Constantin IX Monomachos. Uzii, noii stãpâni ai stepei, nu rãmaserã acolo mult timp: între 1060-1065, ei furã bãtuti de cumani. O parte din ei fugirã în Imperiul bizantin, dar grosul masei fu încorporat la Rusia si stabilit în principatele din marginea stepelor. Numai un numãr mic de tot pãtrunse în Ungaria. Berendeii, fugind dinaintea cumanilor, din stepã, pãtrunserã în mase mari, în acelasi timp cu torkii, în Rusia, mai ales în principatul de Kiev si de asemenea în Ungaria. Dintre toti, pecenegii au fost cei mai numerosi în Ungaria si Rassovsky aratã locurile unde se aflau, la cele patru frontiere ale Ungariei, si în centrul acestui stat. Urmele berendeilor se aflã mai rar în Ungaria. Coloniile lor (sub numele de Berend, Berencs) sunt risipite printre ale pecenegilor. Acestia joacã un mare rol în istoria Ungariei în secolele XI-XII. Torkii au fost adusi în mare numãr în Rusia, la începutul secolului al Xll-lea, când rusii au fãcut expeditii norocoase contra po-lovtilor [=cumanilor]. în 1116, ultimele resturi ale pecenegilor si torkilor se revoltarã în stepe, contra polovtilor, dar bãtuti de acestia, sunt siliti a cãuta refugiu în Rusia. Toti acesti turci au fost asezati în principatele limitrofe ale stepelor (Galitia, Volynia, Kiev, Perejaslav, Cernigov, Novgorod-Seversk, Riazan, Suzdal-Rostov). Ei apãrau Rusia contra polovtilor stepelor în toate principatele de sud ale Rusiei. Erau mai ales numerosi în principatul Kiev, rãmasi no- 662
Când Ducas trebui, în cele din urmã, sub presiunea populatiei, sã iasã cu armata împotriva nãvãlitorilor, totul aproape se isprãvise. Ultimele resturi ale uzilor se supun si sunt colonizate, dupã vechea traditie a cancelariei bizantine, în Macedonia. Ei se crestineazã si se bucurã de favoarea împãratilor; multi dintre conducãtorii lor ajung la rangul de senatori si obtin demnitãtile cele mai înalte în stat. Dar simtul national se dovedi mai puternic decât crestinismul si decât civilizatia bizantinã: un corp de trupã, alcãtuit dintre acestia, în armata lui Romanos IV, dezerteazã, la turci, înaintea bãtãliei memorabile de la Mantzikert48. 4B în timpul domniei sale se întâmplã si rãscoala vlahilor din Thessalia, sub Niculitã, rãscoalã (1066—1067) descrisã în amãnunte de Kekaumenos, în vestitul sãu Strategikon (ed. Wasi-Ijewski-Jernstedt, Petersburg 1896). Niculitã, dupã ce-i potoleste pe vlahi, ia pe câtiva din capii lor (rcpoKpiioi) Lariseni si merge la Constantinopol. Acolo, dupã patru luni, e dat în judecatã patriarhului, care nu-i aflã vinã. Dar Dukas'îl exila în Amasia, de unde fu pus în libertate de Romanos Diogenes. Cf. Cecaumeni Strate-gicon et incerti scriptoris de officiis regiis libellus. Scrierea are douã pãrti: I Strategicon, II Aoyoq votrdeTri'n.Koq rcpoq BaoiXea. V. si G. Murnu, VlahiaMare, Buc. 1913, cap. IV. Din Kekaumenos (Strategikon) aflãm: 1) cã întâiul Niculitã, cuscrul sãu, ã fost pus în 980 de Basilios II archon peste Vlahii din Ellada. 2) Fiul sãu, dupã anul 1000, apãrã cetatea Veria, de partea lui Samuel, contra bizantinilor. Cade în mâinile împãratului, care-1 duce la Constantinopol si-i dãruieste un rang acolo. Dar el scapã si vine din nou în locurile sale; împreunã cu Samuel atacã Ser-via, ocupatã de imperiali. Basilios II vine si-i sileste a despresura 663
cetatea. Peste putin timp Niculitã e prins si împãratul îl închide la Constantinopol. El va fi scãpat iarãsi, cãci în ultima campanie a lui Basilios, când toti sefii se predau, el duce lupta înainte în muntii Gramos (între Macedonia si Epir) si e silit în cele din urmã a se preda, împãratul, pentru necredinta lui mare, 1-a pus în lanturi si 1-a închis în Salonic. Ce s-a ales de el nu mai stim. Sub Constantin X Ducas (1066), al II-lea Niculitã, cu rang de protospathar, avea o situatie dominantã între Vlahi, care încearcã sã-1 câstige pentru cauza lor. El vãzând spiritele agitate, merge la Constantinopol sã-1 previnã pe împãrat, dar se întoarce fãrã rezultat. Revoltatii îl silesc a se pune în fruntea lor, pentru a-i conduce la rãzboi. Ei atacã Kitros si o iau. Niculitã sene atunci împãratul, spunându-i cele întâmplate, si cã sã fie bucuros cã 1-au ales pe el sef, fiindcã va face totul sã-i linisteascã, numai sã ridice dãrile si adaosurile ce le pusese asupra lor. împãratul nu-i rãspunde. Actiunea începe, revoltatii cu Niculitã în frunte atacã Servia, cetatea puternicã de la hotarele Macedoniei, pe care o iau. Atunci primeste scrisoarea de la Dukas, care fãgãduieste ridicarea dãrilor si iertarea tuturor, trimitând si icoane, pe care Niculitã le aratã revoltatilor, si convingându-i a înceta miscarea. El merge apoi cu câtiva fruntasi la Constantinopol, e dat în judecata patriarhului, care nu-i aflã vinã; apoi împãratul totusi îl exileazã în Amasia, pe tãrmul Pontului. 664
Dar toate aceste mãsuri de prevedere furã zadarnice. Regenta luã în mânã frâiele conducerii, dar se convinse îndatã cã rãspunderea întrecea cu mult puterile sale. Intrigile din jurul sãu, pe de o parte, ambitia ei, pe de alta, de a-si asigura, printr-o nouã cãsãtorie, puterea imperialã si dupã majoratul celui mai mare dintre copii - iar precedentul creat cu Nikephoros Phokas si Tzimiskes o încuraja în planurile sale — la care se unea si dorinta poporului de a avea, printr-o nouã cãsãtorie a Regentei, un împãrat, atât de necesar în vremea criticã prin care trecea imperiul - toate acestea o determinarã sã treacã peste angajamentele pe care le semnase, înaintarea turcilor selgiucizi, care luaserã Caesarea si nãpãdiserã toatã Cappadocia, impunea alegerea unui general capabil, spre a putea conduce armatele la biruintã. Eudokia se hotãrî pentru Romanos Diogenes, strategul de Triaditza (Sardica), fiul faimosului general Constantin Diogenes, care sfârsise atât de tragic în timpul domniei lui Romanos III. Dar pentru a încheia aceastã cãsãtorie, împãrãteasa trebuia sã distrugã actul pe care-1 semnase si care se afla în mâinile lui Xiphili-nos. Fãgãduindu-i cã va lua de sot o rudã a patriarhului, îi smulge acestuia documentul compromitãtor si apoi, spre uimirea Capitalei, îsi anuntã cãsãtoria cu Romanos Diogenes (decembrie 1067). O vreme, Psellos face elogiul Eudokiei, socotind-o o femeie energicã si înteleaptã, care luã cu hotãrâre în mâinile sale imperiul, administrând cu multã pricepere afacerile publice, între cei 665
NICOLAE BANESCU doi fii, care îi purtau un respect si o supunere desãvârsitã. Dar „omul e un animal usor schimbãtor, spune Psellos, si mai ales când si pretexte puternice îi vin din afarã pentru aceastã schimbare" - 'aXX' et>jj,ET(x6^r|TOv Lâ>ov 6 avdpcoTtoq, KCU (idXioTa ei tccd Tiposdaeiq iax'opod tf|<; la.eTapoXfiq e^raâev yevoivTo. Desi era o femeie de caracter statornic si suflet viril, curentele care o asalteazã îi zdruncinã „firul rationamentelor întelepte" si o fac sã încline a-si lua un al doilea sot. Psellos, fireste, nu era încântat de aceastã hotãrâre, care îl îndepãrta momentan de la tron pe Mi-hail, elevul sãu, si punea în fruntea imperiului un general, aducând astfel la putere partida militarã, ceea ce înlãtura partidul civil, în fruntea cãruia era filosoful. 4. Romanos IV Diogenes (1067-24 octombrie 1071) Se urcã pe tron la l ianuarie 1068. Era un ofiter distins; talentele sale militare erau însã întunecate de o impetuozitate care dispretuia mãsurile prudentei si ca-re-i va costa în cele din urmã tronul i viaa. Psellos se laudã în Chronografia sa de respectul si consideratia ce i le arãta Romanos. Acesta, ridicat la tron de Eudokia, ca un colaborator, râvnea însã la puterea absolutã, to tcpatog t&v npay\iat Favoritul Curtii a vrut sã-1 retinã de la hotãrârea sa iute, pentru a pregãti lucrurile, dar rãu sfãtuit de altii, el a dus imperiul la ruinã. Psellos caracterizeazã în cuvinte vagi primele douã campanii ale lui Diogenes, pe care le prezintã ca actiuni fãrã succes. A treia, cu forte mari, fu condusã fãrã sã ia sfatul nimãnui, fãrã stiintã de rãzboi, îsi separã fortele când trebuia sã arunce toatã masa armatei sale contra barbarilor - singura observatie justã a lui Psellos.
666
La Constantinopol, Eudokia cu Mihail iau puterea. Romanos eliberat, o înstiinteazã prin scrisoare pe Eudokia.
Consultat, Psellos nu se sfieste a mãrturisi cã el a dat sfatul sã nu-l mai accepte pe Diogenes la imperiu, ci sã se scape de el. împãrãteasa e închisã într-o mãnãstire, fiul mai mic al cesaru-lui e trimis contra lui Diogenes, care, bãtut, se închide în fortãreata Tyropoion. Chataturios armeanul îl duce în Cilicia.
Situatia sa fu de la început grea. Demnitarii îi fãceau opozitie, condusi de loan Ducas, fratele fostului împãrat, si tutorele firesc al copiilor minori. El avea rangul de caesar si exercita o mare influentã asupra Senatului. Garda varegilor îl privea cu ochi rãi, din pricina popularitãtii pe care o avea printre trupele nationale. Copiii minori îl priveau cu neîncredere, iar patriarhul îi era vãdit ostil, din pricina pãcãlelii pe care o suferise. Michail Psellos, omul cel mai de vazã atunci la Constantinopol, adevãratul conducãtor al Senatului, îi purta de asemenea o urã înversunatã. în asemenea împrejurãri, Romanos IV simti cã numai o biruintã în fruntea armatelor, împotriva dusmanului atât de primejdios al imperiului, i-ar fi putut conferi prestigiul de care avea nevoie.
încã din 1067, selgiucizii îsi întinseserã prãdãciunile asupra Mesopotamiei, Siriei, Ciliciei si Cappadociei. Caesarea cade atunci în mâinile lor, locuitorii sunt masacrati si marea bisericã a Sf. Vasile e prãdatã de toate bogãtiile sale. Primejdia lua prin urmare proportii si trebuia sã i se punã capãt. Romanos era un general viteaz, o fire de cavaler îndrãznet si un priceput comandant, dar avea, cum am spus, un caracter nãvalnic, ca- 667
NICOLAE BANESCU Compusã din trupe de mercenari de felurite nationalitãti, comandate de ofiterii lor proprii, siguranta conducerii supreme era în bunã parte compromisã, unitatea operatiilor îngreunatã. Romanos IV nu avu rãbdarea lui Heraklios, pentru a-si instrui îndelung aceastã armatã eterogenã si a-i insufla disciplina trebuincioasã. El porni numaidecât asupra dusmanului. Prima sa campanie, din 1068, se desfãsurã fericit. El se îndreptã în Siria, pentru a opri atacurile arabilor din Alep, care amenintau Antiochia. Dupã ce pãtrunse în aceste pãrti, fu informat cã o armatã a turcilor sel-giucizi nãvãlise în tinuturile Pontului si prãdase Neo-caesarea. Romanos porneste atunci repede cãtre Nord pe cãrãri nestrãbãtute, pentru a-i surprinde, îi respinge pe turci biruitor si le smulge prada. Se întoarce 49 Starea armatei bizantine era lamentabilã. Attaleiates, martor ocular al evenimentului, ne spune cã trecând în Asia si adunân-du-si trupele, erau de vãzut companiile celebre odinioarã compuse numai din putini oameni, si aceia curbati de sãrãcie, lipsiti de armurã si de cal de rãzboi, iar steagurile erau murdare, ca de fum, si urmate de oameni putini si sãraci. Yüklə 1,84 Mb. Dostları ilə paylaş:
|