Nicolae bãnescu
Yüklə 1,84 Mb.
|
|
154
Partidul iconoclast era încã puternic si Irene, icono-filã convinsã, fu foarte prudentã. Ea pregãti câtiva ani triumful proiectelor sale. îndatã ce luã asuprã-si cârmuirea imperiului, te-mându-se de ostilitatea cumnatilor sãi, caesari, se folosi ele un complot care urmãrea sã-i punã în fruntea imperiului si îi sili sã intre în cler; pentru ca toatã lumea sã cunoascã acest lucru, îi obligã sã aparã, cu prilejul solemnitãtii Crãciunului din anul 780, în Sfânta Sofia si sã ia parte la slujba religioasã oficiatã în fata poporului capitalei. Pentru a-si putea impune ideile sale în privinta icoanelor, ea mai avea de înlãturat si alti adversari: toate functiunile înalte ale Statului - senat, cancelarie, armatã - erau ocupate ele iconoclasti. Erau oamenii vechiului regim, care nu s-ar fi învoit niciodatã cu o desfiintare a politicii domniilor precedente. Irene începu a schimba personalul Palatului, ridicând în functiuni oameni devotati si rude; luã comanda generalilor lui Constantin al V-lea si o încredinta oamenilor ei. Armata, trupele gãrzii imperiale erau în mare parte legate de ideilor marilor împãrati, cãci soldatii, în cea mai mare parte, ieseau din mediul hetero-dox al Orientului si erau plini de admiratie pentru Leon al III-lea si Constantin al V-lea, care-i conduseserã la biruintã. Michail Lachanodrakon, comandantul thrakesienilor, faimos prin violenta cu care executase poruncile lui Constantin al V-lea, fu înlãturat. Omul cel mai influent, atotputernic, fu eunucul Staurakios, ridicat de Irene la demnitatea de patrikios si în functia 155
NICOLAE BANF.SCU de logothetes tou dromou, care, 20 ele ani, o va servi cu credintã. El negocie, ca diplomat, pacea cu arabii, când acestia reluarã luptele obisnuite ele frontierã si venirã, pustiind, prin Asia Micã, pânã la Bosfor, în 783. Regenta cumpãrã pacea pe trei ani cu un tribut anual de 70.000 de solidi (sau nomismata)^. Tot el, ca general, purtã rãzboiul cu slavii din Macedonia si Hel-las (789) si-i aduse la supunere. Primii ani ai împãrãtesei Irene au fost grei, dar n-au clescura-jat-o. Arabii Mesopotamiei, sub califul Mahdi, începurã, în 781, incursiunile în Asia Micã, poate pentru cã stiau cã e o femeie pe tron. Irene trimise împotriva lor „TOC nepaiim i^ejiaTa", dupã expresia lui Theophanes (I, 455), adicã armatele clin Asia Micã. Generalul Michail Lachanodrakon avu la început succese, dar în 782 fu biruit de fortele superioare arabe, care ajunserã pânã la Bosfor. Primejdia arabã o sileste pe basilissa sã se apropie de Carol cel Mare, care desfiintase (774) regatul longobarzilor din Italia si se proclamase regele lor (rex Francorum et Longobardorum at-que patricius Romanus) si-si dobândise astfel mare nume în Apus. Ambasadori bizantini venirã în capitala lui Carol, propu-nându-i cãsãtoria fiului Irenei, Constantin al Vl-lea, cu Rothruda., la Theophanes ,,'EpDi3pdb". Carol primi propunerile si un învãtat bizantin rãmase la Curtea regelui franc, pentru ca sã o învete pe Rothruda „literele si limba grecilor" si s-o introducã „în obiceiurile împãratilor romani", în acest timp, Irene fu nevoitã a încheia o pace pe trei ani cu arabii, plãtindu-le 70.000 nomismata de aur si daruri, mãtase s.a. Fu si un schimb de prizonieri, pentru a fi eliberati strategii bizantini captivi. Scãpând astfel de amenintarea arabilor, împãrãteasa îsi întoarse atentia spre slavii din Hellada, care, poate în întelegere 95 Solidus era de la Constantin cel Mare, aureus (gr. egal cu 1/72 din livra de aur. Avea 4 gr 548. El scade si dupã lus-tinian ajunge la 4 gr 4. în franci, egal cu 15,85. 156
în 784, dupã ce s-a înlãturat primejdia din Rãsãrit si Apus, Irene începu sã se gândeascã la împlinirea proiectelor sale iconofile. Patriarhul Paul al IV-lea se retrase si, în locu-i, fu ridicat Tara-sios, secretar imperial, devotat cultului icoanelor. încã ele la începutul domniei, Irene arãtã în materie de religie o tolerantã necunoscutã ele multã vreme. Cãlugãrii se strânserã iarãsi în Constantinopol. Patriarhul Paul al IV-lea singur rãmânea om al vechiului regim, legat de erezie, prin jurãmântul ce-1 depusese la urcarea lui pe tronul patriarhal: 20 februarie 780. în 31 august 784, el se retrase - sub influenta Curtii, probabil - si Irene ridicã (25 decembrie 784) atunci în Scaunul Patriarhal un om al sãu, pe secretarul imperial Tarastos, care servi cu credintã toatã politica religioasã a împãrãtesei. La 29 august 784, Irene trimise o ambasadã papei Hadrian, pentru a-i propune convocarea unui sinod ecumenic. Rãspunsul pontifical, din 27 octombrie 785, aproba planurile împãrãtesei. Doi apocrisiari ai papei venirã în 786 la Constantinopol. împãrãteasa le dãdu prelatilor bizantini ordin sã se adune în vara anului 786. sedinta se deschise si avu loc în 31 iulie (al 7-lea sinod ecumenic), în Biserica Sfintilor Apostoli, împãrãteasa asista, cu fiul sãu, la sedintã, în asa-zisele catechume-na ale basilicii. Egumenul mãnãstirii Sakkudion (din 157 NICOLAF. BANESCU Bithynia), vestitul Platon, unul dintre cei mai ferventi apãrãtori ai icoanelor, îsi începuse, din amvon, discursul îndreptat împotriva sinodului din Hieria, când deodatã soldati ai gãrzii imperiale, cu armele în mâini, pãtrunserã în bisericã, amenintânclu-i pe prelati, împãrãteasa încercã zadarnic a potoli miscarea, episcopii se împrãstiarã si iconoclastii, unindu-se cu armata, strigarã: „Am biruit !"96 Legatii papei si o multime din episcopi pãrãsirã Constantinopolul. Irene nu prevãzuse acest incident, împreunã cu Staurakios, ea întrebuinta toate mijloacele pentru a scãpa de aceste trupe potrivnice. Prin bani si fãgãduieli îsi câstigã corpurile de armatã clin Asia, totdeauna geloase pe trupele care aveau garnizoana în capitalã. Apoi se anuntã o mare expeditie împotriva arabilor si trupele de gardã furã trecute atunci în Asia si înlocuite cu cele care fuseserã câstigate ele partea cultului icoanelor. Regimentele dusmane furã apoi dezarmate si trimise la vatrã. Acum, cu o armatã devotatã la îndemânã, Irene adunã clin nou sinodul, care nu se mai tinu în capitalã, ci, pentru mai multã sigurantã, se întruni la Niceea, în biserica Sfânta Sofia, la 24 septembrie 787 si tinu pânã la 13 octombrie. Erau prezenti 350 de episcopi, înconjurati de o multime ele egumeni si ele cãlugãrii legatiei pontificale. Sinodul aruncã anatema asupra hotãrârilor iconoclaste din 754 si restabili cultul icoanelor, sprijinit pe baze dogmatice, cu rezerva cã icoanele n-au dreptul la Theophanes, p. 461. 158
,-, r-w— adorare (A,ocTpeioc), ci numai la veneratie Kt>vr|cn<;). în noiembrie 787, pãrintii Bisericii se transportarã la Constantinopol, unde avu loc cea din urmã sedintã, în palatul Magnaurei, în prezenta Irenei si a lui Constantin al Vl-lea. împãrãteasa si împãratul, fiul ei, subscriserã la actele sinodului, în prezenta legatilor papei Hadrian. Prelatii îi aclamarã pe suverani ca pe „noul Constantin si noua Elena". Sinodul de la Niceea are o mare însemnãtate: el nu s-a multumit a restabili icoanele, ci a dat, afarã ele aceasta, partizanilor lor doctrina si organizarea pe care ei n-o aveau fatã de adversari. El a coordonat toate argumentele teologice care se puteau opune doctrinei iconoclastilor si în acelasi timp a stabilit canoane disciplinare care au fost pentru Biserica greacã punctul de plecare al unei adevãrate reforme, îndeplinite în curând de Platon si Theo-dor Studitul. Am vãzut cã inconoclastii arãtaserã cea mai mare înversunare împotriva cãlugãrilor. Ei bine, acum tocmai clin mãnãstiri porneste miscarea reformatoare. O nobilã familie clin Constantinopol, îndemnatã de un membru al ei, egumenul Platon, transformase unul dintre domeniile sale, situat în Saccudion, într-o adevãratã mãnãstire. Un nepot al lui Platon, Theodor, intrã în mãnãstire si ajunse discipolul favorit al egumenului. în 794, Platon îi determinã pe cãlugãri a-1 alege în locul sãu, simtindu-se slãbit ele bãtrânete. Theodor avea 35 de ani si va ajunge una clin cele mai puternice figuri ale Bisericii clin acel timp. Platon avusese mare înrâurire asupra sinodului ele la Niceea si e probabil cã dânsul a inspirat canoanele disciplinare, care 159 MCOLAE BANESCU alcãtuiesc, împreunã cu regulile monastice datorate lui Platon si lui Theoclor, fundamentul a ceea ce se cheamã doctrina stuclitilor. Principiile ele cãpetenie ale reformatorilor sunt douã: 1. Restabilirea riguroasã a moralei crestine, prescrierea normelor vietii monahale, organizatã în spirit ascetic sever; viata cãlugãrilor se petrecea în post si rugãciune, predici si lucru manual; 2. Neatârnarea si autonomia absolutã a Bisericii. Din punct de vedere religios, ei condamnã orice alegere episcopalã contrarã ierarhiei. Un simplu laic, un neofit nu poate ajunge episcop. Din punct de vedere politic, ei aduc o idee de o îndrãzneatã noutate în istoria bizantinã, împãratul, se stie, avea asupra Bisericii o autoritate care fãcea clin el egalul apostolilor. Aceastã autoritate în materie religioasã o contestã Theodor. Apostolul a zis: „Dumnezeu i-a pus în bisericã mai întâi pe Apostoli, apoi pe profeti, în urmã pe Doctori" (I Corinteni, 12, 28). Despre împãrati nu pomeneste nimic. Numai cei dintâi au dreptul de a fixa dogmele credintei: împãratii trebuie sã li se supunã si nu le pot lua locul. Aceste principii, proclamate în Bisericã, au produs conflicte mari, care tulburarã pacea religioasã si fãcurã cu putintã, cum vom vedea, întoarcerea ofensivã a iconoclastilor. îndatã dupã triumful pe care-1 obtinuse în sinodul de la Niceea, împãrãteasa fu amenintatã serios, în ambitia sa, clin partea lui Constantin al Vl-lea. Acesta, acum un bãiat ele 18 ani, întelegea sã domneascã. Irene îl tinuse totdeauna la o parte. La începutul domniei, un proiect ele cãsãtorie se negociase, în interes politic, între Curtea clin Constantinopol si aceea a lui Carol 160
Dar trupele themei Armeniakon se revoltarã si ce-rurã punerea în libertate a lui Constantin al Vl-lea, recunoasterea lui ca unic si adevãrat împãrat. Irene, înspãimântatã, se retrase în palatul ei din Eleutherion si abdicã. Atunci Constantin al Vl-lea ajunse efectiv împãrat; vechii consilieri ai Irenei, Staurakios, Aetios, sunt destituiti. Toti vechii dusmani ai icoanelor, în frunte cu celebrul Lachanodracon, sunt iarãsi pusi în cele mai înalte demnitãti. Dar slãbiciunea lui Constantin al Vl-lea îl face ca dupã un an, în ianuarie 792, sã se plece la rugãciunile mamei sale si s-o asocieze la domnie, reclându-i titlul de împãrãteasã si rechemând-o în Palatul Sacru. Staurakios e readus în functie. Irene, setoasã de rãzbunare, îsi pregãteste cu multã dibãcie reusita. Ea se sili, 161 N1COLAE BANESCU prin tot felul de intrigi, a-1 face pe Constantin al Vl-lea impopular, îl îndemnã mai întâi sã-1 închidã si sã-1 orbeascã pe Alexios Mosele, generalul care fusese pus în fruntea lor ele trupele rãsculate în favoarea lui Constantin al Vl-lea, în 790. Prin aceasta, Irene se rãzbuna împotriva omului care-i trãdase încrederea - el fusese anume trimis de Irene sã le supunã - si în acelasi timp ridica împotriva lui Constantin trupele themei Arme-niakon, indignate de purtarea împãratului fatã de un sef pe care-1 iubeau. Constantin al Vl-lea fu nevoit sã potoleascã el însusi revolta si cruzimea cu care o fãcu îi înstrãina simpatiile armatei. Apoi, fiindcã multi se miscau în favoarea fiilor lui Constantin al V-lea, unchii împãratului, Irene îl fãcu pe împãrat sã ia mãsuri aspre împotriva lor: cel mai mare dintre caesari, Nikephoros, fu orbit, celorlalti patru li se tãie limba, cruzime inutilã, care stârni revolta mai ales printre iconoclasti (cãci ei tineau la dânsii, în amintirea lui Constantin al V-lea) si care-1 fãcu pe împãrat foarte impopular. în sfârsit, Irene aflã un ultim mijloc pentru a înstrãina toate simpatiile lui Constantin al Vl-lea. Ea încuraja anume simpatia lui Constantin al Vl-lea pentru una dintre doamnele Curtii, Theodote, care avea, pe lângã împãrãteasa-mamã, rangul unei Kot)6iKO'oA-apia, si era înruditã cu egumenul Platon si cu nepotul sãu Theodor (vara lor), îl îndemnã a o îndepãrta pe Mãria, sotia sa, într-o mãnãstire si a se cãsãtori, în septembrie 795, cu Theodote. Binecuvântãrile rituale furã date de economul loseph. Tarasios se opuse cãsãtoriei, dar se abtinu a-1 excomunica pe împãratul adulter si nu-1 pedepsi pe preotul vinovat. Lucrul acesta stârni indigna- 162
Toate aceste fapte au ridicat opinia publicã împotriva lui Constantin al Vl-lea. Irene profitã atunci de aceastã stare de spirit si, în lipsa împãratului, care tocmai începea în Asia o expeditie împotriva arabilor, urzi un complot pentru înlãturarea acestuia. Când totul fu gata, pentru a nu-i lãsa putinta vreunui succes militar, care le-ar fi zãdãrnicit planul, împãratul fu chemat la Constantinopol. La 17 Iulie 797, Constantin al Vl-lea, întorcându-se de la Hippodrom în Palatul Sfântul Mamas, fu atacat de conjurati, din mâinile cãrora scãpã, trecând în Asia. Dar acolo e prins de agentii Irenei, care-1 aduc înapoi. El fu închis în Palatul Sacru si, din porunca mamei sale, orbit (15 august 797). Constantin al Vl-lea îsi petrecu într-o linistitã obscuritate, în mijlocul familiei sale, cei din urmã ani ai existentei1421. Nimeni nu plânse soarta nenorocitului împãrat. Bigotii, în fanatismul lor, vãzurã în aceastã tragedie pedeapsa legitimã a pãcatelor de care se fãcuse vinovat, un exemplu prin care, zice Studitul, împãratii însisi vor învãta a nu mai viola legile lui Dumnezeu si a dezlãntui persecutii nelegitime. 163
Pentru a câstiga simpatiile populatiei, Irene usura contributiile la care era impusã, fãrã sã tinã seama de nevoile financiare ale imperiului. Mãnãstirile furã mai cu seamã usurate de biruri. Impozitul ce apãsa populatia Constantinopolului fu desfiintat si impozitele ce se luau la import si export, la Abydos si Hieron, scãzute mult. în acelasi timp, ea îi umplu de binefaceri pe cãlugãri, care erau de partea sa si, spre a-si atrage poporul, usura mult contributiile, ceea ce ruinã finantele. Dar împrejurul ei se teseau acum intrigile-, favoritii se certau pentru succesiunea ei. Cei doi eunuci care guvernau imperiul, Staurakios si Aetios, râvneau a-si câstiga fiecare tronul pentru rudele sale. Scene violente, comploturi, denunturi umpleau acum palatul din Constantinopol si împãrãteasa cu greu se mentinea, în politica externã, situatia se înrãutãti. Bulgarii sub Kar-dam devenirã amenintãtori, dupã biruinta din 792 asupra lui Constantin al VI-leaM31. Arabii, sub Harun-al-Rasid fãcurã mai progrese în Orient si Irene fu nevoitã sã încheie o pace umilitoare în 798, obligându-se la plata tributului consimtit în 78 197. în timp ce Bizantul se agita în aceste lupte sterile, Carol cel Mare, la sfârsitul anului 800, restaura în Oc- Dolger, Regesten, Abt. l, 352. 164
Pentru conceptia Evului Mediu, imperiul era unic, chiar atunci când avea mai multi împãrati. Nici Carol cel Mare, nici papa Leon al III-lea n-au gândit prin acest act a crea un imperiu de Apus, care sã facã o contrapondere celui de Rãsãrit. Carol era convins cã, luând acest titlu, el devenea continuatorul împãratilor romani. Aceasta însemna cã acum Roma îl alegea pe împãrat, în locul Constantinopolului. Nu se putea concepe existenta simultanã a douã imperii. Prin esenta sa, imperiul era unic. „Doctrina imperialã a unui imperiu unic se baza pe dogma unui Dumnezeu unic, pentru cã numai în calitate de delegat temporal al lui Dumnezeu împãratul putea exercita autoritatea divinã pe pãmânt "^. Relatiile dintre Carol si Imperiul bizantin începuserã mai dinainte de anul 800. în 781, avuseserã loc negocieri pentru cãsãtoria fiului Irenei cu Rothruda. în 797, Irene îl înlãturã pe Constantin al Vl-lea. Tronul nu putea fi constitutional ocupat de o femeie. Pentru Carol si papã, el era vacant, în Analele Occi- 98 Gasquet, L'Empire byzantin et la monarchie franque, Paris, 1888, 284-285; v. si Otto Treitinger, Die ostromische Kaiser und Reichsidee nach ihrer Gestaltung im hofischen Zeremoniell, Jena, 1938 [reeditatã la Darmstadt, 1956]. 165
NICOLAE BANF.SCU clentale, la anul 800 (se relateazã evenimentele pe anii de domnie ai împãratilor bizantini), numele lui Carol urmeazã imediat dupã cel al lui Constantin al Vl-lea. Bizantul socoti încoronarea lui Carol o uzurpare. Carol îsi dãdea seama si el cã, dupã Irene, la Constan-tinopol va urma un împãrat si situatia sa va fi precarã. De aceea, începu negocieri cu Irene. Unii au vãzut în aceste negocieri planul lui Carol de a se cãsãtori cu Irene, ceea ce nu se admite, în genere, ca lucru serios. Dar în 802 se întâmplã revolutia la Constantinopol, care zãdãrnici aceste tratative. Ele se vor relua sub Ni-kephoros si urmasul sãu. Imperium Romanum gubernans era titlul ce i se dãduse lui Carol cel Mare. încoronarea lui Carol cel Mare Credem cã are dreptate N. lorga, care nu admite ca Bizantul sã fi recunoscut calitatea de împãrat pentru regele franc. în Relations autre l'Orient et l'Occident au Moyen-Âge, Paris, 1909 (conferintã sustinutã la Sorbona), el subliniazã faptul cã în cronicile grecesti nu se spune despre Carol cã „a fost încoronat împãrat", ci cã „a fost încoronat împãrat al Romei de cãtre papã". Analele france, Eginhard, ne spun cã ambasadorii lui Mihail I venirã la Aachen si, prezentând lui Carol, dupã obiceiul lor, în scris un pact de amicitie, în limba greacã, ei fãcurã elogiul lui Carol, „Iaudes ei dixerunt", dupã obiceiul ceremonialului bizantin, numin-du-1 împãrat si basileus: imperatorem eum et basileum appcllando. Lucrul nu e sigur. Cât timp avem numai rezumatul actului oficial bizantin, si acest rezumat e fãcut de aceia care aveau interes sã prezinte lucrul în luminã favorabilã, rãmâne o îndoialã, „care se sprijinã pe toatã constiinta bizantinã, invariabilã de la un secol la altul'' si care se regãseste chiar în epoca în care Bizantul nu mai înseamnã mare lucru (ca în timpul Paleologilor). Pentru acesti suverani ai Rãsãritului, occidentalii sunt niste „barbari" (p. 99 si urm.). • ,:/ ,,, 166 T
Dupã crearea unei monarhii france, se vede Sf. Scaun la dispozitia acestei populatii romane. Ea se luptã, în partide, la alegerea de papi. Erau si familiile însemnate, proprietari în jurul orasului imperial, cu ale lor „domus", castele. si ele joacã un rol aici. Ei nu voiau un stãpân la Roma, nici papa, ci un simplu protector, departe de dânsii. încoronarea de la anul 800 era si un act de vointã spontanã a „României" italiene, care ajunge a crea în persoana regelui franc ceea ce nu putuse face mai înainte, contra autoritãtii împãratului de Orient. Poporul aclamã: „Carolo, piissimo Augusto, a Deo coronato, magno, pacifica imperatori, vita et victoria." Occidentul, în forma sa popularã si dupã conceptiile sale, pe care le-am putea numi democratice, a creat aceastã formã imperialã (jbidem, p. 97). Negocieri începurã totusi, pentru aflarea unui mo-dus vivendi între cele douã state. Ambasadorii franci erau la Constantinopol când izbucni catastrofa care o prãbusi pe Irene de pe tron. Staurakios murise în 800. Aetios, acum atotputernic, conspira pentru a-1 ridica pe fratele sãu în fruntea imperiului, împotriva eunucului, alti mari demnitari se ridicau la rândul lor. Unul dintre ministri, logothetul general Nikephoros, profitã de nemultumirea generalã pentru a complota la rândul sãu. Iconoclastii îsi pregãteau si ei rãzbunarea. La 31 octombrie 802, revolutia izbucni. Irene era la resedinta ei preferatã, în pala- 167 NICOLAE BANESCU tul Eleutherion. Conjuratii pãtrund atunci în Palatul Sacru, înselând gãrzile si, punând stãpânire pe palat, îl proclamã împãrat pe Nikephoros. Irene nu mai avu tãria de a rezista. Ea se resemna a depune puterea si uzurpatorul o exila mai întâi într-o mãnãstire fondatã de dânsa, în insula Prinkipo. Dar îndatã o strãmutã mai departe, în insula Lesbos, si acolo muri dânsa, într-o tristã captivitate, în august 803. Mai târziu, rãmãsitele i-au fost aduse în mãnãstirea din Prinkipo, apoi la Constantinopol, unde furã depuse la Sfintii Apostoli. Biserica i-a iertat crimele, pentru serviciul ce-i fãcuse cu restabilirea ortodoxiei si a cultului icoanelor. Irene este pentru cronicari „prea cucernica împãrãteasã", „Noua Elenã", „iubitoarea de Dumnezeu Irene", f) et)ae6eaTdTTi A\)Yox>ai;r|j vece 'EÃevr|, Eipfrvr|". 4. Nikephoros I Genikos Nikephoros 7(802-811) se arãtã un împãrat energic. Mãsurile sale financiare îl fãcurã nesuferit; ele au fost însã necesare, dupã domnia risipitoare a Irenei. Nikephoros impuse si mãnãstirile, si bisericile, care, înmultite necontenit, aveau proprietãti întinse, în ce priveste politica religioasã, el observã o tolerantã moderatã, care potoli patimile dezlãntuite mai înainte, în politica externã, se arãtã foarte activ. El încheie mai întâi, în 803, pacea cu Carol cel Mare, în urma cãreia Imperiul bizantin îsi pãstra stãpânirea asupra Italiei Yüklə 1,84 Mb. Dostları ilə paylaş:
|