Nicolae bãnescu

Cel dintâi a fost Euphemios, patriarhul de Constan-tinopol, adept fervent al Sinodului din Chalkedon. Când o revoltã serioasã izbucni în 491, la Hippodrom, si statuile împãratului si sotiei sale au fost smulse de pe piedestalul lor si târâte pe strãzi de multime, insti-gatia revoltei a fost atribuitã trupelor de isaurieni, iar ei au fost îndatã expediati din capitalã, în timpul îndelungatului rãzboi ce a urmat, patriarhul, care si-ar fi exprimat regretele pentru lunga campanie împotriva

dovedea nu numai un apãrãtor al ortodoxiei, în confruntarea acesteia cu orientãrile heterodoxe si mai ales cu monofizismul protejat de împãratul Ariastasios I, ci si un promotor al doctrinei numite „gelasiene" de cãtre istoriografie, pe care a urmat-o papalitatea în decursul evului mediu (în acest sens, v. F. Dvornik, Pope Gelasius and emperor Anastasius, BZ, 44 (1951), p. 111-116; C. Capizzi, L'imperatore Anastasia I(491-518), Roma, 1969)]. 436 Ibidem, p. 22. [ed. a Il-a, p. 51.]

355
isaurienilor437, a fost suspectat de simpatie fatã de rebeli, ceea ce a mãrit antipatia dintre el si împãrat. Euphemios era apoi si în posesia documentului prin care împãratul garanta deciziile Sinodului de la Chalkedon si acest lucru a fost socotit ca una din cauzele de cãpetenie ale frictiunilor dintre ei438. Anas-tasios tinea sã-si exercite în plinã libertate judecata sa asupra conditiilor religioase în imperiu. El ceru sã i se restituie documentul si nu-1 obtinu decât cu forta, în privinta Sinodului din Chalkedon, suveranul pare a fi insistat cã nu trebuie sã fie proclamat si nici înlãturat în mod public439, în cele din urmã, bãnuiala intrigilor patriarhului cu sefii isaurieni pare a-1 fi determinat pe Anastasios sã nu-1 mai tolereze, în noiembrie 495, un Sinod al episcopilor adunati în Constantinopol gãsi cã doctrinele lui Euphemios nu erau strãine de nestorieni si-1 depuse din Scaun. Macedonios, conservatorul tezaurului sacru (.skevophylax) al Marii Biserici, fu numit succesorul sãu440. El semnã îndatã, în interesul pãcii religiei, edictul Henotikon. Relatiile noului patriarh cu împãratul au fost un timp bune. Ostilitatea cãlugãrilor chalkedonieni din capitalã, din cauzã cã

437 A. Fliche et V. Martin, Histoire de l'Eglise, t. 4. (De la mort de Theodose â l'election de Gregoire le Grand), 1937, p. 304.

438 Evagrius afirmã acest lucru. Cf. Duchesne, op. cit., p. 12, n. 1: „Evagrius, dans un endroit ou son recit est singulierement rapide (III, 32), raconte que Macedonius (sic!) requis de restituer le document signe par Anastase au moment de son couron-nement s'y serait refuse et que depuis lors l'empereur lui aurait voulu tout le mal possible".

439 Cf. Charanis, op. cit., p. 27.

440 Theoph., 140 (de Boor); cf. Charanis, op. cit., 27.

356
semnase edictul lui Zenon, îl decise a tine, în 499, cu permisiunea împãratului, în speranta împãcãrii cãlugãrilor, un Sinod local în Constantinopol, care confirma doctrinele Sinodului din Chalkedon „corect formulate". Dar cãlugãrii nu s-au împãcat, unele doctrine fiind, dupã dânsii, rãu formulate (iivã KO,KK>C,

în acest timp Egiptul denunta oficial Sinodul de la Chalkedon, politicã initiatã de Mongos si mentinutã credincios de urmasii sãi. împãratul a intervenit cât mai putin în afacerile religioase ale Egiptului si, când a intervenit, a întrebuintat o politicã a moderatiei, având în vedere tendintele hotãrât monofizite din Egipt.

Siria era în schimb sfâsiatã de partide. Situatia religioasã era acolo cea mai grea pentru Anastasios. Politica sa în acea regiune a fost o politicã de energie, favorabilã monofizitilor. Cu înãltarea lui Flavian în Scaunul Antiohiei, lupta religioasã în Siria ia o formã violentã. Partida monofizitilor era condusã de Philoxenos. Rãzboiul cu Persia, între 502-505, suspendã pentru un timp lupta. Monofizitii fugiti din Persia, unde erau urmãriti, au întãrit opozitia din Siria si împãratul, vãzând în ei o apãrare împotriva pericolului persan, îi ocrotea441.

în 507, Philoxenos fu invitat de împãrat la Constantinopol, poate în legãturã cu situatia religioasã din Siria. El avu însã parte de o primire ostilã în capitalã, unde monofizitul agresiv era foarte urât de cãlugãri si de populatie; la rândul sãu, patriarhul n-a acceptat a-1

Charanis, op. cit., pp. 30-31.

357
primi si împãratul a trebuit sã-1 strecoare în secret afarã din capitalã, în anul urmãtor, un cãlugãr, Nephalios, de la patriarhatul din Ierusalim, fost monofizit, dar acum aderent al Sinodului din Chalkedon, stârni, probabil cu consimtãmântul patriarhului Elias, o persecutie aprigã a cãlugãrilor monofiziti din Palestina, alungându-i din mãnãstirile lor. Când instigatorul veni la Constantinopol, patriarhul îl primi cu simpatie, aprobându-i actiunea. Cãlugãrii prigoniti hotãrârã a se plânge împãratului si, înainte de sfârsitul anului, un numãr de douã sute dintre ei furã condusi de Severos în capitala imperiului. seful monofizit stãtu trei ani la Constantinopol (508-511), lucrând împotriva persecutorilor si influentând cursul evenimentelor, cãci avea mare trecere pe lângã împãrat, a cãrui politicã religioasã coincidea cu interesele religioase ale lui Severos. Anastasios îi primi cu cinste pe cãlugãrii condusi de Severos si se întretinu cu acesta despre starea Bisericii.

Interventia insistentã a împãratului în lupta religioasã din Siria avu o serioasã repercusiune în capitalã. Patriarhul Macedonios n-a putut privi indiferent strânsa legãturã a iui Anastasios cu sefii monofiziti; el anatemizeazã pe Flavian pentru slãbiciunea atitudinilor sale. Monofizitii sirieni, socotind pe Macedonios nestorian, îi cer o profesiune de credintã în scris, împãratul le sustine cererea si patriarhul îi supuse, în vara anului 511, profesiunea de credintã prin care recunoaste primele douã sinoade, trecând sub tãcere pe cele din Efes si Chalkedon. Era deci o nouã confirmare a edictului Henotikon, dar, dupã izvoarele monofizite, Macedonios ar fi mers mai departe, condam-

358
nând public Sinodul din Chalkedon, fapt confirmat si de Evagrios. Charanis socoteste cu multã probabilitate cã, fatã de presiunile împãratului, patriarhul a putut face concesii însemnate, care au pãrut extremistilor din ambele pãrti ca o condamnare a Sinodului din Chalkedon"2. în urmã, îngrijorat de alarmarea cãlugãrilor ortodocsi ai capitalei, Macedonios a repudiat profesia de credintã datã împãratului declarând în mod public, în mãnãstirea lui Dalmatius, cã rãmâne credincios Sinodului din Chalkedon, iar cei ce-1 resping sunt eretici. Aceasta-1 decide pe Anastasios sã-1 depunã pe Macedonios. Mai întâi îi cere protocoalele originale ale acelui Sinod, dar el refuzã a le preda si, pentru sigurantã, sigileazã manuscrisul depus în altarul Marii Biserici443, de unde le ia apoi Kalopodios, economul Marii Biserici si le duce împãratului, care le distruge. La 27 iulie 511, Anastasios adunã Sinodul si reuseste sã câstige sprijinul membrilor sãi. La 7 august dã ordin lui Celer, magister officiorum, sã-1 aresteze pe patriarh si sã-1 deporteze din capitalã. Marele demnitar îl duse, în puterea noptii, la Chalkedon, ca sã evite tulburãrile în capitalã si, spre a da o sanctiune legalã depunerii patriarhului, un Sinod local, tinut la Claudiopolis, din porunca împãratului, îl depune formal. Macedonios a fost apoi exilat la Euchaita si în locul sãu a fost înãltat ca patriarh Timothei, presbiter si schevophylax al Marii Biserici, un monofizit.

Flavian, patriarhul Antiohiei, cãzu si el în urma noii ofensive monofizite, în 508-509, el tinu, la cererea îm-

442 Op. cit., p. 40.

443 Duchesne, op. cit., p. 24.

359
paratului, un Sinod local în Antiochia, la care au participat si cãpeteniile monofizitilor, care au suferit însã o mare înfrângere: partida lui Flavian a iesit în acest Sinod învingãtoare. Desi patriarhul subscrise din nou la Henotikon si recunoscu primele trei sinoade ecumenice, trecând sub tãcere pe cel de la Chalkedon, desi denuntã pe marii teologi compromisi în erezii si introduse patru capitole ce dãdeau impresia cã era împotriva Sinodului din Chalkedon, în general, si a expresiei „douã naturi" în particular, monofizitii n-au fost multumiti. Ei voiau respingerea fãrã limite a Tomului lui Leon si a actelor de la Chalkedon, concretizate de dânsii sub forma unui Typos, trimis de împãrat lui Flavian spre a-1 semna. Patriarhul încearcã a evita acest lucru printr-o nouã profesiune de credintã; nu 1-a putut însã multumi pe împãrat si pe monofiziti, încât, la presiunile suveranului, a anatemizat Sinodul atât de contestat. Dar era prea târziu; adversarii au determinat depunerea lui. împãratul le porunci sã procedeze conform cu planurile lor. Philoxenos îsi asumã conducerea si intrã în Antiochia cu o multime de cãlugãri, încãierãri mari avurã loc între populatia ortodoxã si cãlugãrii monofiziti adusi de cãpetenia lor în oras. Multi îsi pierdurã viata în aceste încãierãri. Flavian fu avizat sã pãrãseascã orasul pânã la restabilirea ordinii. El plecã, dar nu se mai întoarse niciodatã, petrecându-si restul vietii la Petra, la capãtul extrem al Palestinei, în 512, la 6 noiembrie, Severos fu hirotonit patriarh al Antiohiei.

Capitala imperiului a fost zguduitã adesea de revoltele populatiei indignate de politica religioasã a îm-

360
paratului. De douã ori tronul sãu a fost amenintat de aceste revolte în chip serios.

întâia oarã când grupa cãlugãrilor veniti cu Severos, întãritã de alti solitari, din jurul Antiohiei, mai exaltati decât cei palestinieni, în duminica de 4 noiembrie 512, intercala în Trisagion, cântat la Sfânta Sofia, clauza monofizitã 6 aTavpcotfeiq 81' 77/iâg(„care ai fost rãstignit pentru noi"), ceea ce stârni o mare emotie în publicul ortodox444, care rãspunse cântând acelasi imn în forma ortodoxã. O încãierare se produse apoi, în care unii îsi pierdurã viata. Tulburãrile se repetarã a doua zi în biserica Sfântul Theodor, iar în ziua urmãtoare, 6 noiembrie, ziua alegerii lui Severos ca patriarh al Antiohiei, miscarea luã caracterul unei periculoase revolutii, punând în mare primejdie tronul lui Anastasios. Un adevãrat lagãr ortodox se instala în Forum Constantini, pãzit energic de cãlugãri. Multimea strãbãtea furioasã orasul, sfãrâmând orice rezistentã, smulgând statuile împãratului de pe piedestalul lor si târându-le pe strãzi. Senatorii Celer si Patricius, trimisi de împãrat sã potoleascã dezordinea, abia scãparã cu viatã; prefectul orasului, Platon, fugi si se ascunse. Multimea se nãpusti asupra casei lui Marinos445 si, gãsind acolo un cãlugãr sirian fãrã ajutor, îi tãie capul, îl înfipse într-o prãjinã si-1 purtã prin oras, strigând în bãtaie de joc: „Iatã conspiratorul împotriva Treimii!". Casa lui Marinos fu incendiatã si lucrurile de pret împãrtite

444 Cedrenus, I, 631 (Bonn).

w [Marinos era ministrul de finante al lui Anastasios I (cf. Charanis, op. cit., ed. a Il-a, Thessalonic, 1974, p. 78)].

361

NICOLAE BANESCU

populatiei. Apoi, în strigãtul: „Alt împãrat pentru romani !", gloata fãrã frâu se opri în fata casei lulianei Anicia Olybria, cunoscutã ortodoxã, fiica împãratului Olybrius si a Placidiei celei tinere, unind în persoana sa traditiile familiilor Anicia si Theodosius. Sotul sãu, Areobindos, era reclamat zgomotos sã îmbrace purpura, dar acesta, prudent, fugi peste Bosfor.

în cele din urmã, împãratul, convins cã violenta rãscoalei face imposibilã restabilirea ordinii cu forta, se decise la un gest îndrãznet, într-un costum foarte simplu, fãrã coroanã pe cap si fãrã însemnele suveranitãtii, apare fãrã veste în loja imperialã a Hippo-dromului, rãsunând de strigãtele populatiei: unii intonau Trisagion în forma ortodoxã, altii vociferau pentru viata lui Marinos si a lui Platon. Prin glasul unui crainic, Anastasios declarã cã e gata sã renunte la tron, dar adãugã, în acelasi timp, cã numai unul poate fi ridicat la împãrãtie si urmeazã deci sã-si aleagã un împãrat. Aceste cuvinte neasteptate ale bãtrânului suveran dezarmarã furia multimii, care îl invitã a-si relua coroana, îi promise a se purta bine de acum înainte si se împrãstie apoi în liniste446.

Dar un an mai târziu o nouã primejdie amenintã iarãsi tronul lui Anastasios.

Vitalian, originar din Scythia (Dobrogea actualã)447, exercitând functia de comes foederatorum (el comanda o parte din regimentele federale stationate în dieceza Thraciei), se ridicã, în 513, din provinciile de la Dunãre, în fruntea trupelor sale de huni si bulgari si

446 Bury, History, I, pp. 438-439; Duchesne, op. cit., pp. 21-22; Charanis, op. cit., pp. 49-50.

362

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

apare sub zidurile Constantinopolului pentru a-1 rãsturna pe împãrat. Spre a-si câstiga simpatia populatiei, el declarã cã vine sã apere hotãrârile Sinodului de la Chalkedon.

loan din Antiochia ne-a schitat în câteva trãsãturi caracteristice portretul fizic al ambitiosului rebel: „un omulet scurt, cu voce bâlbâitã si cu extremitãtile pleoapelor aprinse, fiu al lui Patriciolus"448.

Anastasios, abil diplomat, începu tratative cu rebelul. El îl trimite pe Patricius, magister militum in praesenti, un general ce se distinsese în rãzboiul cu persii, sã negocieze. Acesta se întâlneste cu Vitalian si se înteleg ca ofiterii sefi ai acestuia sã vinã în capitalã, sã trateze direct cu împãratul, în ziua urmãtoare, ofiterii intrã în Constantinopol si aflã un împãrat binevoitor care-i copleseste cu daruri si promite a satisface doleantele trupelor lui Vitalian (Anastasios voise a reduce proviziile federatilor - annonae foeder-

447 Unii 1-au socotit got, dar E. Stein aratã (.Hist. du Bas-Empire, II, p. 178, n. 2) cã, dacã e numit de Marcellinus Comes Scytha, aceasta înseamnã cã era originar din Scythia (Dobrogea actualã). Tatãl sãu are un nume (Patriciolus) care n-are nimic gotic. Evagrios îi zice lui Vitalian 0pa| si expresia indicã, dupã Stein, pe unul din autohtonii latinizati din Balcani. [Pentru o serie de aspecte ale politicii lui Anastasios I în Scythia Minor, care în multe privinte a fost precursoarea celei duse de lustinian I la linia Dunãrii, v. I. Barnea, Contributions to Dobrudja History un-der Anastasius I, „Dacia", n.s., 4 (1960), pp. 363-374.]

448 XpoviKã, ed. C. Muller, FHG, t. V, pars prior, Paris, 1870, fragm. 214 e: Av&pwniaKoc, Ppaxvg Kai rpauAog TT)V qxovrjv Kai tdg ãitpaq roîv BÃe

363
aticae), a îndrepta greselile lui Hypatios""9 fatã de dînsii si a ajunge la întelegere cu papa în problema religioasã. Multumiti, ofiterii jurarã credintã împãratului si pãrãsirã capitala. Vitalian n-avu altã alternativã decât sã se retragã si sã astepte urmãrile.

Anastasios însã nu se mai gândi sã-si tinã promisiunile. Hypatios fu rechemat de la comanda în Thracia si în locul sãu fu trimis Kyrillos, un illirian cu multã experientã, care fu asasinat, pe când dormea, de Vitalian, corupându-i pe paznici, împãratul ceru senatului sã-1 declare pe Vitalian dusman public al Statului roman si o armatã mare fu trimisã împotriva lui, sub comanda lui Hypatios. Dupã un prim succes, armata imperialã se întãri la Akra, pe tãrmul mãrii, unde, atacatã, luptã cu bravurã, dar, covârsitã de masa barbarilor de „huni", suferi o înfrângere dezastruoasã. Hypatios si alti sefi cãzurã prizonieri si a fost nevoie de expedierea unei ambasade pentru rãscumpãrarea lor, dar ambasadorii furã prinsi la Sozopolis si banii rãscumpãrãrii (1000 pfunzi de aur) confiscati, într-acestea, o revoltã se întâmplã la Constantinopol, când împãratul interzise celebrarea unor anumite festivitãti. Sperând a se folosi de nemultumirea populatiei, Vitalian se decide a ataca din nou capitala, pe uscat si pe mare. El echipeazã o flotã de 200 de corãbii si o trimite, în 514, în Bosfor, iar armata de uscat, pe care o

449 [Cum reiese si din expunerea ulterioarã, Hypatios detinea comanda trupelor din Tracia; avea sã lupte ulterior cu Vitalian, mai apoi sã întreprindã un pelerinaj la Ierusalim, iar în vremea rãscoalei „Nika" (532) a sfârsit în chip tragic, fiind proclamat împãrat, în calitate de nepot al lui Anastasios I].

364

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

conducea el însusi, veni de-a lungul coastei, la Con-stantinopol. Având si nemultumirea internã, Anas-tasios fu silit a negocia si-1 expediazã pe loan al Vale-rianei, care stabileste împreunã cu rebelul termenii pãcii, aprobate de împãrat. Hypatios fu eliberat în schimbul unei importante rãscumpãrãri si Vitalian, numit comandant al Thraciei. Anastasios se obliga apoi sã-i recheme pe episcopii depusi si sã adune un Sinod general la Herakleia Thraciei, în iulie 515, pentru unirea Bisericilor. Vitalian se retrase linistit.

în iulie 514, pontiful Romei, Symmachus, neînduplecat adversar al politicii religioase a lui Anastasios, îsi încheia viata, urmând-i în scaun Hormisdas. Cu el deschise împãratul negocierile, în acord cu promisiunea fãcutã lui Vitalian. La sfârsitul lui decembrie 514, împãratul îi expedie o scrisoare destul de simplã, in-vitându-1 a astepta Sinodul ce avea sã fie convocat la Herakleia Thraciei. Scrisoarea a ajuns în mâinile papei dupã patru luni si jumãtate, iar pânã atunci a doua scrisoare a împãratului, trimisã la 12 ianuarie 515, scrisã în alt ton, a sosit papei în martie 515, înainte de cea dintâi (împãratul vorbea acum de mijlocirea ce poate face în privinta tulburãrilor din Scythia, în urma cãrora a crezut potrivit sã se adune un Sinod, „ca prin aplanarea disputelor, sã se poatã restabili unitatea Bisericii")- Singura explicatie satisfãcãtoare a sosirii atât de târziu a primei scrisori, dupã Charanis, este cã ea „a fost plãnuitã"450. Când a fost predatã papei, era prea târziu ca sã facã pregãtirile spre a asista la importanta adunare. Hormisdas rãspunde, ca urmare, la a

P. Charanis, op. cit., ed. a H-a, p. 88.

365

NICOLAE BANESCU

doua scrisoare a împãratului, cerând sã fie mai exact informat asupra obiectului Sinodului asteptat. Apoi scrise din nou pentru cea dintâi, înstiintând cã a decis a trimite o ambasadã sã negocieze cu împãratul, si-j cerea a da toatã atentia instructiunilor pe care le aveau ambasadorii.

Conditiile aduse de legati erau pentru Anastasios inacceptabile. Papa cerea neted acceptarea Sinodului din Chalkedon si a Tomului lui Leon, condamnarea în mod public a memoriei unei lungi serii de prelati, rechemarea episcopilor catolici exilati, spre reexaminare de cãtre Scaunul roman, semnarea de cãtre împãrat si episcopii din Est a unui Libellus adus de legatii papali, a cãrui acceptare ar fi însemnat absoluta supunere fatã de papã.

Anastasios era interesat de pacea internã a imperiului si nu putea, pentru satisfacerea papei, sã provoace o mare discordie a populatiei, între altele, rãspunde lãmurit cã Nestorius si Eutyches au si fost anatemizati mai înainte; nu poate fi însã de pãrerea papei în ce priveste condamnarea celorlalte persoane, inclusiv Akakios: o anatemizare publicã a acestora ar provoca desigur tulburãri si vãrsare de sânge si „unitatea Bisericii, sãvârsitã cu valuri de sânge, nu poate fi plãcutã lui Dumnezeu". Respingând astfel propunerile papei, împãratul n-a închis totusi poarta negocierilor, ci promitea a scrie din nou, angajându-se cã o ambasadã alcãtuitã din persoane de rang ecclesiastic va fi trimisã pentru a discuta cu pontiful Romei451.

451 Ibidem, p.92.

366

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

în 516 capitala avu sã înfrunte a treia revoltã a lui Vitalian. El a fost înlãturat în acest an de la comanda Thraciei. Motivul acestei mãsuri nu se cunoaste. Anastasios stia cã între Hormisdas si Vitalian a fost o corespondentã si cã Theodoric se afla în legãturi prietenesti cu el. în 515 s-a întâmplat un fapt care a putut determina pe împãrat la mãsura luatã. Hunii sabiri nãvãlirã în provinciile pontice si le prãdarã în acelasi timp. Unii istorici moderni au conchis cã parte dintre huni au servit în armata lui Vitalian în timpul primei sale rebeliuni si erau acum încurajati sã devasteze provinciile din Est, în momentul când el se pregãtea sã atace în Vest. Pretextul lui Vitalian era cã Anastasios nu-si îndeplinise promisiunile religioase din 514. Revolta sa a fost de data aceasta scurtã, împãratul încredinta operatiile militare lui Marinos, care nu mai era prefect al Pretoriului. La intrarea Cornului-de-Aur, Marinos obtinu o izbândã decisivã asupra flotei rebelului compusã din goti si huni,-nimicitã aproape total printr-o compozitie chimicã similarã focului grecesc de mai târziu452, iar armata de uscat îi fu zdrobitã la Sykai (Galata). Vitalian se refugie, cu sfãrâmãturile armatei sale, la Anchialos. Trei din principalii sãi aderenti cãzurã în mâinile imperialilor, printre care si hunul Tarrach, care-1 asasinase cu propria-i mânã pe Kyrillos. Ei furã executati la Constantinopol. Vitalian

452 Aceastã compozitie chimicã a fost procuratã lui Marinos, dupã câte relateazã (pp. 402-405) Malalas, de un învãtat atenian numit Proclus (nu neoplatonicianul). Cronicarul bizantin o numeste „sulf natural" (t9efov ãitvpov). Cf. Bury, op. cit., p. 452, n. 1; Charanis, op. cit., pp. 63-65.

367
fu depus din comanda sa asupra Thraciei. Slãbit mult dupã aceastã înfrângere, el a fost silit sã stea de acum linistit453.

Scãpat astfel de pericolul din afarã, Anastasios reia negocierile cu papa. Situatia din Illyricum si Grecia, unde episcopii se desfãcuserã de Thessalonic si cereau papei sã-i ia înapoi în sânul Bicericii romane, îl îndemna pe împãrat sã dea toatã atentia problemei religioase. El decise sã se adreseze si senatului, în speranta cã-1 va determina prin influenta sa pe papã, sã primeascã un compromis. Doi ambasadori furã trimisi la Roma cu douã scrisori: una adresatã papei, alta senatului, datate 28 iulie 516. Dar senatul era sub influenta papei, care se bucura si de sprijinul lui Theodo-ric, încât ambasadorii n-au putut ajunge la nici o întelegere, împãratul continuã prin urmare schisma. Cât pentru Hormisdas, acesta cãutã a exploata situatia din Siria, nemultumitoare imperiului.

Un numãr de epicopi din Siria si Palestina refuzarã a-1 recunoaste pe Severos ca patriarh al Antiohiei. Doi dintre ei 1-au depus chiar din Scaun. Dificultãtile acestea îl fãcurã pe Anastasios sã cheme Sinodul de la Tyr al episcopilor orientali, între octombrie 514 - 30 septembrie 515454, în care rolul principal îl avu Severos. El interpretã edictul Henotikon ca o adevãratã abrogare a Sinodului de la Chalkedon. în august 516, Elias al Ierusalimului fu exilat la Aila, fiindcã nu-1 recunoscuse pe Severos, si înlocuit cu loan. Cãtre sfârsitul acestui

453 E. Stein, op. cit., p. 184; Ch. Diehl, Hist. du Moyen Age, t. III, „Le monde oriental", 1944, p. 45.

Chabanis, op. cit., p. 76.

368
an, cãlugãrii din Syria Secunda, nemultumiti de persecutiile lui Severos, apeleazã la papã, recunoscându-1 de cãpetenie a lor. în Peninsula Balcanicã situatia nu era mai bunã. Cum am vãzut, multi episcopi din Illyricum si Grecia iesiserã din comuniunea episcopului de Thessalonic, Dorotheos si apelaserã la papã. încurajat de aceastã situatie, papa se decide a trimite a doua ambasadã la Constantinopol. Ennodius, episcop de Pavia, si Peregrinus, episcop de Misenum, plecarã din Roma în primãvara anului 517. Ei duceau o scrisoare cãtre împãrat, dar si un numãr de scrisori ale papei menite a crea în Orient o opinie publicã favorabilã pozitiei romane. Anastasios, neizbutind a-i atrage pe delegati, îi expedie înapoi sub gardã, cu ordinul strict de a nu se opri în vreun port al imperiului. Scrisorile papei furã însã rãspândite de cãlugãri ortodocsi în orasele Orientului, fapt pentru care împãratul îi scrise (11 iulie 517), condamnând apucãturile sale trufase.

c. Administratie si reforme. Dacã politica religioasã a lui Anastasios a tulburat imperiul în cursul lungii sale domnii, administratia avu însã într-însul un excelent cârmuitor si o serie de reforme salutare se leagã de numele sãu.

Politica sa financiarã a asigurat statului o prosperitate fãrã de care s-a putut zice cã apogeul puterii si civilizatiei bizantine din secolul al Vl-lea n-ar fi fost cu putintã. Fãrã buna administratie a lui Anastasios, isto-

E. Stein, op. cit., p. 192.

369

NICOLAE BANESCU

ria bizantinã n-ar fi cunoscut rãzboaiele glorioase ale lui lustinian, nici uriasa operã a constructiilor sale455. El a lãsat la moartea sa, observã atât de just Stein, cel mai mare tezaur înregistrat de istoria financiarã a Bizantului: 320.000 livre de aur (adicã 23.040.000 de nomismata), cu toate cã a usurat sarcinile fiscale care apãsau asupra celor sãraci si a executat însemnate lucrãri publice. E de subliniat mai întâi faptul cã împãratul a redus cheltuielile personalului de prisos al Curtii. El a fixat un nou tarif pentru taxele pe care vasele ce treceau prin Hellespont si Bosfor le plãteau flotilei imperiale însãrcinate a supraveghea aceste strâmtori. A promulgat apoi ordonante pentru provinciile limitrofe din dieceza Orientului si pentru Libia, scãzând în parte sumele pe care soldatii limi-tanei trebuiau sã le verse autoritãtilor militare.