Nicolae breban

4 Ianuarie. N-am ieşit din casă de trei zile, stau cu geamurile închise şi hârtia albastră, triplă, de la fereastră, mă împiedică să-mi dau seama dacă e ziuă sau noapte. Petronela mi-a adus spre seară de mâncare de la birtul popii (e un birt aici, căruia i se spune aşa, pe o stradelă paralelă cu strada noastră), nişte tocăniţă şi cartofi fran­ţuzeşti. Am mâncat timp de o oră, prin autoconstrângere (1).

2. Nu am citit în timpul mesei, renunţând îa una din cele mai mari plăceri. Mâncarea a fost un chin, evident, dar mi-am impus hotărârea.

3. După mâncare, în loc să mă întind şi să citesc, o altă plăcere uriaşă a burghezului din mine (şi, mai ales o tira­nică obişnuinţă cu care corpul-spiritul meu s-a obişnuit de aproape două decenii!), am dat afară zdrenţele pe care le folosesc drept covoare, am urcat măsuţa şi cele trei sca­une în pat şi am măturat pe jos. Apoi, într-un acces de vanitate, am spălat pe jos, am frecat cu leşie şi cu o perie ce mi-a împrumutat-o o vecină. Evident, Petronela a vrut să mă ajute, cel puţin, dar am îndepărtat-o, am jignit-o chiar, ca să închei discuţia. M-am asemănat în gând cu sfântul Ignaţiu şi nu cu sfântul Francisc cu care, târâtul meu în genunchi, peste podelele umezi, ar fi avut mai multe asemănări. Legenda lui e însă dulceagă şi nu-mi place, aşa ca un ceai în care Se pune zahăr. Eu nu aspir la candoarea lui, eu aspir îa asprimea lui Ignaţiu, la mar­tiriul fostului soldat. Eu însumi am fost soldat, ofiţer. Subofiţer al companiei lui Iisus. Ha-ha, ce farsă, eu nu cred în Iisus. Aş putea însă să cred în sfântul Ignaţiu. Copilării!

Da, e adevărat, dar timp de două ore mi-am înfrânt trupul, ceea ce e mai josnic în el, pentru că, nu-i aşa, trupul meu are şi vârfurile sale, are turlele sale ce scli­pesc în lumina soarelui mistic, trupul meu are candoarea sa. Numai el (sau, mai bine zis, el o are cu siguranţă), nu şi spiritul meu. Spiritul meu e lipsit de candoare.

7 Ianuarie. E frig, ger, nu ninge, pe stradă e un praf ca în mijlocul verii. Un praf pe care vântul îl agită încon­tinuu, un aer la fel de nesănătos ca cel dintr-o mină de neferoase. Petronela a venit dimineaţă devreme (eu mă culcasem de nici o jumătate de oră, -îndobitocit de lectură) mi-a crăpat lemne şi a făcut focul, după care a plecat. Am deschis dreptul roman, de Cătuneanu; Dumnezeule, cât dogmatism, tone de bun-simţ mic-burghez. Posesie, bu­nuri, relaţii între persoane; un fel de geometrie socială îmbâcsită de logică,, de-o anume logică bolnavă, feminină, falsă. O logică socială care domneşte de două milenii şi eare a dus mereu omenirea în impas. în criză. Am citit-o râzând, plin de dispreţ, un dispreţ voios , senin; eram atât de mult" peste toate acestea, sau, cum vreţi, sub toate aces­tea! In orice caz, nu la acelaşi nivel, incapabil, ştiam, de a repeta papagaliceşte, la examen, în faţa vreunui puţoi încruntat (ca domnul conî. Petrescu Marius, de care v-am scris parcă) toate aceste inepţii. Deşi le ştiu pe de rost, în litera şi spiritul lor, dacă se poate vorbi de „spiritul" acestei cărţi, acestei dogme, un spirit absolut trivial. Aproposito: mi-a venit o idee profundă, aşa, să trec la jurnal; nu vreau să vă plictisesc, de altfel nici n-aţi înţelepe-o.

— Ha-ha, ho-ho, hi-hi, hă-hă, ho-ho, hă-hă, ioi, ah, hă-hă, hă-hă! râseră cei trei, Ştefi-bacsi, râdea în somn, în aţipeala sa bonomă, Vanina zâmbea-râzând, sfioasă, Grobei râdea cu înţelegere, cu un dispreţ leneş: ah, mortul ăsta era ridicol, caraghios, zău, era atât de închipuit, atât de megaloman!.. Dar pentru că era mort, în definitiv, îi treceau cu vederea. Dar nu.se puteau abţine să nu râdă, ce Dumnezeu! Dar... râdeau fără răutate; râdeau pur şi simplu, pentru că le făcea plăcere. Auzi: îi venise o idee profundă! hohotea Crăiniceanu, trecem la jurnal! Când trebuia să înveţe, să tocească, îi veneau, aşa, idei pro-junde!...

— ...Făcea eforturi, dragul de el, să mestece cât mai rar, să nu se rănească mâncând!

— Mătura pe jos, uitându-se în oglindă şi se auto-mortifica, lăsând-o pe Petronela să-i crape lemnele!...

— ...Vai, drăguţul de el, tare mai era scrântit! Un şu-rubel, acolo, unu micuţ de tot, ho-ho!... Şi noi îi trime­team bani, deşi n-aveam pe-atunci, decât un singur tacâm, ne treceam furculiţa şi cuţitul unul altuia, şi...

— Dar ne iubeam, puişor! spuse Vanina, brusc senti­mentală şi îi întinse soţului ei mâna.

— Ne iubeam, îngeraş! spuse el, şi a fost foarte bine că l-am ajutat. Era fratele tău şi...

— Ah, dragă Traian-Liviu, se adresă Vanina tânărului de pe dormeuză, nici nu ştii dar... uneori eu eram aceea care eram pur şi simplu revoltată şi m-am hotărât de en ori să-i tăiem stipendiile lui Mihi, student bătrân şi fără minte ce era, dar Ştefi, soţul meu, care nu-i era rudă şi nici nu-l prea simpatiza...

— ...Pe-atunci! rectifică Crăiniceanu.

— Ah, cum vrei! Ei bine, el se împotrivea de fiecare dată şi Mihi, leneşul de el, îşi primea în fiecare lună banii, pachetele cu slană, zahăr, turtucă de casă, lenjerie de schimb. Era o datorie sfântă, pentru familie! spunea el, soţul meu adică. Pe vremea aceea, îngeraş, mai credeai în familie! Şi eu care te iubeam mai puţin decât astăzi... când.:, eh!

Grobei îi privea cu veselie pe cei doi bătrâni, care se prefăceau bătrâni; adevăratul bătrân era el. Lelia ieşi din dormitorul ei, desculţă, într-o cămaşă albă, lungă, să vadă de ce râd. G seară calmă, plăcută, de familie. Ah, câte ase­menea seri tihnite, imprevizibile, îi aşteptau de afci îna­inte! Sau era de vină vinul acela nemaipomenit, ce mus­tise în anul marii bătălii de pe Don?! Probabil, ceva din vâltoarea luptei se strecurase acolo, ceva din încrederea în victoria finală, în nimicirea până la unu a călăilor fascişti. Lelia se alintă de două ori pe lângă el, gustă din paharul lui, puţin, cu vârful buzelor doar, ca o păsărică, şi alunecă înapoi In dormitorul ei feciorelnic, repede-repede, de tea­mă să nu-i sară somnul. — Să nu-mi sară, să nu-mi sară! repeta ea, gângurind ca o fetiţă. El o urmări cu o privire reţinută, bărbătească, nu lipsită de o undă de duioşie.

... 8 Ianuarie: E frig, ora şapte dimineaţă (şapte fără şapte minute) şi e al dracului de frig. Ţopăi prin casă ca un dement, mi-am îmbrăcat nişte izmene lungi, de flanelă şi două pulovere jerpelite, unul peste altul, Unde dracu întârzie Petronela?! Iată ce înseamnă să (in­troduci, să permiţi unui străin să pătrundă în circuitul tău intim, înseamnă să i te aserveşti, o prietenie, o ami­ciţie, chiar şi o simplă prietenie e începutul unei servituti, începutul unei frustrări, a unei alienări. Tânărul Marx avea perfectă dreptate: Social — alienare. Sunt un dez-adaptat, un infirm: trebuie s-o aştept pe nătânga asta să-mi facă focul şi, ceea ce e mai grav, nu e aici ca să-i dictez. Aceste rânduri vi le scriu mânu proprio, cheltuind o energie dublă, în timp ce dictându-i ei, spiritul meu vast, complicat, se poate ocupa şi cu altceva, poate rezolva pro­bleme ce i se pun, ce şi le pune. Ah, de m-aţi vedea cum ţopăi ca o lăcustă, ca un greiere! Unde pastele mă-sii în­târzie fiinţa aceea inferioară, construită ca să-mi serveas­că, să mf se aservească (nu mie, bineînţeles, ci spiritului meu cosmic, legic!), unde e cea care trebuie să poarte sandalele Domnului, ha-ha-ha! Am s-o dau afară, sau, am s-o ameninţ doar, până una alta, că o dau afară, că o îmbrâncesc pe scări! Oh, ce se va speria micuţa mea oli-gofrenă, îi vor clănţăni uşor dinţii de groaza de a-şi pierde aservirea, servitutile! Şi doar îşi găsise un stăpân pe mă­sură, Dumnezeule, ce lucru rar, ce miracol, aproape! Ve­deţi, am ajuns un adevărat „domn", un nobil, un stăpân: îmi bârfesc sluga, complotez contra ei! Acestea au ajuns, în secolul nostru efiminat, comploturile, revoluţiile: o cabală contra slugilor. Intre friptura cu sos de vin şi peşte, să poţi strecura o mică observaţie răutăcioasă la adresa „lor", a „lui", a „ei", în timp ce ,,ei" ţi se apleacă peste umăr, întrebându-te dacă mai doreşti budincă, prefăcân-du-se că nu-ţi aude sau nu-ţi înţelege şuşotelile, schimele, aluziile în două sau trei limbi străine, impasibil, impenetrabil în aservirea sa dispreţuitoare, the servant! Ah, Ies mairs du palais, majordomii, Pepin le Bref, tatăl lui Caro] cel Mare! Doamne, când sunt singur, perfect, total, sin­gur (şi eu am, printre puţinii, această forţă!) ce servitor nu veghează oare asupra mea, peste umărul meu, întin-zându-mi sosiera de. argint?1 Oare nu e El, Dumnezeu, majordomul meu în virila mea singurătate, nu e el unica şi adânca mea servitute?! Prostii! Iată ce idei poate să-ţi provoace frigul, absenţa cuiva care lipseşte de la datorie. Eu sunt, iată, prezent la datorie, dar cum e îngrozitor de frig, e abrutizant de frig în încăpere, stau şi ţopăi ca o lăcustă, îmi frec genunchii, mă aşez şi scriu rândurile acestea, apoi mă ridic şi fac câteva mişcări de gimnastică suedeză. Murdăria de a nu fi singur...

8 Ianuarie, seara. (Aţi observat că am început să vă transmit fragmente, coupuri, din jurnal, pe care le copi­ază Petronela, femeia-oaie. Rândurile de mai sus, evident sunt în copie, trase de mâna ei gingaşă, cu mult mai înţe­leaptă decât stăpâna ei, ha! Dumnezeu, i-am şi spus asta, ca să mă amuz, Dumnezeu trece prin mâna ei şi-apoi, abia, o pătrunde-în fiinţă, i se urcă în inimă, în gât, ma­xilare, spre frunte, ha-ha, până la frunte, nu ştiu dacă trece de arcul sprâncenelor ei groase şi îmbinate. Tant mieux, Dumnezeu ştie unde trebuie să se oprească, frânele inhibiţiei divine funcţionează perfect!) Interesant, de-asta vă scriu uneori atât de des, scrisorile către voi — care au început să se amalgameze în jurnalul meu — mă in­cită, intră în ceea ce numesc eu mediu solicitant. Capaci­tatea cuiva de a mă scoate din inerţie, din mediocritate; capacitatea cuiva de a presa asupra fiinţei fnele esen­ţiale, de a o împinge să se mişte, să trăiască, să emită idei-stări. Erlebnisse. Pretexte, de fapt, un anume soi de pre­texte, care te împing în fiinţa ta esenţială. Ha, viaţa noas­tră nu e un pretext pentru a trăi?! Posibil. Uneori mi-este dor ele Caius, un dor crâncen: singurul meu prie­ten, aproape fost prieten, singurul meu mare prieten. De-asta mă şi urc pe munţi, cu familia Dr. Taube: acolo sus, pe vârfuri, pe platourile pe care şuieră vântul aspru şi vi­ril ca şi gândirea mea, pot să mă gândesc la el fără să mă simt vinovat, îl văd chiar. Privesc în depărtare, în marea panoramă, în marele relief şi-i văd fiinţa uriaşă plutind peste văi, statuia sa colosală. Pe el, pe care, deşi îl iubesc până la geamăt, nu l-am mai văzut de şase luni, am refu­zat, am reuşit să nu-l mai văd. Ah, el crede că-mi este in­diferent, de-aceea... ha-ha, dacă-mi era indiferent, he-am mai fi văzut din când în când, nu-i aşa?! Bineînţeles... bineînţeles... Comic, ce spuneţi, urc ore întregi, uneori o zi întreagă, prin ploaie, înfruntând câinii sălbatici ai cio­banilor de care mi-e atât de frică, ca acolo sus să-l con­templu pe el, unicul meu prieten, statuia lui uriaşă, blân­dă, ce-mi zâmbeşte enigmatic plutind peste crestele Făgă­raşului, şi farmecul său indicibil, fenomenal, se târăşte în su§ peste toată valea Prahovei, se strecoară, subţiindu-se printre Cheile Zănoagei, mă aşteaptă supusă, figura sa uriaşă, plutind peste lacul Scropoasa. Ah, alerg, alerg să-L întâlnesc acolo, cel care mi-a fost dăruit de eternitate şi pe care, a cărui fiinţă vie, de carne, trebuie s-o resping, s-o sublimez în fâşiile acestea de ceaţă ce prind un chip într-o anume incidenţă a razelor solare, ceva asemănător cu Sfinxul Bucegilor. Prostii! încă o servitute.