Nicolae breban

— Ah, doamnă, chiţăi Lelia, înfrigurată brusc, Liviu habar nu are ce păr fantastic ai... ştii, se întoarse ea spre merceolog cu o mişcare din tors care făcea toţi banii, o mişcare înceată, au ralenti, are părul Giocondei, uriaş, negru ca un evantai, îi trece de coapse... Diseară, să mă laşi să te pieptăn, doamna Veturia! Te rog mult, da?!

— Ei bine, continuă Veturia după ce o gratifică cu un zâmbet subţire pe ,,fiica ei", profesorul mi-a desfăcut părul, i-a trebuit, ha, ha, aproape un sfert de oră şi nu pentru că ar fi fost neîndemânatec, aş spune chiar dim­potrivă!

— Ha, ha, asta-i bună: dimpotrivă!, râse gros Grobei, pierzându-şi o clipă controlul, self-controlul şi cele două femei îl priviră.

— Avea nişte degete mai presus de faima sa de chi­rurg! Mă făcusem roşie toată, părul mi-atârna în apă, mişcat de apă, doctorul Steriade era roşu ca un rac, la rându-i. omul acesta atât de sensibil, iar soţia lui, Pia, urâtă dar atât de inteligentă, râdea cu nişte hohote de se zguduiau văile! Eu însămi... da-da, eu însămi mă în­fiorasem toată, de parcă apa aceea mi-ar fi urcat încet prin vârful firelor de păr... ce spui, tinere domn. îţi place acest tablou?! Iată, acestea sunt vacanţele mele, tot­deauna singură... înconjurată de oameni fermecători, toată lumea mă tratează ca pe un copil.! Bărbaţii mă apără, şi primul dintre ei e Ciplea, bineînţeles, care a găsit în mine nu ştiu ce... — Veturia! îmi spune el cu vocea aceea a lui, mai povesteşte-ne o dată istoria aceea cu fosta ta profesoară de franceză! Când credea că te-a prins copiind şi tu citeai pe sub bancă: ,,Adolphe" de Ben­jamin Constant, ha, ha... haide, Veturia, te rugăm!

...Când plecă, Leîia îl conduse până în josul treptelor (afară începuse să ningă) şi îl rugă să vie s-o ia, dimineaţă la unsprezece, la o mică plimbare. Fix 3a unsprezece s-o fluiere de jos. în semiobscuritatea casei scărilor, merceo­logul, dintr-un confuz simţ al datoriei, vru s-o tragă la ol, s-o sărute, s-o ..jumulească puţin, he, he". Lelia era fierbinte, surescitată, dar nu se lăsă: îl respinse, nesigură la început, apoi decisă. Era grăbită să se întoarcă în ca­mera de sus, unde o aştepta Veturia să-i desfacă părul, probabil, grăbită să-l concedieze şi bănăţeanul se declară satisfăcut. Avusese o după-amiază galantă, ceva foarte chic, se discutase, nu-i aşa, despre artă, el însuşi spusese câteva fraze inteligente, fusese curtat de două femei atât de... de interesante, de culte... şi picioarele lungi ale Leliei, meşa ei neagră-sângerie, ca o capă de toreador pentru mi­cii tauri de provincie, pentru berbecuţii încăpăţânaţi, cu corniţele lor răsucite şi ochii lor bulbucaţi, albaştri, safirele provinciei... picioarele ei lungi pe care şi le punea fâşâind unul peste celălalt, încheieturile ei subţiri, tibia ei infinită, gâtul subţire, umerii laţi, ca şi ai săi, ceva care îi dădea, cum spunea bine soţia sticlarului care trăia cu o găină, ceva antic, ceva-mai-mult-decât-antic, Venus din Cnido, nu-i aşa, „disproporţia" aceea abia sesizabilă care „dădea" nu ştiu ce fel de farmec, de „intimitate", de căl­dură în gât, sâcâitoare, un fel de feminitate caldă, vie, aşa cum pulsează trupul unei ciute undeva într-un luminiş, la auzul scâncetului neruşinat al câinilor de vânătoare... Fix la unsprezece, la unsprezece fix, „onze heures ta-pant", în jur de unsprezece fix... te rog să fii punctual, voi fi, nici o grijă, eu însumi sunt punctual, nu din pedante­rie, ci din respect pentru... pentru aproapele meu... pufu-leţul acela al ei, abia vizibil, pe gât, acolo unde se termina coama ei neagră-violacee, acolo unde apucase s-o sărute odată, ah, cum ar fi muşcat-o... cum ar fi muşcat-o, acolo, afundându-şi faţa în coama ei, în locul acela zvâcnind fără apărare, fierbinte, ca o ploaie de iarnă, ca o ploaie pe ză­padă... şi sânii ei mici, puţin depărtaţi, mici-mici, cerşind, he-he, apărare, protecţie, o „înaltă protecţie", subsuorile ei... Grobei se opri în loc, ridică faţa spre cer, deschise gura şi aşteptă să simtă-gustul fulgilor pe limbă; la înce­put fulgii nu ghiciră despre ce e vorba apoi, pe rând, călă­toriră spre gura sa moluscoidă, gura sa caldă, plină de mucoase, ligamente, glande, ca un tunel de carne, fami­liar, deşuchiat... cei care treceau pe lângă el îl credeau beat, cu siguranţă, sau ameţit de un vin prost, o poşircă din acelea care se servesc la trei sferturi... subsuorile ei, gândea Grobei, în dispreţul mulţimii, numai subsuorile ei, subsuorile ei calde, fierbinţi... în aerul camerei de la etaj, încins, cele două iepe, păhărelul lui verde, luminos, pi­cioarele ei imbatabile, lungi, cu tibia ei care scâncea, cu pulpele foşnind, pe care le-ar fi desfăcut încet, ca-n vis, ca nimeni să nu bage de seamă... ca nimeni să nu observe nimic neobişnuit... nimic neobişnuit...

A doua zi, la unsprezece fix, Grobei o fluieră de jos. Nu răspunse nimeni, nu se deschise nici o fereastră şi o scurtă alarmă zigzagă prin trupul său descărnat. Apoi, evident, la al doilea fluierat (o mică arie din Rossini, cel care inventase turnedoul) se deschise geamul şi o mână, mâna ei, flutură, făcându-i semn să urce. — Să urce?! — Da-da, să urce pentru câteva minute, ea nu era gata, încă. Grobei urcă ca un bărbat, fără să se grăbească, ca un om ocupat. Telia îi bălăngănea dulce la piept, un scurt pro­gram de muzică instrumentală, pe unu se auzea mârâind radio-jurnalul. Trecu pe unu.

Bătu de câteva ori sfios, în uşă (aşa cum de jos fluie­rase sfios, de câteva ori) dar nu răspunse nimeni. Deschise uşa cu precauţie: nimic şi nimeni. Un pulovăr aruncat pe un scaun, un batic de mătase cu turnul de la Pisa im­primat, în mijlocul camerei o pereche de cizme albe, lu­cioase. Intră şi se opri lângă uşă; ce păcat că el nu fuma, acum ar fi fost momentul să aprindă o ţigară. O ţigară bună, moale, odihnitoare. Apoi se auzi vocea ei subţire:

— Intră, Grobei, intră şi fă-te comod. Viu imediat.

El se aplecă uşor, fără rost, zâmbi şi îşi descheie scurta sa de fâş, îmblănită. Trecu pe doi: sfatul medicului: ma­ladia lui Bouillaud sau reumatismul poliarticular acut. Salicilat, cortizon, suflu sistolic, endocardul inflamat, soufle au coeur, încheieturile vagabonde. Repaus la pat, atenţie la umiditate, stenoze posibile, mai presus de orice salicilat.

— De reumatism nu moare nimeni!, cum spu­sese profesorul Rădulescu. Linge încheieturile şi muşcă inima. Bravo! Trecu pe unu: — întrecerea socialistă, fac­tor de bază al... trecu pe scurte, căutând radio Praga în programul său de dimineaţă. Exact: jazz: — „Blood sweat and tears".

Unde era doamna Veturia, cu sânii ei opulenţi?! Cu albumele ei de artă, cu fostul ei magazin de sticlărie şi bibelouri, lustre şi lampadare, ceşti şi vaze de cristal. Cu cercul ei de celebrităţi bucureştene, făcând plajă pe bolo­vanii de la Călimăneşti, cu doamnele coapte şi inteligente, în sfârşit: inteligente şi domnii cu trusele lor de voiaj, părul lor cănit, specialişti în ceva foarte important, inşi subtili, cu adevărat subtili. Grobei se strădui să dispreţuiască toate acestea, dar nu ca cineva care se străduieşte să parvină, ci ca un tânăr bănăţean, liber de prejudecăţi, prea mândru pentru a dori să facă o carieră. Domnii bucureş-teni, din jurul bolovanilor pe care stăteau doamnele culte la soare; şi ei şi ele, era evident asta, n-aveau nici un chef unii de alţii. Ele ar fi vrut nişte tineri armăsari sau berbe-cuţi năvalnici, cu fire de iarbă crude uitate în botul lor umed iar ei, distinşii domni, nişte manechine din „Vogie" sau „Pour vous" sau „Stern" sau „Elle" sau „Konkret" sau „Sanlkt Pauli", să chiţcăie în jurul lor ca în jurul vre­unui fabricant de săpunuri sau motoare electrice sau de­tergenţi ce au la ei acasă cea mai grozavă colecţie de im-presionişti. Celebrităţi nu-i aşa?! Cu toţii vânăm celebri­tatea şi Grobei, el însuşi, o vâna în felul lui. In felul lui. Şi se priveau unii pe alţii de parcă ar fi fost manechine cu picioarele lungi, din plastic, sau armăsari de la Cardin, grajdurile Cardin. Când îi vedea astfel, pe bănăţean îl umfla râsul. Bah, distinsa societate de bucureşteni, cu trusele lor de voiaj nichelate, cu tâmplele lor distinse, cu stomacurile lor macerate, în ţăndări, cu ochii lor apoşi şi inteligenţi.

— Nebune, dacă voi chema sufletul tău la mine în această noapte?! Ce vei face cu hambarele tale pline, cu hergheliile, femeile, cărţile, creditul şi ma­şina de tuns iarba, ultimul model, cu doi cilindri?!... Ve­turia, cu tot balastul ei îi plăcea. Era ceva, avea ceva... trecu pe medii: sfatul apicultorului. Trecu pe unu: la sfârşit de săptămână, cântec, joc şi voie bună. Pe lungi, un post bulgăresc, o cântăreaţă răguşită care mârâia un fel de fox-trott de curând descoperit. Perfect! Da... avea ceva, ceva, cum să zic eu... ceva interesant, bineînţeles nu minciunile ei, cu bolovanii de la Călimăneşti şi Ve­nera din Cnido, madame Bovary de la Oraviţa, ha, ha, madame Bovary de la Oraviţa! Nu-nu, altceva, cu totul altceva... sânii ei mari, lăptoşi, abia susţinuţi de sutienul de mătase, ţâţele ei cumsecade, ce îmbătrâneau încet, în­tr-o castitate silită, râncedă, sânii ei dormitau în umbra vreunui confesional catolic, pe care, el, Grobei, i-ar fi prins cu amândouă mâinile deodată şi i-ar fi... i-ar fi... răsucit ca pe nişte manete, ha, ha, în care şi-ar fi înfipt unghiile şi degetele ca nişte unghii, privind-o fix în ochi pe coana Veturia, mămica Leliei, distinsă vileagiaturistă. Ha! Şi totuşi o anume furnicătură, ceva ca un fel de respect se insinua totuşi în fiinţa sa descărnată, un fel de admiraţie tâmpă, greoaie, bănăţenească... trecu pe doi: ultimul sfat apicol.

— ...Iartă-mă că te-am făcut să aştepţi. Nu te superi, nu-i aşa?

Lelia intră proaspătă, într-un capot galben-orange, pe tocuri şi Grobei auzi în aceeaşi clipă, fără să vrea, apa de la .closet căzând ca turbată din bazinele ei de fontă, un zgomot ce se strecurase în două rânduri prin gândurile sale nonşalante, ce ciudat, de ce îl auzise tocmai acum?!

— Eşti minunată, se auzi el spunând, dând-o mai încet pe Telia, eşti .proaspătă şi minunată!

— Da?! făcu ea râzând fericit şi îşi apropie o clipă faţa, aproape să-l atingă, încât el, buimăcit, simţi doar o boare rece, parfumată şi când să întindă mâna ea se rupse chicotind. Atunci, auzi încă o dată acel zgomot nesuferit care se repercuta în urechea sa ca un mecanism uitat în funcţie, dereglat. — Pfui, ce animale scârboase suntem! gândi Grobei şi se gândi că dacă ar fi fost fumător, ar fi fost încă o dată momentul potrivit ca să aprindă o ţigară. Acum, când ea se fandosea în faţa oglinzii aceleia ieftine, cu ape...

— Vrei să-ţi fac o cafea?!

— Da, aprobă el şi roşi, văzându-se tratat cu atâta consideraţie. Apoi se ridica şi o luă în braţe, aşa cum era, în capot, şi îi deschise nasturii din faţă. Ea era suspect de docilă şi când el dădu cu ochii de taiorul vernil pe care ea îl avea îmbrăcat pe dedesubt, izbucni în râs. Apoi, îi luă între palme capul său de berbecuţ cu ochii bulbucaţi, cele mai frumoase safire bănăţene şi îl sărută pe gură, fără lăcomie. Aşa cum te priveşti în oglindă, dacă aşa ceva e posibil: să săruţi pe cineva, un bărbat şi în acelaşi timp să te uiţi în oglindă. Ei, da, unii pot face asta şi Lelia era dintre aceştia. Apoi începu să o sărute el şi să-i caute sânii cu mâinile. Sânii ei mici, puţin distanţi, nu sânii celei­lalte, apoşi, nesătui, virtuoşi fără chef, abject de demni. Lelia mirosea bine, pielea îi era rece, parfumată, se lăsă sărutată, mângâiată, pipăită, ca şi cum ar fi fost la croi­toreasă. De parcă cinci oglinzi înalte i-ar fi reflectat silu­eta subţire, înaltă şi mâinile cu degete scurte ale lui Gro­bei ar fi fost nişte braţe mecanice sau pneumatice ce o greblau fără grabă şi fără imaginaţie. Gâfâia chiar, şi el se excită auzid doar gâfâitul ei. Un gâfâit plictisit dar, Dum­nezeule, gâfâia ea, încet, minunea aceea cu picioarele lungi după care se întorcea, tot corsoul' din staţiune şi de la Alba. Zecile de bărbaţi care întoarseră capul după ea, îl priveau pe el acum, pe el care o ţinea în braţele sale descăr­nate, el, cu o jumătate de cap bună mai scund decât ea şi asta era ceva, nu?! Să ţii o astfel de liană în braţe, să te caţeri pe o astfel de statuie cu sânii de marmoră lăptoasă gri, murdară de câte degete i-au atins, de câte mâini tu­ristice s-au şters de ei, visătorii... începu să gâfâie şi el, încet, aproape din politeţe, deoarece era mai mult impre­sionat decât excitat. Tâmplele lui concave, bolnăvicios de concave, se înroşiseră şi Lelia se mişca uşor, insesizabilă, absentă, ca o plantă subacvatică. Era politeţea ei, polite­ţea inimii ei în tact de ³/4- O săruta încet metodic, îşi tre­cea mâinile sale cu unghiile mâncate peste omoplaţii şi umerii ei, peste fesele ei, peste sânii ei înfioraţi (ea nu avea, cel puţin în acea clipă, sutien), din nou pe omoplaţi, de-a lungul braţelor, pe fese, apoi îşi strecură stânga şi o prinse de sân şi acesta scânci, pe cuvântul meu de onoare, scânci ca un căţeluş şi Grobei trebui să facă un efort ca să nu izbucnească în râs, într-unui din râsetele sale scurte, groase, lătrătoare, unul din râsetele sale „de acasă", prin­tre prietenii săi cu care îşi bea berea de miercuri şi de sâmbătă seara. Uneori şi joia, când terminau bilanţul cu bine, pentru că îl ajuta pe Tică Belcea, şeful lui. Era un fel de a-l linguşi şi singura scuză a acestui lucru e s-o faci faţă de cineva pe care îl dispreţuieşti.

Lelia îl suporta, gâfâia uşor, abia simţit, îşi lăsă capul pe spate, buzele întredeschise, vârfurile dinţilor mărunţi sclipind în lumina soarelui viu, pleoapele aproape închise. Ce se vedea sub ele? .! Grobei lucra mai departe, ea în­cepu, ca în vis, să se retragă spre pat, el o urmă, era doar ostatecul ei, o ţinea în braţe. Intimidat, mai mult intimi­dat, s-ar zice impresionat de el însuşi, de parcă ar fi văzut tot ce simţea. Dumnezeule, îi pipăia fesele şi îi venea să-i sărute mâna, de emoţie. Numai să nu se prindă ea. Să nu se prindă... să nu se prindă...

Ea se rupse (nemulţumită?! Nu, nu...) şi îi făcu un ness iar el, ca să demonstreze sânge rece, ceru cu obrăzni­cie ceva de băut. Lelia îl privi o clipă dezorientată, apoi îi făcu cu ochiul, se duse tiptil spre geamantanul Veturiei, îşi strecură mâna şi scoase sticla verzuie de Benedictină. îi turnă un păhărel, acelaşi de aseară şi băgă sticla îna­poi. Apoi se aşeză lângă el, pe un taburel, mulţumită că furase pentru invitatul lor. Al celor două, al celor doi. El îi dădu să guste din păhărelul lui, la început ea nu voi, ca o fetiţă, apoi gustă cu vârful buzelor. încă o dată. Bun şi lipicios. Grobei privi gânditor câteva clipe paharul, apoi îl turnă pe gât, până la fund. îl aşeză pe masă apoi o trase la el, cu o mişcare atât de stângace încât ea începu să râdă. Dar bănăţenii sunt încăpăţânaţi, oricum, nu există încăpă­ţânat mai mare decât un stângaci. Şi astfel se prăvăliră pe pat, ea privindu-l încă cu ironie, el afundându-şi gura şi nasul (subţire, o idee prea lungă) în gâtul ei, acolo unde se sfârşea perdeaua deasă, neagră-sângerie şi începea pufu-leţul acela la care se gândise aseară în timp ce fulgii muri­bunzi se topeau de mucoasa gurii sale. Da, iată, era în­tr-adevăr acelaşi pufuleţ fierbinte la care se gândise aseară şi acest lucru îl excită cu adevărat. Aseară îl visase, acest loc, acest locşor şi acum iată, muşca de aici, îl simţea tulburat şi fierbinte sub buze. Muşcă o dată ascuţit, ea ţipă, nu prea tare şi el o ţinu, ca un câine, cu gura înfiptă în ceafa ei, trăgând-o încet încoace şi încolo peste cuvertura care se răscolise. Dedesubt, albul cearceafului se căsca, fugea ca o prăpastie marină, capotul îi alunecase de pe umeri, îi desfăcu nasturii de la bluză şi îşi afundă faţa în culcuşul sânilor.

Lelia stătea, placidă, parcă asista, cu trupul ei lung, arcuit, visător, abandonat, pozând mereu, pentru stafiile pitice din jurul lor. Grobei se alarmă uşor: ce urma acum, ce trebuia să facă acum, ce se cădea?! Să fie delicat sau brutal, să se oprească aici sau să... (el înghiţi speriat, în sec, de două ori)... sau să... bineînţeles... nea Tomiţă ar... ha, ha, normal că... ei se răsuciră de două ori unul peste altul, ciudat, ea se lăsa cu totul în voia lui, cu buzele şi pleoapele întredeschise, cu părul negru şi viu, singurul lui complice... ce lungă era, Dumnezeule, picioarele ei se desfăcuseră, se zărea furoul de nylon alb, cu dantele de-o palmă, din pachet, desigur, afurisit, sânii ei mici scăpaseră din orice fel de... de... buzele sale subţiri lucrau, lucrau, saliva sa respectuoasă se întinse pe sânii ei, pe umerii ei ascuţiţi-rotunzi, pe gâtul subţire, lung, pe gură, pe ochi...

— ...Stai... stai puţin, te rog... nu te uita o clipă, te rog ... nu te uita...! murmură ea, în transă, cu ochii întredes-chişi, pozând cu ochii întredeschişi, îl îndepărtă cu mâna, uşor, se întoarse pe o parte şi cu două mişcări iuţi, dure­roase, îşi scoase ciorapii colanţi şi chiloţii mini, albi, ca o batistă. Apoi se răsuci încet spre el, aşteptându-l, cu ace­eaşi visare a ei de dinainte, pozată, sinceră şi afectarea ei, uriaşa ei afectare ce se topea în albastrul de sus.

Un fulger îl zigzagă pe Grobei din creştet până în tălpi şi înainte ca braţul său avid să se întindă spre ea, minu­nea aceea ce i se oferise — mai iute decât braţul său pofti­cios, rânjind de satisfacţie — el se eliberă şi fugi de pat.

— Ce-i, ce s-a întâmplat?! murmură ea cu duioşie, privindu-l printre gene cu aceeaşi lene enormă.

Grobei se apropie de geam, îşi potrivi reflex cravata, părul, trase furios de o manşetă ce se răsucise, cămaşa îi ieşise pe trei sferturi din pantalon. Apoi, cu un gest hotărât, se întoarse şi se aşeză lângă trupul ei, pe marginea patului, acoperind-o cu un colţ al plapumei deşi ea era îmbrăcată, aproape îmbrăcată, s-ar putea spune.

— Ce-i cu tine? murmură Lelia-cea-mare, lăsându-se mângâiată de mâna lui febrilă, o mână ce o dorea încă, ce nu renunţase. în câteva fraze scurte, hotărâte, el îi explică că nu voia ca totul să se întâmple astfel, să se „irosească" astfel. Ea era şi trebuia să^devie iubita lui, logodnica lui şi... da, îi va spune acum, deşi... deşi poate nu e momen­tul deşi... poate că tocmai acum e momentul, poate că... da. El îşi înghiţi încă o dată saliva, aşa cum făcuse în faţa geamului cu câteva minute înainte când fusese o clipă lungă bărbat şi adăugă: — Da, vizitele sale progra­mate la Alba, de care amintise aseară erau un fel de... un fel de cerere în... cum se spune: — în logodnă, dacă există o astfel de expresie. Nu bătuseră ele două din palme?! Doamna Veturia se va bucura cu siguranţă, el era convins că această femeie, puţin demodată, e adevă­rat, ţinea sincer la ea, la ei doi... le voia binele, numai binele...

Ea se ridică încet într-un cot, încet, încet, şi-l mângâie uimită pe părul său spălăcit: — Bine, dar... toate acestea nu contrazic în nici un fel... iubirea, dăruirea ei... ea voise să i se dăruiască lui, tocmai din... darul său numai pent'u el... ea voise să-i dăruiască trupul ei odată cu... odată cu iubirea ei, bineînţeles, cu inima ei care...

Lelia vorbea curgător, cu pauze prin care se strecura respiraţia ei scurtă, parfumată, pe care el o inhala cu re­ligiozitate, uimit. Stăpână pe ea, stăpână pe el, logodnica lui, frazele ei sâsâiau ca un şarpe halucinat, curgătoare şi întrerupte, calde, iuţi mâna ei îl mângâiau încet, per­suasiv, pe păr şi pe gâtul său plebeic.

— Nu-nu, replică el, calm, hotărât, impresionat de propria sa Hotărâre (de unde ieşise aşa, deodată?!), ei doi se vor logodi, el o va vizita acasă, în anturajul familiei ei, vor stabili data nunţii, el e un om serios, în ciuda tine­reţii sale... da, în ciuda tinereţii sale!, şi un luciu se aprinse în ochii săi de obicei atât de şterşi, de profesiune: şterşi! — Un luciu care o uimi o clipă pe somnoroasa pi­sică uriaşă de lângă el, un luciu fanatic care îi împinse capul pe spate, aşa cum te priveşti într-o oglindă cu ape. De parcă el îşi ura propria sa tinereţe, anii săi ce suiau atât de greoi spre treizeci, ca o cascadă care face efortul de a atârna în aer, peste stânci. . . . Apoi, cu gesturi îndemânatice de amant, el o ajută să se ridice, îi încheie nasturii de la bluză, o sărută pe gâţ, pe ochi, în timp ce ea mai tremura încă. Uşor, uşor, aşa cum se strecoară un vânt tânăr printre nuielele subţiri, aşa cum vibrează frunzele de plop, etern. Lelia făcu un pas, încă unul, şovăitor, neîndrăznind să deschidă de-a binelea pleoapele ei albăstrii, ca o convalescentă care pă­răseşte patul prea devreme, periculos de devreme. Dum­nezeule, cum se învârtea camera cu ea, el o susţinea de­licat de braţ, îi simţea degetele pe cot.

Luară masa împreună, la cantină, în acea zi, apoi se despărţiră deoarece nea Tomiţă pleca şi Grobei crezu de datoria sa să-şi ia rămas bun de la prietenul său. în timpul mesei Lelia fu caldă cu el şi absentă, aşa cum era de obi­cei. Avu succes la mesele vecine, o parte din gaşca de la Vârful cu Dor era prezentă, Stela Hodoş, prietena ei din Ploieşti, luă loc chiar la masa lor. Lelia se lăsa consolată de toată lumea, farmecul ei crescuse ca oricine pierde, şi numai el, Grobei, ştia sursa farmecului ei. Apoi o pierdu din vedere, toată după-amiaza şi întreaga seară. Parcă in­trase în pământ, mult după ce trenul care-l purta pe nea Tomiţă se pierdu în orizontul învăluit în fum şi ceaţă. Era o zi gri, antipatică, cu cerul coborât. — O fi pe undeva cu prietenii ei!, îi spuse, cu o anume enervare, prost ascunsă, doamna Veturia când el o căută, pentru a doua oară, la vilă, la o oră înaintată: aproape zece, mai exact, zece fără zece.

Dar enervarea ei, a Veturiei, nu-l privea pe el, dovadă că ea îl conduse la plecare, susţinând că „vrea să ia puţin aer, că băuse trei cafele în acea după-amiază şi că etc, etc". Astfel coborâră împreună corsoul, trecând, bine în­fofoliţi, pe lângă vitrinele anemice. Doamna Veturia îl luă de braţ şi el o puse la curent cu intenţia sa în legă­tură cu Lelia, cu planurile sale de viitor, mai bine zis. Ea răspunse la toate aceste confidenţe cu un entuziasm eva­ziv, distrat, declară că aerul tare îi face bine, într-adevăr, spre surpriza tânărului, se însenină, stelele sclipeau prin­tre norii uriaşi şi el trase aerul adânc în piept. Simţea din când în când mâna mică a doamnei Veturia strângân-du-l involuntar de braţ, ca o mică vietate, şi atunci întor­cea capul, surprinzându-i profilul ei de şoarece, cu nasul ei ascuţit şi bărbia teşită. Ii vorbea despre tinereţea ei, des­pre primii ei ani de femeie măritată,' soţul ei fusese pri­zonier în Rusia şi toată lumea, ea însăşi, se crezuse vă­duvă. De-atunci, cel puţin după spusele ei, datau două trăsături care aveau să devină esenţiale, ale firii ei: apa­riţia bolii şi a curtezanilor. Două din maniile ei sfinte. O perpetuă suferinţă fizică, întreţinută cu o imaginaţie re­dutabilă căreia, realitatea, avea să i se~plece în curând şi pentru totdeauna şi o falsă existenţă, mai reală decât cea reală, acea a geniului ei înnăscut, inexprimabil, pe care fiinţe superioare, mereu de acelaşi sex, aveau să-l denişeze fără greş, împrumutând vieţii ei un romantism acut mo­dern. Ea va fi copila răsfăţată a provinciei, femeia curtată de un oraş sau orăşel întreg, de la preotul catolic până la cutare inspector financiar, cutare medic primar internist, cutare conferenţiar de ginecologie din Timişoara, profe­sorul Ciplea din Bucureşti, pe şlefuitele pietre de la Că-limăneşti, până la tinerii candidaţi la examenul de admitere la Agronomie sau Litere. Tot ce avea provincia mai preţios sau mai ciudat trebuia să-i depună ofrandă, ei şi bolilor ei mărunte, abia mărturisite, mereu prezente, încât ajunsese de nevindecat, nimeni nu se gândea vreodată, aşa cum nu te gândeşti indecent în prezenţa unei anume persoane, la sfârşitul suferinţelor ei fizice. De aici dru­mul aproape zilnic la biserică, cultul pentru renaştere şi maeştrii şi pânzele lor, cărora ea le restituia mistica din care ei evadaseră. Arta lor devenea din ce în ce mai pu­ţin laică, revolta lor tot mai ştearsă. Ce imperiu se învâr­tise, se învârtea în jurul ei şi Grobei o asculta, uimit el însuşi de cât interes trezeau în el însuşi frazele ei pripite. Ce-ar fi zis dacă ar fi ştiut de scena de azi dimineaţă?! De ce-i spunea toate astea? (Ajunsese să-i mărturi­sească de câte ori pe săptămână se culcase cu ea soţul ei, la începutul căsniciei.) Intuia oare ceva deosebit la el, la Traian-Liviu Grobei?! Din pură plictiseală, ca să trăncă­nească, aşa cum fac femeile în tren sau în vilegiatură sau in sanator sau confesionale sau în pat?! Din bovarism, din instinctul nobil de a-şi inventa o legendă din propria-i viaţă scurtă şi care se scurgea mereu, ca racul, cu dosul înainte, cu antenele pipăind trecutul mereu inventat, aşa cum fac popoarele?! Din disperare?! Din disperare?! O disperare ce devenise obicei, ca şi rumegatul, ca râgâitul, ca defecaţia?! Ce poate face o biată femeie cu propria ei viaţă, în fundul provinciei, Dumnezeule... a, nu, cu sigu­ranţă că intuise ceva în el, ceva la el şi îi povestea pentru a mia oară minciuna ei, mult mai reală decât viaţa peşin a altora, lipsiţi de îndrăzneală, lipsiţi de neruşinare. Dar cine va inventa vreodată vreun impozit asupra minciunii, gândea Grobei, asupra suferinţelor închipuite, asupra ce­lor terorizaţi de plictiseala provinciei şi care se luptă zilnic cu Mambrin şi Merlin, suiţi pe Rosinanta lor de carton, bălăngănind pe picioroange. Aşa cum unii se clatină ca să-i vadă lumea şi să-i compătimească, aşa cum unii mint ca să pară vicleni, aşa cum unii aţipesc ca să prindă pu­teri când sunt trimişi în delegaţie. O femeie-erou îl ţinea de braţ, hotărât, cu vârful degetelor, o, dacă ar fi putut face o singură fiinţă din două, trupul uriaş al Leliei şi spiritul invincibil al mamei ei adoptive, Veturia, care vorbea, vorbea mereu, fără întrerupere, râzând cu botişorul ei de şoricel neruşinat, cu nările ei mici, cu dinţii de rozător vesel, inconştient. Picioarele ei lungi, însă, forfecau alt aer, ochii ei se afundau cu plictiseală în alte inimi ve­sele, ochii viitoarei lui logodnici. Acum, prezentă, scoţând neîncetat trâmbe subţiri de aburi pe gură şi pe nări, Ve­turia plutea lângă el ca un balot prin care fugea o spiri­tualitate beată de minciună şi legendă, drogată de spaima teribilei provincii, de inchiziţia nemuritoarei pro­vincii. Veturia, doamna, „mămica", tanti-cea-dulce, doamna Ciolac, soţia, onorabila, suferinda, creştina, vile-giaturista cu profesori închipuiţi desfăcându-i părul ei real, aproape la fel de real ca şi realul sau realitatea, a-manta tuturor rataţilor de geniu, colega de cameră a lo­godnicei sale, ea, cu subsuorile ei demne, respectabile. Urcă cu el, în aceeaşi zi în care el se logodise atât de ciudat, sus la patru în camera pe care o părăsise abia de câteva ore nea Tomiţă şi se culcă cu tânărul bănăţean. Ea fu acea care avu tot timpul iniţiativa, nici un merit nu reveni merceologului, afară de acela că fu de faţă, pre­zent tot timpul, lângă ea tot timpul. Se gândiră amândoi la ea, fiica lor, viitoarea lor logodnică şi Grobei fu de o politeţe desăvârşită. Aproape afectuos. Iar ea, Veturia, neruşinată. într-adevăr, reală. Dumnezeule, ce distanţă.

Asta fusese singurul ei compliment, al Veturiei: