Nicolae breban



Yüklə 2,22 Mb.
səhifə2/49
tarix27.10.2017
ölçüsü2,22 Mb.
#16126
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   49

Ziua următoare n-o întâlni şi viaţa lui reintră în „normal". Sculatul de dimineaţă, o plimbare prin pă­dure, eventual în sus, spre Cotă, cu o carte în mână, cu Telia atârnând fidelă în partea stângă, în scurta sa de fâş, căptuşită cu miel, o raită pe la bibliotecă, consulta­rea programului cultural pe acea zi, radio-jurnalul de la zece şi douăsprezece, consultarea şi selectarea programe­lor radio şi tele, schimbarea cărţii, câteva fraze cu sim­patica domnişoară Bohmler (cu picioarele ei groase, cu gleznele ei umflate, liniştitoare), plimbarea de o ju­mătate de oră pe centru, masa de la cantină etc. în fie­care zi, după propria sa deviză, cel puţin un eveniment instructiv, de ţinută informaţională: o expoziţie, o ex­cursie având drept obiectiv vizionarea unor ruine, a unui muzeu, a unui oraş cu o anume semnificaţie istorică sau ştiinţifică (se organizau, zilnic aproape, astfel de excursii, în camioane sau chiar autobuze mai vechi, contra cinci lei, o sumă derizorie, şi Grobei vizită de două ori muzeul „Caragiale" din Ploieşti care, fapt ciudat, nu conţinea nici un obiect care să fi aparţinut scriitorului, deşi acesta murise la începutul acestui secol, numai pen­tru că, nu-i aşa, costul excursiei, 5 lei, era ridicol de mic. de „avantajos" şi autorităţile sindicale locale organizau mereu ba una, ba alta şi Grobei avea grijă să se afle într-un contact permanent cu aceste autorităţi.) Viaţa sa se liniştea treptat, astfel, şi a doua zi, de când n-o mai văzuse, spre seară, după cantină, tânărul, cu Telia sus, în stânga, urcând încet străduţa care duce la mănăstire, aproape o şi uitase, savurând, trăgând în piept aerul curat, rece, fărâmiţând sub ghetele sale pojghiţa subţire, albă, de gheaţă a ochiurilor de apă de pe drumul de pădure. Deşi ne aflam la mijlocul lui ianuarie, era aproape cald. Cerul era acoperit şi reflecta, difuz, lumi­nile oraşului. City's lights. Trecu încet de mănăstire şi intră în pădure. Era linişte şi Grobei scrută cu atenţie printre copaci. Puteau fi lupi, nu-i aşa, era iarnă, şi ei, înfometaţi, se puteau apropia de oraş. Se întoarse nu atât de frică, deşi, totuşi de frică. Mai bine zis, din pru­denţă, o frică înţeleaptă sau cum să-i spunem? Nu era prudenţa mama înţelepciunii? Ei bine, nu urma decât să se nască fiica, acum, deci înţelepciunea...

Coborî pe o stradă în pantă, trecu pe lângă vila Eco-nomatului şi continuă să coboare. Telia, din stânga în cea mai bună formă, lăsa să-i scape trilurile unei melodii de muzică uşoară românească, ultimul succes al anului, lo­cul întâi la top-ul anului scurs. Paşii săi tropăiau linişti­tor pe pietrele drumului şi el uitase de ea. O aventură ca oricare alta. Evident, el nu putea lupta cu doctori şi ingineri, el, un simplu merceolog. Mai ales proprietari de „Wartburg 1000 de lux". Inşii ăştia mereu relaxaţi, cu cămăşi de poplin, cu pantofi de 300, care, nici una, nici alta, te invită la bar sau la un drum la Cotă. Şi, în majo­ritatea cazurilor, fiecare dintre „ei" cunoaşte pe cineva din Bucureşti, şi nu aşa, pe oricine, ci o vedetă de la es­tradă (Puiu Călinescu, de exemplu, de la care îţi arată o fotografie cu joben şi cu o dedicaţie scrisă la o oră îna­intată a nopţii), din fotbal (iată, această busolă-breloc i-a adus-o Apolzan sau Zavoda II din Maroc sau aşa ceva), din literatură („gluma asta o ştiu de la Gută Băieşu"), de la televiziune etc, şi cum dracu, cu astfel de fleacuri im­portante, să nu devii fermecător. Oricum, cel care te in­vită la un Campari, pe taburelele înalte de la bar, de la Cotă sau de-aiurea, e cineva cu legături misterioase, ci­neva care, ajungând acolo în Bucureşti, să zicem, poate da câteva telefoane foarte şugubeţe, he, he! Grobei în­ghiţi în sec şi un inel dur îi încercui o clipă inima. Iată o lume din care el va fi exclus, o lume pentru care el nu era făcut, căreia nu-i prindea „tonul", poate nu-i aşa, era mereu o eroare de ordinul fracţiunilor, de ordinul suti­milor care-l separa de această lume, o qroare infimă, însă încăpăţânată, tiranică, mai greu de trecut decât o pră­pastie. Frumoasele, picturalele prăpăstii!



A doua seară, ieşind din pădure (în seara aceea nu simţise lupii), cobora pe acelaşi drum, bocănind din ghe­tele sale pe şoseaua puternic înclinată. Cerul răsfrângea luminile oraşului. O incidenţă de o miime, de o sutime de miime, mai frumoasă decât o prăpastie elveţiană. Fru­moasele crevase! Era inutil, total inutil, prosteşte de inutil, să încerce să sară peste această prăpastie făcută din nu ştiu câţi microni. Va merge de-a lungul ei, în­treaga viaţă, cuminte, aproape înţelept, cu Telia lui în stânga, cu sentimentul datoriei împlinite, de-a lungul ispitei care se răsfăţa peste acea infimă linie, aproape abstractă, de oţel, dincolo de care se aflau Lelii cu pi­cioarele lungi, cu buzele subţiri şi întredeschise, doctori Frăţilă cu Wartburguri de lux, inşi cu brelocuri şi ba­tiste sau autografe cu monografe şi paragrafe de la ve­dete din lumea estra.dei şi a fotbalului, acest monstru sacru („monstre sacre") al secolului nostru, transatlan­tice, un Boeing sau un Jumbo-jet cu 245 de locuri, plaja de la Saint-Tropez, Croisetta Cannes-ului, acul cu cra­vată cu o unică perlă al lui Aznavour şi altele. El, Grobei Traian-Liviu, rămânea în lumea lui, a vitrinelor prăfuite, a concediilor prin sindicate cu preţ redus, a excursiilor totdeauna utilitare dintr-un punct de vedere mai înalt, a idealurilor sale ce constau dintr-un costum de haine, un aparat de televiziune cu piese japoneze, o carte plă­cută şi instructivă... un film plăcut şi instructiv... o cunoştinţă plăcută şi instructivă... idealurile sale trebuiau -să fie instructive, comode (într-un sens mai înalte, evi­dent!) şi instructive. O excursie în străinătate, în Cehos­lovacia, de pildă, sau în Polonia, o, dacă s-ar putea odată în Polonia, unde auzise atâtea despre Cracovia, castelul Teutonilor de la Marienburg, din secolul al XH-lea, caste­lul Vavel, Belvedere, de lângă Varşovia, unde se găsea portretul Măriei Waleswska... iată ceva ce putea fi foarte instructiv. Serile sale singuratice puteau părea cuiva posomorâte, cu conserva sa de crap, de 6 lei, cu o jumătate de pâine albă şi un pahar de vin „alb, superior", cu Telia lui (prin care susura uneori Concertul Nr. 2 în Si, al lui Brahms sau Partita Nr. 2 pentru vioară solo cu Szeryng), o, îşi visa şi un aparat stabil de radio, el, atât de puţin stabil, in sensul că trebuia să călătorească atât de mult în interes de servici. Şi un disc cu Beatles. Nu avea încă un pick-up personal, dar avea deja, de pe acum, o fru­moasă colecţie de discuri, aproape 20. Şi o mică biblio­tecă personală, conform devizei pe care o citise odată, ilustrată pe nişte diapozitive într-un mijloc de transport în comun bucureştean: „Cumpărând astăzi o carte... mâi­ne încă una... ajungi să-ţi formezi pe nesimţite o biblio­tecă personală!" Acest: „pe nesimţite" şi „bibliotecă personală" îl încurajau, îl încurajaseră de-a lungul vremii, în singurătatea sa, de care nu era mândru, de care nu era însă nici trist. De ce trebuie singurătatea să întristeze pe cineva? Singurătatea nu este antropofagă, singurătatea nu este contagioasă, ea este însă de multe ori falsă. A lui, de exemplu, era falsă. Dar el nu făcea nimic, sau a-proape nimic, ca să împrăştie această măruntă confuzie, această măruntă calomnie, pentru că, nu ştiu cum dracu, el simţea că această calomnie îl apăra. Femeile? Dar fe­meile ce rost aveau în viaţa lui, ce rost le putea el găsi, unul comod şi instructiv, utile dulci? Nu trebuia, înainte de orice, să intre în panică. Acesta e primul lucru care îndepărtează femeile, pe acesta îl simt de la distanţă: panica miroase, asta o ştia de la tatăl său, fie iertat. Va veni şi rândul lor, va veni de la sine, el le aştepta în li­niştea sa fals-posomorâtă, el nu era nici cast, nici miso­gin, cum auzise că spusese despre el, tâmpitul ăla de Tică Belcea. Misogin? Ce prostie! Pentru asta trebuia vocaţie, pentru asta trebuia talent, probabil. Probabil că Tică Belcea spusese acel lucru urât despre el, numai din plă­cerea de a se mândri cu un cuvânt pe care nu-l cunoşteau mulţi, pe care el, Grobei, întâmplător, îl cunoştea. Şi faptul că el înţelese imediat despre ce era vorba îi făcu mal rnult bine decât amărăciunea cu care ar fi trebuit să primească acea insultă. Va răbda însă, până va primi gradaţia promisă, oricum după doi ani şi ceva de răbdare Şi muncă, 125 nu-i aşa, nu-s un fleac, oricum, dintr-un condei, discursurile pe o lună, sau două cravate sau trei abonamente la... ia uite, ce veseli sunt ăştia! Petrec cu fereastra deschisă!

Grobei se opri în loc, deoarece auzi cuvântul:

— Le-lia, strigat în vila de vis-à-vis.

— Lelia, nu sta în geam, că ai să răceşti! O siluetă feminină, într-adevăr, se mişcă şi se îndepărtă de geamul deschis. Grobei rămase priponit pe loc, cu inima sa civilă bătând: fusese ea într-adevăr, la geamul acela stătuse ea! De ce nu putuse el trece cu câteva minute mai devreme, ar fi salutat-o:

— Ia uite, ce surpriză, domnule Grobei! Unde mergeţi?! — A, nu, câţiva paşi, e plimbarea mea favorită de seară...

— Nu mai spune, ia uite, te plimbi singur, aşa, în fiecare seară?!



  • Dar de ce, e foarte plăcut şi instructiv, în acelaşi timp. Privesc stelele, admir firmamentul...

  • Ia uite, te pricepi, cunoşti stelele, ia arată-mi şi mie. Orionul sau Casiopeea... sau...

  • Ia uite, cum străluceşte Steaua polară, în jurul ei ne învârtim cu toţii, vezi ce curajoasă e?!

  • Formi­dabil, domnule!

— O să răceşti stând în geam, e frig!

— A, nu, vreau să iau puţin aer curat, sunt puţin obosită de tămbălăul de dincolo, am dansat două ore în şir, nu, vezi, sunt lac de apă, uite, aici la gât... stai o clipă să-mi aduc un şal!

Cineva veni (nu era ea) şi trânti geamul. Grobei îşi văzu de drum. Poc-poc, lovea el cu bastonul său de munte, cumpărat cu un an în urmă de la Poiana Braşov, tot cu prilejul unei excursii, de la Slănic, poc-poc, oameni buni, dormiţi în pace, mâine vă aşteaptă o nouă zi de muncă, o nouă etapă în viaţa dumneavoastră. Ziua de mâine va fi o zi de răscruce, o cotitură, o zi ca oricare alta, în eroismul vieţii cotidiene. Dormiţi în pace, funcţionari, vilegiaturişti, vânzători, şoferi şi controlori, gospodine, membre ale co­mitetului de stradă şi ale comitetului de bloc. Tuturor vă trimit salutul meu înflăcărat.

A doua zi, o zări în parc, pe o bancă, exact ca prima oară. Era însă cu cineva, un bărbat, o femeie? Era o fe­meie, şi Grobei, după ce se codi puţin, se apropie, „să fie văzut"'. Să vadă şi să fie văzut! Nu avea ce să piardă, sejour-ul său se apropia de sfârşit, iată coastele familiare, apele teritoriale, nici o aventură nu mai era posibilă, exo­ticul se retrăsese în sfârşit, în dosul panourilor pictate pe care le poartă cu ei fotografii ambulanţi, din staţiunile mai importante. Un evantai, doriţi cumva şi un evantai? Bine, dar drept cine mă iei dumneata, unde ai mai văzut băr­bat cu evantai?! Ei, de ce, pentru o poză de carnaval, merge... o să râdeţi la iarnă, când o să luaţi prima, îm­preună cu prietenii! Nu, prefer cu bastonul meu, îmi place naturalul, piatra, lemnul, mătasea, cerul, cornul, lemnul... Aţi mai spus o dată, vă repetaţi! — Ia uite, ha, ha, ce curios! Vezi că scaunul ăsta se cam clatină... n-ai un capac de bere...?

In sfârşit, prietena plecă şi Lelia se ridică şi ea în pi­cioare, dar nu se mişcă de lângă bancă. Cu capul aplecat uşor pe spate, cu ochii închişi, cu buzele întredeschise, părea să caute soarele firav cu gura, părea că... Grobei se apropia în mare grabă, măturând totul în cale, cu inima bătând ca o locomotivă cu aburi şase plus doi. Ajuns lângă ea, spuse repede ceva, înghiţind mereu aer şi ea îl ascultă fără să deschidă imediat ochii. Ce frumoasă era, deşi puţin adusă din spate. Ia uite, ăştia sunt chiar pan­tofii... pantofii aceia, al căror naş, cum s-ar spune, a fost chiar el...

— Vrei să stăm puţin pe bancă? îl întrebă ea, cu o voce caldă, afectată, de parcă i-ar fi cerut o mare favoare.

— Cum să nu, daţi-mi voie să şterg cu batista...

— Haide, lasă, -am stat aici adineaori, locul trebuie să fie cald încă...

— Cine era prietena dumneavoastră? N-o cheamă cumva Măgureanu?

— Nu... răspunse ea, nu prea convinsă şi îşi întorcea capul după soare (ce bluză frumoasă de mătase şi cordonul" ăsta de piele e străin, e cu siguranţă străin)... e Stela Hodoş, o ştii? E din Ploieşti, o cunosc de anul trecut... mă plictiseşte cu divorţul ei! îl prinde mereu pe băr-bat-su în diverse posturi, cu martori, beat, cu femei etcetera, o fiinţă foarte agasantă. Încă nu s-a hotărât să divorţeze şi are o plăcere de a-l umili pe el...

— Ai fost vreodată măritată? o întrebă el protector.

— Nu... răspunse ea puţin şocată, arăt eu ca o femeie divorţată?!

— Dar nici ca fată bătrână nu arăţi! spuse Grobei şi râse primul, arătându-şi dinţii săi groşi, puţin îngălbeniţi. Lelia râse şi ea, lăsându-şi capul pe spate. Ce-ar fi să-i spun că sunt îndrăgostită de ea? gândi el în timp ce îşi ţinea, foarte relaxată, genunchiul drept ridicat, ţinut în palme, dar nu, nu e o frază de efect. Oricum, nu acum, înainte de masă. Dacă acceptă să luăm masa în aceeaşi serie, atunci... numai că trebuie s-o spun foarte degajat, aşa cum vorbeşti cu croitorul tău sau cu un furnizor de mâna a doua. Ca o chestie care mă plictiseşte aşa, ca o boală de piele.

Luară masa în aceeaşi serie, la aceeaşi masă. Era ceva, nu? La început ea îl refuză, evident, apoi, nu ştiu cum, fără să se întâmple nimic în lumea fenomenală, cu una din acele treceri lente şi bruşte în acelaşi timp, după care puteai s-o recunoşti, ea acceptă. Era ceva care o plictisea, la tânărul Grobei (evident cu câţiva centimetri mai scund decât ea), dar era 'şi ceva, meme temps, care o lăsa in­diferentă, ceva care ,,o lăsa absentă". Şi acest lucru se pare că era o calitate, pentru că o convinse. Ea trăia într-o anume absenţă, se simţea bine în ea, se retrăgea, dacă e posibil aşa ceva, din preajma oamenilor şi se refugia în nori, într-o rază minusculă de soare în care prindea în­cântată, să plutească, regina infraorganismelor din acea emisie energetică, se putea retrage în muzică (dacă nu era prea gravă, prea rece!), într-o floare, una din acele flori de râmp modeste, anonime,' căreia îi smulgea petalele vi­sătoare, aşa cum alţii smulg aripile unei insecte. Uneori, ea revenea din acele „absenţe" ale ei, care „pulsau" şi regăsindu-l pe Grobei, întreaga sa fiinţă descărnată, cu faţa sa osoasă, prelungă, cu nasul, e drept, roman, cu ochii spălăciţi, nu se indispunea. Cel mult se plictisea o secundă (sărmanul, era atât de lipsit de prestanţă, de umor) aşa .ca, o pisică mare, căsca fără jenă, excitant, mişcându-şi coap­sele (aşa i se părea celuilalt), apoi zâmbea dinlăuntrul ei, fără efort, fără motiv. Ce zâmbet absent, binefăcător!



Sosind în după-amiaza aceea acasă, Grobei fluiera încet, bine dispus. Renunţă la plimbarea sa de după masă (tocana de mazăre fusese prea grasă şi îşi simţea stomacul ca un boţ cu zer atârnat de tavanul vreunei târle să se scurgă), şi abia aşteptă să ajungă în camera sa, să se în­tindă pe priciul său şi să savureze noul program radio-tele pe care-l cumpărase la chioşc. Camera sa. pe care o îm­părţea cu un bucureştean, un om de vreo 55, nea Tomiţă, maistru la nu ştiu ce uzină, era întoarsă cu susul în jos şi de-a lungul pereţilor plutea un infernal miros de ga­zolină: nea Tomiţă freca din nou podelele, o treabă care îl făcea foarte voios, de două ori pe săptămână şi pe care nu i-o cerea nimeni. Grobei privi bănuitor peste tot, apoi îşi scoase un scaun pe culoar, îşi scoase briceagul şi în­cepu să-şi taie programul şi să-l citească, să-l descifreze, cu un creion roşu în mână, scoţând mărunte sunete de încântare sau polemizând, mereu cu voce tare, cu „tâm-piţii" care îl editaseră. Camera pe care o ocupa la vila Mistreţul II avea patru paturi, dar numai două erau ocupate. Nea Tomiţă sosise cu o jumătate de zi înaintea lui (cu zece zile în urmă, aproape), frecase straşnic podelele cu gazolină, mutase aproape tot mobilierul din loc, îşi a-lesese un pat şi păru uimit (binevoitor uimit) când îl văzu intrând, lovind uşa cu geamantanul său mare, de carton, legat cu o curea veritabilă, de piele, pe care mulţi netoţi încercaseră să i-o fure. Grobei se instala lângă geam, lăsând un pat între el şi nea Tomiţă şi trebui să răspundă la întrebările bucureşteanului care declară, încântat, că făcuse armata la Caransebeş, la 5 Roşiori. Din clipa aceea, Grobei era ca şi înfiat şi cei doi împărţiră tot ce aveau. Telia bănăţeanului, tacâmurile bucureş­teanului, cum se întâmplă, o foarfecă de unghii de pi­cioare (Grobei avea una specială cu arc, Solingen, ră­masă de la biet tatăl său), esenţă de ceai, nea Tomiţă îm­părţea vesel cu el un cozonac uriaş cu nucă pe care-l adu­sese de acasă şi care ţinu aproape tot sejour-ul. Era uscat, ceata uscat, cum spunea el, zâmbind pe sub mustăcioara sa subţire, şi maistrul avea specialitatea de a-l tăia în felii foarte subţiri ca de sticlă şi felia aceea, aproape muzi­cală, i-o adticea la pat, i-o aşeza pe noptiera lui, într-o farfurioară groasă, cu chenar albastru, cu iniţialele MMPS şi nici o fărâmitură nu se pierdea. Când Grobei se trezea din somnul său „sfânt" de după-amiază, nu prea lung, însă teribil de odihnitor, întindea maşinalmente mâna şi pipăia după farfurioara aceea groasă şi strâmbă pe care vechiul minister al muncii îşi gravase iniţialele sale albas­tre şi începea să ronţăie felia muzicală, iar nea Tomiţă izbucnea în hohote bonome de râs. Dimineaţa, însă, era» mai greu de suportat. Maistrul se trezea puţin după ora cinci (niciodată după cinci şi jumătate), aprindea lumina, se instala în faţa chiuvetei care se afla în cameră şi se spăla şi se bărbierea cam vreo jumătate de oră, cu aproxi­maţie până la zece minute înainte de şase. Se posta răscrăcărat uşor pe petecul de linoleum din faţa chiuve­tei şi se privea în oglinda făcută din sticlă proastă, cu gura larg deschisă, inspectându-şi măselele, scoţând un fel de geamăt foarte trist. Apoi se bărbierea. Apoi se spăla, tuşind, scuipând, fornăind, înecându-se. cu plăcere, horcăind, pufnind pe nasul său gros, cârâind, liorpăind, şuierând, târnosind, sforăind bineînţeles, aruncându-şi pumni de apă la subţioară, frecându-şi cu plăcere muş­chii săi lungi, slăbiţi de începutul bătrâneţii şi de o hrană veşnic inconsistentă, muşchii săi fără un pic de grăsime. Se ştergea apoi cu prosopul său subţiat şi aproape tot­deauna când îşi curăţa urechile, se întorcea şi-l privea. In clipa aceea, Grobei trăia fără greş senzaţia că era soţia acelui ins înalt, gol şi păros, din faţa chiuvetei şi nea To­miţă îl privea cu o veselie inexplicabilă altfel. Grobei în numai câteva zile ajunsese să-l cunoască nu numai perfect, în toate măruntele sale reacţii şi posturi, dar, şi în asta consta poate cea mai puternică dovadă că devenise soţia, femeia maistrului, era că ştia cu precizie ce avea celălalt de gând să facă în următoarea jumătate de minut, ce-l enerva şi ce nu, într-un anumit moment, toate piesele gar­derobei sale, primenelile mai ales, privirea sa se ascuţise într-atât încât putea observa când se slăbea unul din nas­turii numeroşi ai izmenelor lui nea Tomiţă, când trebuia cârpit "unul din ciorapii cu care umbla, celălalt de colo-colo (Tomiţă umbla mereu în ciorapi, ciorapi de „interior", cum îi zicea), când urma să se apuce să-şi văcsuiască ghe­tele, unica sa pereche de bocanci care sclipea plină de suferinţă. Uneori îşi făceau program împreună, Grobei îl invita la câte un film, unde maistrul intra binevoitor, mor-măind că trebuie să fie o peliculă pe care o văzuse deja, la plimbări în aer liber era însă neîntrecut. Venise de acasă cu o provizie serioasă de usturoi, pătrunjel, ţelină, carote.. arpagic, pe unele le instala la geam în ghivece cu pământ şi când camera lor nu plutea în mirosul de gazolină, plutea in cel de usturoi.

  • De-ai şti ce sănătos e! spunea de fiecare dată To­miţă, nemulţumit că celălalt nu se apropia de căpăţânile sale simpatice ca nişte corăbioare, înşirate pe masă în faţa sa. Suferea că e singur şi Grobei îi cumpără câteva cărţi poştale ilustrate, cu timbru cu tot şi Tomiţă se apuca zilinic şi scria ,,celeilalte" soţii ale sale. Gemea când scria, mişcând masa fragilă şi serile lor treceau astfel calde, cu Tşlla susurând acolo pe zidul de care era atârnată, cu „Regii blestemaţi" ce ajunseră la volumul doi, o carte pe care făcea să o citeşti, aflai atâtea amănunte istorice, ori ce poate fi mai instructiv decât istoria Franţei?! Nea To­miţă urma să moară peste doi-trei ani de un cancer pul­monar, dar el nu va dramatiza prea mult situaţia, nu mai mult decât ar fi avut o congestie sau chiar o bronşită re­belă. Va muri în mijlocul grădiniţei sale de acasă, cu ne­vasta sa dolofană spălând nu ştiu ce, uitând perfect si­lueta subţire, descărnată, tulbure, a tinerelului din Ba­nat, care se refugiase în timpul războiului, merceolog la nu ştiu care cooperativă locală, o profesiune care, nu se ştie de ce, îi impusese. Cei doi tovarăşi de cameră se dispreţuiseră reciproc cu o familiaritate care îi uni: avuseseră amândoi nevoie unul de altul, se folosiseră unul de altul ca de un prosop, ca de o vajnică perie de ghete (cum nu se mai fabrică astăzi!), ca de clanţa unei uşi, bine dată cu Sidol. Clanţa aceea subţiată, de alamă, fa­miliară, pe care o regăseşti atât de repede, cu un suspin de uşurare, pe întuneric, ciocul acela de pelican cu care te înţelegi atât de repede, clanţa aceea care juca uşor, blazonul unei uşi care ea însăşi juca uşor, într-o casă, într-o vilă veche, naţionalizată, cum spusese în prima zi nea Tomiţă, când se cunoscuseră:

— Cine o fi plângând, mă, după casa asta?!

Erau prieteni, în adevăratul înţeles al cuvântului, şi pentru acest lucru Grobei îi ascunse perfect aventura cu Lelia, deşi maistrul îl supsona mereu de vreo încurcătură cu putorile, cum spunea el, din staţiune şi chiar îl în­demna la aceasta, lovindu-l binevoitor cu palma sa mare, grea, tăbăcită şi impregnată de fontă. El însuşi, Tomiţă, îi povestise, cum se lăsase dus de una, şi-i plătise două sticle de bere şi doi mici, dar refuzase să meargă mal departe, să nu se garnisească cu te miri ce sculament. Era bondoacă, mai bondoacă decât nevastă-sa, e drept mai tâ­nără şi îi plăcea că avea „curu jos". Nu ieşi nimic însă din toată afacerea, pentru că lui nu-i plăcea să bea. se dezvăţase de băutură şi toată treaba asta are nevoie de „lubrifiant", de „ulei de pe la închieturi". încheieturile iubirii?! ,,I-ar fi plăcut s-o purcelească", admise el, fără părere de rău şi îl învăţa pe Grobei să bea, altfel nu va avea succes. Două sticle de bere, pe seară, sau un sfert de ţuică, măcar acum, în concediu. Femeile te miros, spunea el, femeile adevărate. Şi erau peste tot, umblau peste tot femei adevărate. Când le vedea, foind de colo-colo, în pulovărele lor croşetate, în pantalonii care le crăpau pe fese, cu picioruşele mici vârâte în sandalele lor de vară, pe unde se strecura zăpada, dar ele nu crâcneau, vesele de orice, fără să se plângă prea mult când vreun derbedeu le strivea mutra cu un bulgăre îngheţat, i se încălzea inima, îşi aducea aminte de altădată. Mai ales astea mici, cu fundul dolofan, plesnind în stofe, cu genunchii lor rotunzi ca o bilă de popice, cu ţâţele lor dulci, cu mirosul lor de iepe transpirate.



— Hă, hă, hă, ho, ho, ho! râdea nea Tomiţă şi îl lovea peste umeri pe studiosul Grobei, ce încercuia cu roşu în programul său, uimit că tinerelul e atât de darnic cu anii săi. De ce nu ieşea să ardă una, aşa, iute, peste poponeaţa vreuneia din iepele acelea dulci, care se auzeau chicotind de aici, de la fereastră, de ce nu cobora repede să-şi facă datoria?! Tomiţă îl privea cu reproş prietenesc, dar şi cu mulţumire că celălalt era cam prostănac şi el, la vremea lui, fusese mai isteţ. Apoi îi po­vestea cum dusese într-un rând, două puicuţe deodată, la cameră, la fostul hotel ,,Rex", ehe, pe vremea aceea, lu­crurile astea mergeau de la sine. Erau două blonde do­lofane, curăţele, el luase băutură şi stătuseră toată dimi­neaţa în cameră. Erau tinere, dar ştiau ce se cuvine, pen­tru banii lui fusese prea bine servit, îl spălaseră cu grijă amândouă, şi la început şi la sfârşit, îl răsfăţaseră, îl iubi­seră, se lăsară în voia lui, aşa cum trebuie, apoi, în linişte. fumară o ţigară, cât timp el, obosit de drăgălăşeniile lor, aţipi o jumătate de oră. Parcă erau surori, aşa de bine se potriveau şi, la sfârşit, el le mângâie pe cap şi le spuse o porcărie blândă, caldă şi ele chicotiră uşor, cu un fel de respect. Se despărţiră, într-adevăr, sub cele mai bune aus­picii, el nu le mai revăzu, îi mărturisi lui Grobei, care îl asculta aţâţat, cu gura uşor întredeschisă, dar se gândea uneori la ele cu o anume afecţiune, ar fi putut fi unchiul lor, aşa un unchi după mamă, he, he. Tomiţă povestea frumos, fără nimic urât, vulgar, vulgari erau ochii spălă­ciţi ai lui Grobei, ascultându-l. Erau cu adevărat prieteni, aveau uneori nevoie unul de altul, aşa cum ai nevoie de un obiect care te aşteaptă pe întuneric, supus, loial, şi Grobei, funcţionarul, nu povesti nimic despre Lelia deoa­rece totul era atât de neepic, el însuşi în toată istoria atât de puţin glorios. Ei, da, să iei, să culegi două puicuţe de-astea, în sandale, cu pulpele groase strânse în panta­lonii subţiri, cu sânii mari ce abia aşteptau să alăpteze pe unul sau pe altul, să le duci sus pe Vârful cu Dor, să te rostogoleşti cu ele prin zăpadă, după o jumătate de ţuică fiartă cu piper, sau să le îngrămădeşti în sala întunecată de cinematograf, făcând cu ochiul, complice, militarilor şi muhaialelor care te urmăresc cu privirea mijită batjocori­toare, ei da, asta ar fi fost o treabă... asta se putea po­vesti . S-o iei pe una din astea, bondoacă sau deşirată aşa, cu ochii trişti.şi să-i cumperi o bluză de la artizanat, sau o brăţară de lemn în care e încrustat Peleşul şi doi brazi, sau nişte papuci „de interior", roşii, cu pompon mătăsos pe care să i-l plimbi sub nas, făcând-o să chicotească, ei da, asta era ceva care se putea povesti! Sau să-i croieşti una peste buci, să-i rupi, aşa, în joacă, nasturii de la bluză, lăsând-o, furioasă, să-i adune de pe jos, plimbându-ţi pri­virea peste crupa ei înfometată, cedând-o prietenului tău, cu care ai băut aseară o bere leşinată la „Omorul" şi fâ-cându-ţi plăcere reală, bărbătească, văzându-i cum se lea­gănă braţ la braţ prin staţia de taxiuri sau prin faţa mili­ţiei. — Mergeţi diseară la Casa de Cultură? E conferinţă cu dans... poate venim şi noi... hai, bă, că vine toată gaşca, vine şi Relu cu piţipoanca lui, e lipăială mare!... Şi der­bedeii râd cu atâta candoare, singura, adevărata candoare, în brutalitatea lor stângace, dezarmată. Lelia îi permisese, e adevărat, s-o însoţească, împreună cu prietenii ei, a doua zi, sus, la cabană (— Fusese vreodată sus, la cabană?! — Nu, nu, minţise el, grăbit, de teamă să nu fie lăsat acasă, la programul lui), dar putea el să se laude, oare, cu această invitaţie? Nea Tomiţă l-ar fi mirosit imediat şi l-ar fi dispreţuit cu şi mai multă căldură. Ce se va întâmpla acolo sus? Nimic bun, cu siguranţă, nimic încurajator! Grobei, un tânăr cu atâta demnitate, în mij­locul acelor mânji, a acelor derbedei cu cravate de care Lelia, de ce oare, Dumnezeule, se lăsa acompaniată, în mijlocul hergheliei aceleia care va tropoti pe loc. îmbrân-cindu-l, dându-l la o parte ca pe un pai, râzând de el gros şi-apoi uitându-l, iar ea, cu siguranţă, îi va lua apărarea... da, da, ea îi va lua apărarea şi totul va fi bine, vor bea şi ei ţuică fiartă şi apoi se vor rostogoli la vale, pe zăpada îngheţată...

...Unul dintre ei, pe care Lelia îl urmărea înfiorată, cu buzele veşnic întredeschise, îşi trase cuşma pe cap, îşi strânse bine scurta pe corp şi se rostogoli frumuşel, ca un sul, pe panta de gheaţă a Vârfului cu Dor. Prietena ei. cea cu ciorapii trei sferturi şi cu genunchii eroici, roşii, care răspundea la numele de Tuţi (era din Turnu-Severin), împingea băieţii ca pe nişte buşteni şi aceştia, politicoşi, se făceau, se lăsau chiar să cadă şi ele strigau, excitate, pentru că rămâneau în picioare. (Mai era una cu ei, o fată foarte frumoasă, cu faţa acoperită de coşuri.) Domnii erau ingineri, unul era student la medicină, înalt, frumos, cu ochelari, Gelu. De familie foarte bună, avea unghiile pre­lungi, trandafirii, curate, o autoritate înnăscută, cea cu coşuri se uita la el ca la o capodoperă a naturii deşi era mai mare cu trei ani ca el. Tuţi însă era sufletul petrece­rii. Ar fi vrut s-o aibă soră, ar fi vrut să fie prieten cu ea, o simplă prietenie, atât. Vorbea, râdea, îi îmbrâncea pe toţi, o dată îi făcuse favorul şi îl îmbrâncise şi pe el, dar Grobei, ca un prost, nu ştiu să cadă. Se întoarseră din nou la ca­bană şi liorpăiră o ciorbă babană la care li se servi ardei iute, murat, care îi făcu să mugească. La patru jumate cobora ultimul teleferic şi Gelu (fiu de doctor din Con­stanţa, domn până în vârful unghiilor) propuse, în bătaie de joc, să rămână peste noapte acolo. Nu era decât lotul de schi şi două perechi încă, vorbise cu responsabilul, băieţii din lot aveau nişte benzi grozave, Louis Prima şi Bella-fonte, or să se aiurească... Izbucniră ţipete de uimire şi de proteste încântate, lui Gcobei îi bătu inima tic-tic, cum aşa, să rămână aici sus, la 2000 de metri, masa de seară, o grămadă de cheltuieli în plus, n-avea pijamaua la el. trebuia să ridice un colet de la poştă... rămaseră cu toţii, dansară ca nebunii de se zgudui cabana, twist şi shake, Grobei el însuşi dansă, cu mult talent, fu aplaudat, o dată. Cel mai bine se potrivea cu fata cu furunculi, studentă la arhitectură, Alice, tatăl ei fusese criminal de război, o casă foarte sclifosită. Ieşiră apoi, suind vârful sub lumina lunii, ceva ameţitor. Grobei păşea în stânga Leliei şi, la un moment dat, ea îl prinse de mână. Formidabil, s-ar putea să se îndrăgostească de fata asta! Apoi, însă, tâm-pitul de Garabet (cel cu cuşma care se rostogolise ca un sul) o împinse, ea căzu şi el se aruncă în urma ei, parca s-ar fi aruncat în apă. Se pierdură ambii în întunericul care îi înconjura, Lelia ţipând fals, deznădăjduită, aşa cum râdea fals, aşa cum ofta fals, aşa cum respira fals, aşa cum se înroşea fals şi reveniră ambii după destul de multă vreme, în timp ce li se strigau cele mai îmbărbătă-toare şi ironice zeflemeli. Stelele sclipeau fantastic-, era parcă o călătorie în cosmos. Lelia avea obrajii roşii, respi­raţia aţâţată, cu buzele întredeschise, îl prinse din noii de mână pe Grobei şi îi şopti: — Hai să ne întoarcem...) nu­mai noi doi!...


Yüklə 2,22 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   49




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin